Harul suveran
R. C. Sproul
Continuăm astăzi să vorbim despre gândirea Sfântului Augustin referitor la problema liberei voinţe şi a păcatului originar, şi trebuie să înţelegem încă de la început că există un element de ironie sau paradox în modul în care Augustin vorbeşte despre condiţia noastră spirituală. De exemplu, aşa cum am văzut, el vorbeşte despre distincţia dintre libera voinţă şi libertate. Avem o voinţă liberă dar nu avem libertate. Avem deja o afirmaţie paradoxală. El merge mai departe şi prezintă condiţia noastră căzută în aceşti termeni: conform Scripturii, noi suntem robi ai păcatului. Când ne gândim la robie sau captivitate, nu privim lucrurile din perspectiva libertăţii, ci a sclaviei. Şi totuşi, Augustin vorbeşte despre condiţia noastră ca fiind a unor oameni care sunt liberi în sclavia lor. În asta constă paradoxul şi ironia celor spuse de el.
Pentru a înţelege mai clar această idee, o putem aplica la modul în care Noul Testament vorbeşte pe larg despre condiţia noastră ca şi creştini. Pavel, de exemplu, atunci când se prezenta la începutul epistolelor sale, se referea frecvent la propria persoană ca la un dulos al Domnului Isus Hristos. Cuvântul "dulos" este tradus, în unele traduceri mai vechi, prin "slujitor". Traducerile mai noi folosesc cuvântul "rob", pentru că în cultura antică dulos nu era un servitor angajat, ci un sclav - un sclav cumpărat, la fel cum se întâmpla pe vremea comerţului cu sclavi din America, în primele zile ale istoriei americane, când oamenii erau expuşi la vânzare în porturile din Baltimore şi în alte locuri, apoi deveneau posesiunea proprietarului de sclavi, neavând nici unul din drepturile sau privilegiile oamenilor liberi. Pavel se autointitulează un sclav al lui Hristos. Şi totuşi, în acelaşi timp, el se bucură în libertatea de care are parte în Hristos Isus. E ceea ce Iacov numeşte o libertate regală. Însuşi Hristos a spus: "Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi." Şi "unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia."
Totuşi, în acelaşi timp, există următoarea ironie: eu trebuie să fiu un slujitor al lui Dumnezeu înainte să pot experimenta apogeul libertăţii umane. Câtă vreme mă împotrivesc lui Dumnezeu, crezând că sunt liber, sunt de fapt sclavul propriilor mele porniri păcătoase. Augustin a exprimat acelaşi lucru prin alte cuvinte, spunând că omul este stăpânit de pornirile sale păcătoase, fiind astfel sclavul propriei sale păcătoşenii, dar îşi serveşte stăpânul de bunăvoie. Pentru a explica aceasta, daţi-mi voie să vă îndrept atenţia către câteva texte biblice cu care, evident, Augustin era familiar. Unul, cel mai important, este scrisoarea lui Pavel către Efeseni, în care descrie această condiţie umană. Pavel îşi începe al doilea capitol al scrisorii sale către Efeseni cu aceste cuvinte: "Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos."
Aici Pavel descrie trezirea la viaţă, sau învierea, prin puterea Duhului Sfânt, a celor ce erau morţi mai înainte. Atunci când Pavel vorbeşte despre acea stare anterioară, starea naturală a oamenilor căzuţi, el spune că era o moarte spirituală. Chiar şi Augustin a subliniat, pe baza acestui text, faptul că omul căzut este viu din punct de vedere biologic, dar e mort spiritual. El poate face alegeri. El poate alege ce vrea. Dar, din moment ce niciodată nu doreşte lucrurile lui Dumnezeu, el e mort faţă de lucrurile lui Dumnezeu şi îşi trăieşte viaţa după poftele firii sale pământeşti. Ascultaţi ce spune Pavel aici: "... în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia." Amintiţi-vă că în Romani Pavel spune: "Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar." Altfel spus, ne-am abătut de pe calea pe care Dumnezeu a pregătit-o ca să umblăm pe ea. Acum am luat-o pe alt drum. E drumul pe care Pavel îl numeşte "mersul lumii acesteia". Drumul care îl urmează pe domul puterii văzduhului. Este drumul care urmează poftele firii şi minţii noastre. El nu spune că oamenii nu fac sau nu aleg, ci, dimpotrivă, "între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre."
Nu cred să existe în America vreo persoană adultă care să nu fi trecut prin lupta interioară personală cu privire la propria moralitate. Nici unul dintre noi nu a fost însemnat cu fierul roşu în cugetul nostru astfel încât conştiinţa să ne fie complet anihilată. Cu toţii facem lucruri care sunt rele şi suntem conştienţi de asta. Îmi amintesc de vremea când eram la liceu şi jucam baseball. Aveam o limbă ce nu putea fi controlată. Limbajul meu era înfiorător. Şi îmi părea rău din cauza asta, pentru că profesorii se legau de mine iar arbitrul m-a dat o dată afară de pe teren, pentru că unele din lucrurile pe care le-am spus n-au fost prea plăcute. Pe atunci nu eram creştin, dar totuşi îmi păreau rău într-o anumită măsură din cauza acestei slăbiciuni de caracter. Nici nu ştiu de câte ori mi-am pus capul pe pernă noaptea şi juram solemn, spunând: "Mâine voi începe o viaţă nouă. De-acum n-o să mai folosesc acest limbaj murdar." Ei bine, a doua zi, imediat ce vreun lucru nu mergea bine, limbajul murdar revenea. A continuat să mă supere până când, la un moment dat, am devenit foarte serios în legătură cu această problemă şi am spus: "Nu voi mai folosi acest limbaj." Şi au trecut 17 zile fără să mai înjur. Eram din ce în ce mai mândru de mine însumi. Am spus: "Iată cum îmi îndrept viaţa", şi altele de genul acesta. Eram la un meci de baseball, şi jucam între a doua şi a treia bază. Am primit o minge uşoară şi mă pregăteam să o prind, când mi-am luat privirea de la minge şi m-am uitat după jucătorul de la prima bază, lovind din greşeală mingea cu piciorul. Acesta a fost sfârşitul perioadei fără înjurături.
Putem spune că în acest caz a fost vorba de un lucru minor. Dar toţi ne-am luptat în sufletul nostru, spunând: "De ce fac astfel de lucruri? Nu vreau să le fac, şi totuşi le fac." Ei bine, motivul pentru care le fac este pentru că dorinţa să le fac este mai mare decât dorinţa să nu le fac. Aceasta e dilema experienţei pe care o numim libera voinţă. Aleg ceea ce doresc.
Daţi-mi voie să mă abat puţin de la Augustin, deşi ceea ce urmează e în concordanţă cu gândirea lui, şi haideţi să ne gândim la ceea ce spune el aici. Toţi cei ce ne ascultă sau ne privesc acum, toţi cei ce sunteţi aici, în această clasă, sunteţi astăzi aici pentru că aţi ales să fiţi aici. Motivul pentru care sunteţi astăzi aici este acela că dorinţa de a fi aici a fost mai mare decât dorinţa de a nu fi aici. Poate vreţi să vă ridicaţi şi să protestaţi, spunând: "Stai puţin. Eu n-am avut nici o intenţie să vin astăzi aici." Poate că Stacey o să-mi spună: "Soţul meu m-a târât aici, în ciuda protestelor mele, împotriva voinţei mele, el m-a făcut să vin azi aici. Aveam alte lucruri pe care aş fi preferat să le fac, dar am venit oricum. Am fost obligată să vin." Dar eu răspund: "Stai puţin, Stacey. Dacă stăm să ne gândim, poate că într-adevăr nu ai avut nici o dorinţă să vii aici astăzi, dar ai avut totuşi dorinţa să-i fii pe plac soţului tău şi să nu te cerţi cu el. Nu ţi-a fost uşor. Dar când a trebuit să iei o decizie, te-ai gândit bine şi ţi-ai zis, mai bine mă duc acolo şi stau să ascult o lecţie plictisitoare decât să fiu nevoită să mă confrunt cu eventuale probleme acasă." Ştiu că vorbim de o situaţie ipotetică. Mă leg de Stacey, care sunt sigur că abia a aşteptat să ajungă aici în această dimineaţă, şi poate că ea a trebuit să tragă de soţul ei, nu-i aşa? Însă ideea pe care vreau să o subliniez este că există o mulţime de lucruri pe care credem că le facem împotriva voinţei noastre. Dar, dacă le analizăm cu atenţie, vom vedea că întotdeauna facem ceea ce vrem să facem. Aceasta e natura liberei voinţe. Deocamdată însă daţi-mi voie să spun următorul lucru. Nu numai că putem alege potrivit cu cea mai puternică dorinţă a noastră, noi trebuie să alegem potrivit cu cea mai puternică dorinţă a noastră. Şi întotdeauna alegem potrivit cu cea mai puternică dorinţă a noastră sau cu dispoziţia noastră din acel moment.
Veţi spune, "Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, dacă spui că trebuie să aleg alegerile pe care le fac, nu se distruge astfel ideea de libertate?" Haideţi să mai privim o dată la acest aspect. Dacă spun că trebuie să alegi ceea ce doreşti cel mai tare în acel moment, această "obligativitate" nu distruge oare libera voinţă? Nu, ea demonstrează libera voinţă, pentru că însăşi esenţa liberei voinţe este să ai capacitatea de a face ceea ce vrei. Iar atunci când spun nu numai că tu poţi să alegi ceea ce vrei, dar tu trebuie să alegi ceea ce vrei, eu spun de fapt că tu, cel ce ai o voinţă liberă, nu poţi fi liber. Aceasta este esenţa a ceea ce nu e determinism, pentru că determinismul descrie o stare în care deciziile noastre sunt dictate şi controlate, forţate şi constrânse de o putere, o persoană sau o forţă externă. Asta înseamnă determinism. Ceea ce noi numim libertate, în limbaj contemporan, este auto-determinare. Oare nu asta vrem noi ca să putem fi liberi? Să fim în stare să decidem singuri ceea ce alegem şi ceea ce facem? În loc să fim determinaţi de altceva, noi vrem dreptul sau capacitatea de a fi determinaţi de noi înşine.
Augustin, şi toţi marii gânditori de-a lungul istoriei Bisericii, au fost de acord că omul are auto-determinare în măsura în care are liberă voinţă. Totuşi, asta nu înseamnă că alegerile pe care le facem sunt absolut spontane şi nedeterminate, fiind efecte fără cauze. De fapt, noi spunem că fiecare alegere pe care o facem este în realitate determinată. Dacă sunt constrâns, acea alegere este determinată de ceva din exteriorul meu şi eu nu mai sunt liber. Dacă acea alegere este determinată de mine, de dorinţele mele, de dispoziţiile mele, atunci sunt liber. Aceasta e auto-determinarea. Iar ideea pe care Augustin o subliniază aici este aceea că omul, după cădere, încă are capacitatea să facă ceea ce vrea să facă. Dar el e mort spiritual. E un sclav, nu al lui Satan ca atare, cât e un sclav al propriei persoane, al propriilor dorinţe păcătoase, al poftelor minţii sale şi al poftelor trupului său. El urmează dispoziţiile şi dorinţele inimii sale. În asta constă libertatea sa. În asta constă sclavia sa.
Problema importantă cu care s-a confruntat Augustin şi oponenţii săi de atunci era întrebarea: Cum poate o persoană să dobândească nu doar libera voinţă, ci şi libertatea? Libertatea fiind definită ca puterea morală sau capacitatea morală de a alege ceea ce e bine, de a alege ceea ce e corect, de a alege lucrurile lui Dumnezeu. Augustin spune că, din moment ce inima omului este îndreptată necontenit spre rău şi el nu are nici o dorinţă pentru lucrurile lui Dumnezeu, fiind mai degrabă prin firea lui un copil al mâniei, atunci omul, lăsat singur, nu va alege niciodată lucrurile lui Dumnezeu. El nu poate alege lucrurile lui Dumnezeu, nu pentru că nu are voinţă ci pentru că nu are dorinţa să le aleagă. Şi nu putem face ceea ce nu vrem să facem. Aceasta e incapacitatea morală de care vorbeşte Augustin.
Astfel, pentru Augustin, a fi eliberat din această stare de sclavie morală impune ca o necesitate absolută intervenţia harului lui Dumnezeu în viaţa omului. Harul nu e doar ceva ce facilitează libertatea, el e condiţia necesară pentru libertate. Revenim la cuvintele lui Isus, acolo unde El dezbate această problemă cu fariseii şi le spune: "Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu." Cuvântul "nimeni" e un negativ universal iar "poate" descrie puterea sau capacitatea. "Nimeni nu poate..." nu poate ce? Nu poate să vină la Hristos. "Dacă" - acest cuvânt "dacă" indică o condiţie necesară, ceva ce trebuie să se întâmple înainte ca efectul dorit să aibă loc. "Nimeni...", spune Isus, "...nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu." E nevoie de o acţiune a lui Dumnezeu. Un dar pe care Dumnezeu îl dă gratuit oamenilor, pentru a-i face în stare să iasă din această stare de sclavie. Pentru Augustin, cheia şi ingredientul necesar pentru "libertas" sau libertate este harul eliberator al lui Dumnezeu.
Ne întoarcem la Efeseni 2, unde Pavel vorbeşte despre această situaţie. Amintiţi-vă că el a început capitolul 2 spunând: "Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre." Apoi, mai târziu, el spune: "Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi..." Când? După ce am înviat? Nu. Pe când noi eram morţi, într-o stare de moarte spirituală. "...măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni."
Întrebarea care se pune aici este: Care e antecedentul lui "aceasta"? "Aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu." Care e darul lui Dumnezeu? Credinţa.
Augustin spune că doar prin credinţă o persoană poate fi scoasă sau mutată din această stare de moarte spirituală şi corupţie morală. În acest caz, oamenii se opresc şi spun: "Atunci tot ce am nevoie ca să obţin libertatea este să cred." Augustin va răspunde, da şi nu. E adevărat că pe de o parte condiţia necesară pe care trebuie să o îndeplineşti pentru a ieşi din această "umblare după mersul lumii acesteia" este credinţa. Dar este o capacitate pe care nu o poţi crea în tine însuţi, tu nu ai puterea să faci acest lucru. De aceea el spune că este prin har, prin credinţă. Iar credinţa este un dar de la Dumnezeu. Dumnezeu asigură credinţa care e condiţia necesară ce trebuie îndeplinită pentru a putea fi eliberat. De aceea Augustin spune că întreaga lucrare de eliberare îi aparţine lui Dumnezeu şi numai lui Dumnezeu. Nu e o lucrare în care noi cooperăm cu Dumnezeu, pentru că ceea ce trebuie să se întâmple este că noi avem nevoie să fim înviaţi din morţi.
Permiteţi-mi să mă folosesc de o analogie: atunci când Hristos l-a înviat pe Lazăr din morţi - după ce Lazăr era deja în mormânt de 4 zile şi începuse să se descompună - cu ce a contribuit Lazăr la această lucrare? Nu era nici un lucru pe care Lazăr putea să-l facă. Lazăr era mort. Era cu totul pasiv. Puterea activă care lucra pentru a-l ridica din starea de moarte biologică la starea de viaţă biologică a fost puterea lui Hristos. Numai Dumnezeu îi poate învia pe oameni din moarte biologică la viaţă biologică.
Aceasta e ideea pe care o subliniază Pavel aici prin acest exemplu. Aceea că la fel stau lucrurile în cazul morţii spirituale. Noi suntem morţi spiritual la sosirea în această lume. Singurul lucru care ne poate elibera din această captivitate este puterea activă şi directă a lui Dumnezeu, atunci când El schimbă inima şi schimbă dispoziţia sufletului nostru. Este acea lucrare supranaturală a harului, singura care ne poate elibera din această stare.
Astfel, se ridică imediat problema alegerii şi predestinării. Evident, lui Augustin nu i-a scăpat acest aspect. Nici oponenţii lui nu au trecut cu vederea peste acest aspect. Poziţia lui Augustin era că Dumnezeu nu dă acest dar tuturor. În planul şi în scopul tainic al lui Dumnezeu, El unora le dă darul iar pe alţii îi lasă în voia lor. Unii primesc dreptatea, alţii primesc harul. Dar ideea subliniată de Augustin era că prin har şi numai prin har poate fi înviat cineva din moarte spirituală, intrând astfel în libertate.
Tradus de Florin Vidu