O relatare a două legăminte

(Galateni 4:21-31)

Phil Johnson


Data trecută, am analizat felul în care foloseşte Pavel scrierile Vechiului Testament în cadrul acestui pasaj. Am discutat puţin despre motivul pentru care a făcut lucrul acesta. Şi vreau să păstraţi în minte aceasta când vom trece prin acest pasaj. Pavel nu ne oferă un model cu privire la felul cum să interpretăm relatările biblice aici. El răspunde unui grup specific de învăţători falşi. Înainte să ajungem la această secţiune de la finalul capitolului patru, amintiţi-vă, el a aşezat deja temelia pentru toate argumentele sale. El şi-a construit întregul său argument, fundamentele doctrinare şi biblice ale acestuia, a folosit căi convenţionale de interpretare a Vechiului Testament. Aceasta este o abatere extraordinară de la ceea ce face Pavel în mod normal. El face referire aici la un pasaj din Vechiul Testament; şi probabil că-l alege deoarece el constituia baza pasajului pe care iudaizatorii trebuie să-l fi folosit pentru a-şi stabili poziţia. Aşadar, Pavel împrumută pasajul lor favorit şi abordarea lor hermeneutică pentru a ilustra motivul pentru care poziţia lor este complet greşită. El utilizează un anumit fel de abordare alegorică aici pentru a expune falsitatea anumitor învăţători, care probabil că se bazau din plin pe metoda alegorică pentru a-şi prezenta eroarea. Deci, cu alte cuvinte, în acest pasaj vedem cum el se luptă cu aceeaşi armă ca a lor. El le răspunde acestor învăţători falşi cu propria lor metodologie, în pasajul lor favorit. Acest pasaj, această secţiune din Galateni 4 este aproape complet unică în Noul Testament şi oferă exemplul unei persoane care trasează lecţii alegoric-simbolice bazate pe relatări din Vechiul Testament.

De data aceasta vom privi din nou la acelaşi pasaj pentru a încerca să determinăm înţelesul lui Pavel. Ce prezintă el aici? Care este punctul său principal? Şi odată ce înţelegem metodologia sa, cum interpretăm semnificaţia spuselor sale? Ce anume spune el aici? Şi cum este această povestire despre Sara şi Agar, Isaac şi Ismael o lecţie pentru galateni? De ce se aplică aceasta la eroarea cu care se confrunta Pavel? Aceasta e ceea ce vrem să cercetăm acum. De fapt, vom vedea că răspunsul la această întrebare nu este chiar atât de dificil sau de neclar pe cât ar părea la prima citire a acestui pasaj, când te întrebi ce are de a face Agar cu o erezie a primului secol? De unde a scos Pavel aceasta şi de ce? La iveală iese faptul că Agar este, de fapt, un simbol perfect pentru tot ceea ce apărau iudaizatorii. Aceasta era o insultă intenţionată pentru iudaizatori. Pavel face aceasta intenţionat. Ei erau precum fariseii. Majoritatea dintre ei probabil că erau foşti farisei. Ei erau ca acei farisei şi saduchei care au venit la Ioan Botezătorul fără să se fi pocăit. Aceşti oameni au făcut o mărturisire de credinţă în Cristos dar nu şi-au lăsat fariseismul lor în urmă. Amintiţi-vă ce le-a spus Ioan Botezătorul fariseilor şi saducheilor care-au venit la el – Matei 3:9 – „...să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: ‚Îl avem ca tată pe Avraam!', căci vă spun că Dumnezeu poate să ridice urmaşi ai lui Avraam chiar şi din pietrele acestea!” Aceşti iudaizatori erau precum acei farisei în sensul că ei se încredeau mult în faptul că îl aveau pe Avraam ca tată. Prin urmare, Pavel distruge aici semnificaţia acelei pretenţii prin a spune că, cel puţin în termeni spirituali, ei o aveau în acelaşi timp pe Agar ca mamă. Cu alte cuvinte, ei nu erau adevăraţii moştenitori ai binecuvântării avraamice. Şi acesta este lucrul pe care încearcă Pavel să-l scoată în evidenţă. Deci vedem imediat felul cum aceasta se aplică la iudaizatori. Daţi-mi voie să încep prin citirea pasajului, de la versetul 21 până la finalul capitolului.

Spuneţi-mi voi, care voiţi să fiţi sub Lege, n-ascultaţi voi Legea? Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă şi unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă. Lucrurile acestea trebuie luate în alt înţeles: acestea sunt două legăminte: unul, de pe muntele Sinai, naşte pentru robie şi este Agar - căci Agar este muntele Sinai din Arabia - şi răspunde Ierusalimului de acum care este în robie împreună cu copiii săi. Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, şi el este mama noastră. Fiindcă este scris: ‚Bucură-te, stearpo, care nu naşti deloc! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu eşti în durerile naşterii! Căci copiii celei părăsite vor fi în număr mai mare decât copiii celei cu bărbat.’ Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei. Şi, cum s-a întâmplat atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul, tot aşa se întâmplă şi acum. Dar ce zice Scriptura? ‚Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei; căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode.’ De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii acelei roabe, ci ai femeii slobode.”

La prima vedere, textul este foarte dificil de interpretat deoarece începe cu Sara şi Agar, apoi vorbeşte despre muntele Sinai, Arabia şi Ierusalimul pământesc şi toate celelalte. Este puţin cam dificil să descurcăm înţelesul său, însă vom încerca să o facem. Ţineţi minte, acesta e singurul loc din întregul Nou Testament unde se face referire specifică la vreo porţiune de naraţiune din Vechiul Testament ca la o alegorie. Şi acesta este singurul loc din toată învăţătura lui Pavel unde se pare că el găseşte o semnificaţie simbolică, precum aceasta, într-o relatare istorică, bine cunoscută, din Vechiul Testament. Dar, aşa cum am văzut data trecută, deşi interpretarea lui Pavel de aici trece dincolo de înţelesul literar al relatării istorice în sine, el nu diminuează semnificaţia relatării Vechiului Testament. Spun aceasta pentru că uneori, când auzim cuvântul „alegorie” credem că aceasta e doar o simplă... alegorie, nu este istorie. Nu asta spune Pavel aici. El o tratează ca istorie, însă el foloseşte relatarea istorică într-un fel ilustrativ. El găseşte o ilustraţie aici pentru a puncta ceea ce vrea să scoată în evidenţă. Aşadar el abordează această relatare din Vechiul Testament cu privire la conflictul dintre Sara, soţia lui Avraam, singura sa soţie adevărată, şi Agar, slujitoarea din casă a Sarei, pe care ea i-a dat-o lui Avraam să-i fie concubină. Şi Pavel foloseşte acea povestire ca o ilustrare pentru ceea ce vrea să spună. El oferă câteva lecţii cheie aici cu privire la diferenţele dintre lege şi har, dintre robia spirituală şi libertatea spirituală şi dintre vechiul legământ şi noul legământ. El spune că acestea sunt exact aceleaşi diferenţe dintre falsa evanghelie a iudaizatorilor şi adevărata evanghelie a lui Cristos. Este ingenios felul în care el formulează acest punct. Dar el foloseşte povestirea Sarei şi-a lui Agar într-un sens ilustrativ. Aşa că atunci când o numeşte „alegorie”, aceasta e tot ceea ce vrea să spună. Nu vă gândiţi la aceasta ca la o alegorie în sensul strict al termenului. Tot ceea ce spune el este că această povestire ilustrează cât se poate de bine adevărul pe care galatenii trebuia să-l aibă exact în minţile lor. Aceasta este o imagine vie a tot ceea ce ei trebuia să înveţe despre lege şi har, robie şi libertate şi toate celelalte. Şi în acel sens, şi doar în acel sens, el o numeşte alegorie. El nu neagă în niciun caz semnificaţia istorică a înregistrării istorice literare autentice a ceea ce s-a întâmplat de fapt în casa lui Avraam. El face aceasta în acest context pentru un motiv bun şi specific. El nu laudă înaintea noastră vreun fel de abordare alegorică de interpretare a Scripturii. El nu oferă un tipar de urmat. El răspunde acestor învăţători falşi care foloseau ei înşişi această metodă.

Dar, notaţi mai întâi de toate, că acesta este punctul culminant al argumentului lui Pavel împotriva iudaizatorilor. El completează secţiunea polemică a acestei epistole. El a terminat de enumerat toate argumentele şi acum el le adună şi găseşte o aplicaţie, o ilustraţie, din această povestire din Vechiul Testament. El a păstrat în mod intenţionat această secţiune până ce a terminat de oferit argumentele biblice şi teologice împotriva iudaizatorilor. Aşadar, el nu prezintă ilustraţia brusc, folosind-o pe neaşteptate drept unicul său argument împotriva lor. El şi-a susţinut deja fiecare argument pe care-l aduce aici printr-un apel la sensul literal istoric al textului biblic. De exemplu, în Galateni 3:11 el spune: „...nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este evident, căci ‚cel neprihănit prin credinţă va trăi' ”. El citează o afirmare de credinţă din Vechiul Testament. Şi aşa face pe parcursul primelor trei capitole şi jumătate din Galateni. El oferă galatenilor un punct doctrinar după altul. El a aşezat deja temelia doctrinară şi biblică pentru poziţia sa. El face toate acestea cu mult timp înainte de a ajunge la ilustraţia alegorică din această secţiune. Am văzut că tot ceea ce spune Pavel aici era susţinut deja de Scriptură. Întregul său argument împotriva iudaizatorilor este de fapt însumat într-o singură declaraţie la finalul capitolului trei, unde spune: „dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă”. Aceasta este o declaraţie simplă care însumează, în mare, esenţa epistolei. Dacă eşti unit cu Cristos prin credinţă, atunci moşteneşti binecuvântările spirituale ale legământului avraamic şi dreptul de întâi născut spiritual, care s-a transmit deja, în mod original, de la Avraam la Isaac, la Iacov, prin naţiunea lui Israel, la Cristos. Şi Cristos Însuşi a fost moştenitorul final al lui Avraam. Şi dacă eşti unit cu El prin credinţă, atunci tu eşti un adevărat moştenitor al lui Avraam. Aceasta este teologia lui Pavel însumată într-o singură imagine. El spune: pentru că eşti unit cu Cristos, eşti un co-moştenitor cu Cristos al tuturor promisiunilor legământului avraamic. Şi în mod implicit în binecuvântarea acelui legământ este şi promisiunea mântuirii.

Aşadar, contrar învăţăturii iudaizatorilor, aceasta înseamnă că dacă eşti al lui Cristos, prin credinţă, nu există nimic ce trebuie să faci pentru a te califica să moşteneşti acea binecuvântare. Unul dintre neamuri nu trebuie să devină iudeu pentru a moşteni binecuvântarea, în ciuda a ceea ce învăţau iudaizatorii. Aceasta deoarece neamurile care cred în Cristos sunt unite cu El prin credinţă. Şi dacă eşti unit cu Cristos, care este sămânţa lui Avraam, atunci tu eşti deja moştenitorul lui Avraam. Acesta este fundamentul doctrinar pe care l-a aşezat Pavel până în acest punct. Şi tot ceea ce spune el în cartea Galateni, până în acest punct, ori susţine, ori accentuează acest singur adevăr simplu. De exemplu, prima jumătate a capitolului patru din Galateni este o explicaţie a rolului legii în istoria lui Israel. Şi el arată motivul pentru care încercarea de a asculta de lege nu îţi poate conferi mântuirea şi, prin urmare, aceasta este adevărat atât cu privire la iudei cât şi la cei dintre neamuri. Nici iudeii şi nici neamurile nu s-au putut uita vreodată la legământul mozaic şi să-l descopere a fi într-un fel justificator pentru ei înşişi. Deoarece legământul mozaic nu este un mijloc de mântuire. Legea nu este un mijloc de mântuire. Nu a fost niciodată aşa şi nu poate fi aşa ceva pentru păcătoşi. Cu alte cuvinte, legământul mozaic nu a făcut vreodată pe cineva un moştenitor al promisiunii lui Avraam. Nici măcar nu a slujit unei astfel de funcţii în Israel. Legea a fost dată în legământul mozaic ca un lucru complet distinct de promisiunea care a fost dată în legământul avraamic. În cadrul legământului avraamic Dumnezeu a făcut o promisiune necondiţionată. În cadrul legământului mozaic el a aşezat o serie de cerinţe. Dar ele sunt legăminte separate şi unul nu-l modifică pe celălalt. Legea nu a făcut niciodată pe cineva un moştenitor al lui Avraam. Aceasta e esenţa capitolului trei, de la versetul 17 la 20. Versetul 18 spune aşa: „Căci dacă moştenirea este bazată pe lege, aceasta nu mai este bazată pe o promisiune...” Dacă poţi deveni un moştenitor al lui Avraam prin lege, atunci promisiunea legământului avraamic în sine ar fi anulată. Însă el spune: „...dar Dumnezeu a dat-o lui Avraam printr-o făgăduinţă.” Cu alte cuvinte, promisiunea mântuirii este prin har. Legea nu stabileşte o cale diferită pentru mântuire. Nu acesta a fost scopul legii.

Aşadar, întregul conflict dintre Pavel şi iudaizatori poate fi rezumat astfel: era o dispută cu privire la cine erau adevăraţii fii ai lui Avraam. Acesta era de fapt motivul de ceartă. Întrebarea era cine moşteneşte binecuvântarea lui Avraam? Şi iudaizatorii susţineau că pentru a moşteni binecuvântarea lui Avraam trebuia să fii iudeu. Trebuia să te naşti, în primul rând, în adevărata linie de sânge. Şi dacă nu erai născut iudeu, atunci trebuia să te converteşti la iudaism ca prozelit şi să te pui sub legământul mozaic, sub lege, pentru a putea fi mântuit. Este adevărat că promisiunea mântuirii, chiar şi în legământul avraamic, se aplică într-un fel unic şi specific descendenţilor lui Avraam, după cum Însuşi Domnul Isus a spus în Ioan 4:22 – „...mântuirea este de la evrei.” Dar Pavel spune că iudaizatorii au înţeles greşit ce înseamnă să fii un adevărat israelit şi un adevărat fiu al lui Avraam. Pentru că adevăraţii moştenitori ai lui Avraam sunt cei care urmează credinţa sa, nu oamenii din linia sa de sânge. Aceasta în vreme ce linia de sânge literală a rasei evreieşti era importantă pentru a produce linia lui Mesia Însuşi. În acest sens, Cristos era sămânţa lui Avraam. Adevăraţii moştenitori ai binecuvântărilor spirituale ale lui Avraam au fost cei care au imitat credinţa lui Avraam, nu doar cei care i-au moştenit genele. Şi Pavel spune aceasta nu doar aici în Galateni, ci în multe din epistolele sale. Prin urmare aceasta a fost toată lupta dintre iudaizatori şi Pavel. Se ajunge într-un final la această întrebare simplă: cine sunt adevăraţii urmaşi ai lui Avraam?

Aceasta este de fapt o întrebare profundă. Este o întrebare importantă, cu tot felul de ramificaţii. Este, de fapt, una din întrebările centrale ale întregii istorii umane. Cine sunt adevăraţii moştenitori ai lui Avraam? Cine sunt adevăraţii urmaşi şi moştenitori ai lui Avraam? Cine primeşte privilegiul spiritual pe care l-a promis Dumnezeu lui Avraam şi sămânţei lui? Aceasta este întrebarea finală care este baza întregului conflict din Orientul Mijlociu de acum. Dacă n-ar fi fost dispute cu privire la răspunsul la această întrebare, nu ar fi existat războiul contra terorii. N-ar fi existat un Jihad islamic. Şi astfel, într-un anumit sens, întrebarea care-i făceau pe galateni confuzi este însăşi aceeaşi întrebare care stă în spatele întregului conflict din lumea de astăzi. Este o întrebare importantă şi cu bătaie lungă. Şi apropo, aceasta cred că este una din marile evidenţe ale adevărului Scripturii. Toată istoria umană depinde de evenimentele descrise în pasajul pe care-l studiem astăzi. Condiţia politicii mondiale se reîntoarce la disputa dintre Agar şi Sara şi la întrebarea cu privire la cine sunt moştenitorii legitimi ai lui Avraam. Şi chiar în domeniul lucrurilor spirituale, chiar şi în cadrul creştinismului evanghelic, aceeaşi întrebare marchează linia de despărţire dintre adevăraţii creştini, autentici, născuţi din nou şi aproape două mii de ani de erezii şi creştinism sacramental, care a început cu învăţătura acestor iudaizatori. Aşadar, nu subestimaţi importanţa întrebării cu care are de a face Pavel aici.

Conform felului de gândire al iudaizatorilor, relatarea despre Agar şi Ismael ar fi văzută drept dovada centrală a Vechiului Testament că Israelul naţional şi etnic reprezintă adevăraţii moştenitori ai lui Avraam şi adevărata sa rămăşită spirituală. Cam despre aceasta e vorba în povestirea despre Agar şi Sara. Dacă priveşti doar la imaginea în ansamblu a acelei povestiri, aceasta ne învaţă că, prin proiectul suveran al lui Dumnezeu, dreptul de prim-născut al lui Avraam s-a transmis lui Isaac şi rămăşiţei acestuia, nu lui Ismael, deşi Ismael era primul născut. De aceea linia lui Isaac L-a produs pe Mesia. Geneza 21:12 – „...prin Isaac vor fi numiţi urmaşii tăi”. Şi prin urmare, spuneau iudaizatorii, dacă vrei să moşteneşti binecuvântarea lui Avraam, trebuie să te fi născut în acea linie de sânge, sau să devii un prozelit la iudaism. Acesta era un argument foarte simplu. Şi la un nivel de suprafaţă se pare că ar avea sens. Poţi să vezi motivul pentru care oamenii ar deveni confuzi cu privire la aceasta. Pavel, însă, ia argumentul lor şi le arată reversul. El merge la aceeaşi povestire pe care-au amintit-o ei, despre Sara şi Agar, şi le spune să privească mai îndeaproape la această relatare. Galateni 4:21 – „Spuneţi-mi voi, care voiţi să fiţi sub Lege, [voi, neamurilor, care sunteţi atât de dornice să luaţi jugul unui legământ evreiesc, în aşteptarea negândită că aţi putea face ceva pentru voi înşivă, care să vă dea o poziţie bună cu Dumnezeu, spuneţi-mi, zice el] n-ascultaţi voi legea?” Nu pricepeţi ce spune legea? În aceasta se include şi ceea ce a spus deja cu privire la lege, că legea condamnă păcatul şi necredinţa; şi dacă eşti în acord cu termenii legii, ca un legământ pentru justificare, te condamni pe tine însuţi, deoarece nu poţi ţine legea în mod perfect. Şi asta e ceea ce cere legea.

În plus, spune Pavel, adevărul şi simbolismul din relatarea despre Agar şi Sara, Ismael şi Isaac dovedesc de fapt argumentul meu, nu argumentul iudaizatorilor. Priviţi îndeaproape, spune el, la cele două mame, la cei doi fii, la cele două sisteme de religie pe care le-au reprezentat ei şi veţi vedea că acestea reprezintă două legăminte. Şi iudaizatorii încearcă să vă momească să fiţi părtaşi la legământul greşit. Şi apoi el îşi enunţă întregul său argument pentru ultima oară. De data aceasta însă, el foloseşte aceeaşi povestire istorică din Vechiul Testament, pe care au folosit-o şi ei. Fără îndoială, ei au încercat să folosească această povestire în avantajul lor. Aceasta este o cale îndemânatică de a distruge ideile acestor învăţători falşi. Este un pasaj dificil, însă, dacă nu scapi din vedere punctele principale, acest pasaj devine, de fapt, destul de uşor de interpretat. Nu este chiar aşa de dificil. Ţineţi minte, mai întâi de toate, că marea întrebare, unica întrebare cu care se confruntă el aici se referă la adevăraţii copii ai lui Avraam. În final, acesta e punctul disputat. Cu aceasta se confruntă el aici. Aici şi-a concentrat Pavel toate argumentele sale biblice şi doctrinare, de la Galateni 1 şi până în acest punct. Aşadar, îi avem pe de-o parte pe iudaizatorii care argumentează că, dacă nu eşti iudeu în acord cu temenii legământului mozaic, atunci nu eşti un moştenitor al lui Avraam, iar pe de altă parte, îl avem pe Pavel, care a răspuns deja iudaizatorilor cu argumente biblice şi teologice simple, care au dus până aici, în Galateni 3:29, unde el conchide: „Şi, dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă”. Iar Galateni 3:7 accentuează chiar mai mult acest lucru când spune: „Înţelegeţi şi voi, dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă”. Aceasta corespunde, în mod perfect, cu ceea ce spune el în Romani 2:28-29: „Iudeu nu este acela care se arată pe din afară că este iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe din afară, în carne. Ci iudeu este acela care este iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă...” Şi despre aceasta vorbeşte Romani 4 şi apoi se rezumă în Romani 4:16, care spune că promisiunea lui Avraam de binecuvântare spirituală este „...valabilă pentru toţi urmaşii, nu doar pentru cei ce sunt sub Lege, ci şi pentru cei ce împărtăşesc credinţa lui Avraam, care este tatăl nostru, al tuturor...” Astfel, deci, Avraam este tatăl tuturor acelora care cred. Şi aceştia, cei care cred, sunt moştenitori ai promisiunilor spirituale ale lui Avraam. Acest adevăr este inima şi sufletul teologiei lui Pavel. Notaţi, spre exemplu, felul cum spune Pavel în versetul 26: „Dar Ierusalimul cel de sus este liber, şi el este mama noastră”. Aşadar, Avraam este tatăl tuturor celor care cred. Ierusalimul ceresc este mama noastră a tuturor. Cu alte cuvinte, el vorbeşte despre adevăraţii credincioşi în Cristos, fie că sunt ei evrei sau dintre neamuri; şi el descrie, în mod clar, realităţile spirituale şi relaţiile spirituale. Dar el spune că acestea sunt în cele din urmă mai importante şi mai semnificative decât orice linie de sânge literal trupească, atunci când se ajunge la determinarea celor care sunt moştenitorii promisiunilor spirituale din legământul avraamic.

Şi el se întoarce la această relatare din Geneza, care explică felul cum toată confuzia cu privire la adevăraţii moştenitori ai lui Avraam a început de fapt acolo. Dacă Sara nu ar fi făcut ceea ce a făcut, nu ar fi fost nicio confuzie cu privire la cine sunt adevăraţii moştenitori ai lui Avraam. Vreau să mă întorc şi să privesc la aceasta în Geneza. Vreau să privesc la trei contraste ce reies din textul de aici, din Galateni 4. Pavel face aceste contraste pe cât de clar posibile pentru noi. Sunt două mame. Există doi fii. Şi sunt două legăminte. Şi aceasta va fi schiţa noastră, pe măsură ce vom trece prin acest pasaj, pentru a încerca să pricepem mai bine ceea ce spune Pavel aici. Mai întâi de toate, notaţi aspectul referitor la cele două mame. Versetele 22 şi 23: „Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă şi unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă”. Sper, mai întâi de toate, că sunteţi familiarizaţi cu relatarea despre Agar şi Sara. Iată care este fundalul acestei relatări. Sara, după cum ştiţi, era soţia lui Avraam. Dumnezeu i-a promis lui Avraam un moştenitor de parte bărbătească. Şi Dumnezeu l-a asigurat pe Avraam că va fi tatăl multor naţiuni. Şi că, prin descendenţii săi, întreaga lume va fi binecuvântată printr-o revărsare nemăsurabilă de har divin. Şi acea promisiune era atotcuprinzătoare. ‚Vei avea un fiu. Vei fi tatăl multor naţiuni. Şi prin tine toate naţiunile vor fi binecuvântate.’ Există aspecte diferite în aceasta dar este o singură promisiune. Acea promisiune a devenit atenţia centrală a scopului convingător din întreaga viaţă a lui Avraam.

Şi prima dată când îl întâlnim pe Avraam în naraţiunea biblică este în Geneza 12. El este menţionat de trei ori în genealogia din Geneza 11, însă el intră în naraţiunea biblică în primul verset din Geneza 12. Şi aici descoperim că numele lui este Avram, care este o formă prescurtată a cuvântului ce înseamnă simplu „tată înălţat”. Există o ironie în acest nume, pentru că el nu era tată. Însă acesta era înţelesul numelui său. De fapt, înainte ca el să aibă vreun fiu, Dumnezeu i-a schimbat numele în Avraam, care înseamnă „tatăl unei mulţimi”, crescând astfel ironia numelui. A fi tată era un lucru mare şi crucial în acea societate. Copiii unui om erau măsura binecuvântării lui Dumnezeu peste viaţa sa. Mărimea căminului unei persoane era o măsură de bogăţie şi respectabilitate pe care o avea un om; şi era o onoare să aibă multe odrasle. Şi atunci când Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să lase casa tatălui său şi ţara sa şi să plece într-o ţară depărtată, aceasta era o chemare de a începe totul de la zero. În fond, renunţă la tot ceea ce ai, Avraam, şi mergi şi începe totul de la zero, fără familie, fără posesiuni, într-o ţară străină, prin credinţă. Şi alături de acea chemare (Geneza 12:1) a fost pusă şi o promisiune mare de binecuvântare: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” Aceasta a fost prima aluzie la legământul avraamic. Este începutul legământului. Acesta era un legământ necondiţionat. Promisiunea este absolut unilaterală. Nu este nimic de făcut din partea lui Avraam decât să creadă promisiunea. Aceasta era o promisiune făcută de Dumnezeu. Nu exista niciun „dacă” cu privire la ea. Dumnezeu face această promisiune şi i-o repetă lui Avraam de câteva ori în decursul vieţii lui. În această promisiune era implicată şi garanţia mântuirii din vina şi condamnarea păcatului. Şi cred că Avraam a înţeles aceasta de la început. Pentru că, în cele din urmă, dacă nu ai iertare de vină şi păcat, în final nu ai deloc binecuvântarea lui Dumnezeu. Adevăratele binecuvântări ale lui Dumnezeu încep întotdeauna cu iertarea de păcate. Şi aceasta era o implicaţie a acestei promisiuni. Era prin implicaţie o promisiune a mântuirii. Au fost alte aspecte ale legământului avraamic care au apărut ulterior. Dumnezeu a promis pământ şi influenţă, bogăţie şi tot felul de binecuvântări pământeşti de acest fel. Însă inima legământului, conform cu Evrei 11, ceea ce a nutrit Avraam cel mai mult era promisiunea binecuvântării spirituale şi mântuirea prin Avraam şi sămânţa sa a tuturor familiilor şi naţiunilor lumii. Scriptura este foarte clară în această privinţă. Avraam a înţeles că Dumnezeu îi promitea binecuvântări spirituale, nu doar posesiuni, bogăţii materiale şi belşug. Aceasta nu era teologia prosperităţii. Un aspect major al credinţei lui Avraam, cel mai semnificativ cu privire la credinţa lui Avraam, a fost văzut în faptul că el s-a concentrat pe aspectele spirituale ale binecuvântării. Evrei 11:10 – „...căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu”. Un oraş ceresc. Un oraş spiritual. Viaţa veşnică. Binecuvântări. Aceasta este pe deplin descrisă în Scriptură drept „Noul Ierusalim”, un oraş ceresc în cerurile noi şi pământul cel nou, care leagă pământul şi cerul în toată eternitatea. El se uită la aspectul spiritual al promisiunii.

Însă promisiunea legământului în sine încă atârna de statutul de tată al lui Avraam. Dacă el nu devenea tată, nimic din toate acestea nu avea să se întâmple. Şi aceasta a fost cea mai mare frustrare a vieţii lui Avraam. El şi Sara nu puteau să aibă copii. De fapt, dacă vei urmări cronologia biblică, vei vedea că promisiunea lui Dumnezeu i s-a adresat lui Avraam când acesta avea 75 de ani şi era fără copii. Sara a răspuns prin a râde. Era un lucru amuzant, într-un fel, însă ei s-au încrezut în Dumnezeu pentru un fiu. Timp de zece ani nu s-a întâmplat nimic, niciun copil. Şi pe când Avraam era de 85 de ani, era clar că însăşi Sara era trecută de anii de fertilitate. Aparent, nu era niciun fel prin care cei doi să poată deveni vreodată părinţi. Şi după zece ani de aşteptare Sara este prima care devine nerăbdătoare. Şi credinţa ei începe să se clatine. Geneza 16 descrie felul cum ea a făurit o schemă pentru a-l ajuta pe Avraam să dobândească un moştenitor, după care tânjea. Aici este locul unde Agar intră în scenă. „Sarai, nevasta lui Avram, nu-i născuse deloc copii. Ea avea o roabă egipteancă numită Agar. Şi Sarai a zis lui Avram: ‚Iată, Domnul m-a făcut stearpă; intră, te rog, la roaba mea; poate că voi avea copii de la ea.’ Avram a ascultat cele spuse de Sarai. Atunci Sarai, nevasta lui Avram, a luat pe egipteanca Agar, roaba ei, şi a dat-o de nevastă bărbatului său, Avram, după ce Avram locuise ca străin zece ani în ţara Canaan. El a intrat la Agar, şi ea a rămas însărcinată...” Acum, să fim oneşti, aceasta nu este uşor de înţeles, mai ales pentru femeile din cultura noastră. Şi suspectez faptul că nici în cultura Sarei, cu toate că această practică era destul de comună, deoarece a avea copii era un lucru extrem de important. Era legal, deşi era împotriva voii lui Dumnezeu. Suspectez faptul că a fost un lucru greu de făcut chiar şi pentru Sara. De fapt, ştim că a fost aşa pentru că aflăm ce s-a întâmplat ulterior. Însă pentru Avraam totul depindea de un moştenitor. Şi Sara a ajuns la punctul în care nu-şi putea imagina o soluţie în acest sens decât una trupească. Aceasta a fost una dintre cele mai mari greşeli făcute vreodată de un credincios din Vechiul Testament. Aşa cum am spus, întreg Orientul Mijlociu de astăzi încă se mai clatină în urma acţiunii Sarei de aici. Şi ca aplicaţie putem considera aceasta drept o reamintire a faptului că acest tip de necredinţă, care foloseşte mijloacele trupeşti sub pretextul împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu, în numele credinţei şi al religiei, această necredinţă, aşadar, este la fel de periculoasă şi la fel de rea precum necredinţa care, pur şi simplu, îl neagă, pe faţă, pe Dumnezeu.

Şi iată ce s-a întâmplat în continuare. De îndată ce Agar a născut, a început şi conflictul. Agar a început să se simtă superioară Sarei şi să se comporte ca atare. Drept urmare Sara a alungat-o pe aceasta (v. 6). Şi de atunci se pare că Agar, într-o anumită măsură, a devenit o surghiunită în casa lui Avraam. Se pare că ea îşi câştiga existenţa la o distanţă de periferia gospodăriei, departe de Sara. Şi ea a fost lăsată, într-o mare măsură, cred eu, să-şi poarte singură de grijă. Era o viaţă grea pentru Agar. Sună aspru, şi aşa şi este. Însă asprimea de aici este de fapt roada păcatului. Sara era adevărata soţie a lui Avraam. Agar era doar servitoarea şi roaba ei. Păcatul Sarei, căci şi ea a păcătuit în aceasta, a fost ticăloşenia ei trupească. Păcatul lui Agar, căci şi ea a păcătuit, a fost sfidarea ei deliberată faţă de Sara. Şi Agar a devenit arogantă şi mândră şi a fost imposibil de trăit alături de ea. Aşa că Sara o împinge spre periferie, aşa cum ar face cam orice soţie în circumstanţe ca acestea. Şi aici este lecţia pe care o schiţează Pavel din relatarea despre Sara şi Agar. Sara era născută liberă. Agar era o roabă. Şi asta este problema. Acesta este punctul cheie, pe care-l evidenţiază Pavel. Una reprezintă libertatea, deoarece ea era o femeie liberă – Sara. Cealaltă reprezintă robia, pentru că ea era o roabă – Agar. Şi fiecare copil pe care-l naşte Agar este produsul robiei. Aşadar, observăm libertatea contra robiei. Acesta este contrastul pe care îl vedem prin aceste două femei. Şi Pavel o spune explicit de câteva ori. Priviţi la Galateni 4:22. El continuă să accentueze libertatea Sarei contra robiei lui Agar. „Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă, şi unul din femeia slobodă.” Versetul 25: „...ea este în robie împreună cu copiii ei”. Versetul 26 este bazat pe simbolismul Sarei, femeia liberă, ai cărei copii sunt, prin urmare, născuţi în libertate. Şi aici este punctul cheie subliniat de Pavel. Agar reprezintă robia. Sara reprezintă libertatea.

Luaţi-i în considerare pe cei doi fii. Există doi fii ca parte a acestui contrast. Galateni 4:22, 23 – „Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă, şi unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă”. Mergeţi înapoi la Geneza 16. De data aceasta ne vom uita la versetele 15 şi 16: „Agar a născut lui Avram un fiu; şi Avram a pus fiului, pe care i l-a născut Agar, numele Ismael. Avram era de optzeci şi şase de ani, când i-a născut Agar pe Ismael.” Deci s-a născut Ismael. Notaţi versetele 11 şi 12, unde îngerul Domnului îi descrie lui Agar ceea ce va fi fiul ei: „Iată, acum eşti însărcinată şi vei naşte un fiu căruia îi vei pune numele Ismael; căci Domnul a auzit mâhnirea ta. El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni; mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor, şi mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui; şi va locui în faţa tuturor fraţilor lui.” Aceasta este o descriere perfectă a ceea ce avea să devină Ismael. Şi, deşi Dumnezeu a fost milostiv să împlinească nevoile lui Agar şi să porte de grijă fiului ei, este clar, încă de la început, că acesta nu este fiul promisiunii. Acum săriţi înainte cu cincisprezece ani. Avraam are acum 100 de ani conform cu Romani 4:19. Şi nu doar Sara nu putea să mai aibă copii, acum chiar şi Avraam era total impotent. Geneza 18 descrie felul cum Domnul i se arată din nou, într-o formă vizibilă de data aceasta, şi îşi reînnoieşte promisiunea legământului, inclusiv promisiunea că el avea să fie tatăl unui fiu prin Sara. Şi aici este locul unde Sara râde. Dar cine o poate învinui? Miracolul s-a întâmplat. Şi Geneza 21 descrie felul cum s-a născut Isaac. „Domnul Şi-a adus aminte de cele ce spusese Sarei, şi Domnul a împlinit faţă de Sara ce făgăduise. Sara a rămas însărcinată şi a născut lui Avraam un fiu la bătrâneţe, la vremea hotărâtă, despre care-i vorbise Dumnezeu. Avraam a pus fiului său nou-născut, pe care i-l născuse Sara, numele Isaac.” (v. 1-3). Priviţi la versetul 8. Notaţi ceea ce se întâmplă. Conflictul familiei se accentuează. Şi aici este pasajul cheie. Şi la aceasta se referă Pavel în esenţă în Galateni 4. Versetele 8-12 spun: „Copilul s-a făcut mare şi a fost înţărcat...” El a ajuns la vremea când să fie înţărcat. În acea cultură ei sărbătoreau acest moment printr-un fel de petrecere. El avea în jur de patru ani. „...şi Avraam a făcut un ospăţ mare în ziua când a fost înţărcat Isaac. Sara a văzut râzând pe fiul pe care-l născuse lui Avraam, egipteanca Agar.” El râdea de micul băiat. „Izgoneşte pe roaba aceasta şi pe fiul ei; căci fiul roabei acesteia nu va moşteni împreună cu fiul meu, cu Isaac.” Cuvintele acestea n-au plăcut deloc lui Avraam, din pricina fiului său. Dar Dumnezeu a zis lui Avraam:'Să nu te mâhneşti de cuvintele acestea, din pricina copilului şi din pricina roabei tale: fă Sarei tot ce-ţi cere; căci numai din Isaac va ieşi o sămânţă, care va purta cu adevărat numele tău.’ ” Acesta este un pasaj interesant deoarece Dumnezeu afirmă, în fond, ceea ce face Sara, deşi ea acţionează probabil din motive carnale. Ea îi alungă pe Agar şi pe fiul ei deoarece era dezgustată de această femeie şi de fiul ei, care sunt nefolositori în familia sa. Şi acum copilul lui Agar se distrează pe seama copilului ei preaiubit. Şi ea spune: „alungă pe această femeie”. Şi Dumnezeu îi spune lui Avraam: „Nu te teme. Fă lucrul acesta. Ceea ce spune Sara e drept, căci prin Isaac îşi va primi numele sămânţa ta”. Cu alte cuvinte, linia lui Isaac va moşteni promisiunea, şi nu linia lui Ismael.

Observăm aici lecţia desprinsă de Pavel din întâmplarea cu cei doi fii. Acesta este punctul său principal atunci când îi menţionează pe cei doi fii. Ismael este produsul efortului trupesc. Aceasta este adevărat. Era o schemă trupească pe care a născocit-o Sara şi care, în cele din urmă, l-a produs pe Ismael. Aşadar, Ismael este produsul efortului trupesc. Isaac, pe de altă parte, este roada promisiunii divine. El este cel care împlineşte promisiunea lui Dumnezeu. Aşa avem, pe de-o parte, efortul trupesc şi pe de altă parte, promisiunea divină. Aceasta este de asemenea parte a contrastului pe care îl subliniază Pavel. Dintre cele două femei, una reprezintă femeia liberă şi cealaltă femeia sclavă. Dintre cei doi fii, unul este un copil al promisiunii, iar celălalt este descendentul efortului trupesc.

Să mergem la cel de-al treilea contrast. Şi spre acesta ne atrage Pavel atenţia prezentând relatarea Vechiului Testament. Există două legăminte. Aici este locul unde ilustraţia lui Pavel devine greu de urmărit, însă e foarte important să o observăm cu atenţie. Dacă mergeţi înapoi la Geneza, nu există nicio menţiune cu privire la două legăminte acolo. Sunt două mame şi doi fii. Aici e locul unde Pavel oferă un înţeles simbolic acestui fapt. Aici e locul unde el îşi ilustrează punctul său. Să mergem înapoi la Galateni 4:24. „Acest fapt poate fi luat ca o alegorie...” El spune că aceasta este o ilustraţie perfectă, nu o adevărată alegorie: „...aceste două femei reprezintă două legăminte. Unul este cel de pe muntele Sinai, născând copii pentru sclavie - şi anume Agar.” Cu alte cuvinte, Pavel spune că această întreagă povestire este relatarea a două legăminte. Când vorbeşte despre două legăminte, Pavel contrastează vechiul legământ cu noul legământ, legământul mozaic şi noul legământ. El spune în versetul 24 că sunt două legăminte şi că unul dintre ele este de la Sinai. Ce legământ este acesta? Există doar un singur legământ făcut la Sinai. Acesta este legământul mozaic, mai specific, legea dată pe tablele de piatră – cele zece porunci. Ele erau inima şi sumarul legii. Dar legământul mozaic include de fapt toată legea lui Moise. Şi legământul mozaic era un legământ făcut de Dumnezeu în mod specific cu Israel, cu privire la ceea ce îi cere El. Era un legământ complet diferit faţă de promisiunile necondiţionate pe care, aşa cum am văzut, i le-a făcut Dumnezeu lui Avraam. Acela era un legământ diferit. Pavel spune că un legământ era de la Sinai, însă nu spune niciodată de fapt ce este celălalt. Există câteva speculaţii cu privire la faptul că el se referă la legământul avraamic şi altele care spun că se referă la noul legământ. Eu aş spune că în fond, într-un sens, se referă la ambele. Pentru că legământul avraamic şi noul legământ sunt legate laolaltă de promisiunea binecuvântării în Cristos pentru toată lumea. Însă aş spune că el vorbeşte în mod specific despre noul legământ.

Mergeţi înapoi la legământul mozaic şi citiţi-l. Şi veţi descoperi că acesta promite viaţă oricui îl ascultă, în mod perfect. Deşi există acolo acea promisiune de viaţă pentru oricine ascultă în mod perfect, legământul mozaic nu a fost niciodată dat ca un mijloc de justificare pentru păcătoşi. Aici este promisiunea de viaţă din lege. Levitic 18:5 – „Să păziţi legile şi poruncile Mele; omul care le împlineşte va trăi prin ele. Eu sunt Domnul”. În mod teoretic, aşadar, este adevărat. Dacă ai ţinut legea în mod perfect, vei trăi. Însă legea conţinea şi un principiu opus. Cealaltă parte a acelui principiu era menţionat în Ezechiel 18:4 – „...Sufletul care păcătuieşte, acela va muri!” Şi legea era plină cu judecăţi care promiteau moartea şi condamnarea oricui încălca standardul ei absolut sau perfecţiunea. Aşadar, pentru cineva care este deja un păcătos, legea este absolut nefolositoare ca mijloc de justificare. Şi aceasta trebuie să fi fost evident. Pavel a spus deja aceasta în Galateni – că legea nu a fost niciodată un mijloc de justificare. Aceasta doar condamnă păcatul. Dacă te gândeşti la aceasta, vei vedea că pentru creaturile păcătoase decăzute legea nu poate să dea viaţă. Aceasta poate doar să garanteze condamnarea. Aşadar, legământul mozaic nu era un legământ cu păcătoşii în scopul mântuirii acestora. Nu a fost niciodată. Acesta era pur şi simplu doar un legământ cu Israel, ce revela care este standardul perfect al lui Dumnezeu; şi, în mod fundamental, stabilea identitatea lor naţională sub o guvernare teocratică. Şi pentru ca un israelit să fie mântuit, chiar sub vechiul legământ, legea lui Moise, acesta trebuia să-şi pună speranţa şi credinţa în promisiunea de har din legământul avraamic. Şi oricine credea că legământul mozaic era un mijloc de mântuire anula de fapt promisiunea legământului avraamic şi stabilea o religie a mântuirii prin fapte. Este prezumţios să gândesc că mă pot justifica pe mine însumi prin ascultarea de lege. Şi o persoană care credea astfel era condamnată, deoarece se încredea în sine. Însăşi Vechiul Testament era clar în această privinţă. Acesta este chiar lucrul subliniat de Pavel în Galateni 3:17 – „Ceea ce vreau să spun este aceasta: Legea, care a fost dată patru sute treizeci de ani mai târziu, nu poate desfiinţa autoritatea unui legământ, care a fost stabilit mai înainte de către Dumnezeu, şi astfel să anuleze promisiunea.

Aici era problema cu care se confrunta Pavel. Mulţi evrei ai Vechiului Testament, în special fariseii, iudaizatorii, saducheii încercau să trateze legea lui Moise ca un mijloc de justificare. Aceasta reprezenta de fapt erezia iudaizatorilor. Ei considerau că legea lui Moise descria calea mântuirii. Şi că aceasta oferea condiţiile ce trebuiau îndeplinite pentru ca cineva să poată fi justificat. Aşa că ei afirmau că nu poţi fi justificat separat de lege. Dar legea promitea doar un singur lucru păcătoşilor şi aceasta era moartea. Aşa că, spune Pavel, oricine caută justificarea în lege se condamnă pe sine însuşi. Trebuie să te uiţi dincolo de lege, către evanghelie şi la noul legământ, care oferă păcătoşilor justificarea şi iertarea prin Cristos. Aceasta este ideea completă pe care a încercat Pavel să o sublinieze încă de la începutul acestei epistole. Acum observăm cum tot acest simbolism formează un întreg. Sunt în mod fundamental două tipuri de religie. Prima religie e un sistem bazat pe realizarea umană, cealaltă pe realizarea divină. Una caută justificarea de sine şi neprihănirea de sine printr-un sistem de fapte şi ritualuri. Cealaltă găseşte justificarea prin har, doar prin credinţa în Cristos. Şi contrastul dintre cele două sisteme de religie se încheie asemeni unui conflict dintre efortul trupesc şi credinţa în promisiunea lui Dumnezeu. Acelaşi lucru se observă în diferenţa dintre Ismael şi Isaac. Un sistem aduce robie, celălalt aduce libertatea perfectă. Paralela se regăseşte şi între Sara şi Agar. Înseşi distincţiile dintre lege şi evanghelie, vechiul şi noul legământ se regăsesc în această relatare despre Sara şi Agar. Aceasta este ilustrată în mod perfect prin conflictul dintre aceste două femei. Agar avea un fiu care era rezultatul efortului trupesc, al uneltirii păcătoase şi al faptelor umane. Fiul Sarei era un miracol produs în acord cu o promisiune divină, făcută de însăşi credincioşia lui Dumnezeu şi prin însăşi puterea Sa. Acelaşi lucru este adevărat cu felurile diferite de justificare. Iudaizatorii spuneau că justificarea chiar implică ceva efort uman – lucrarea trupească. Pavel spunea că nu este aşa – pur şi simplu credinţa în promisiunea divină. Şi Isaac nu a fost ales, iar Ismael nu a fost respins doar datorită liniei sale de sânge. Nu avea nimic de a face cu linia lor de sânge. Amândoi erau în mod egal înrudiţi cu Avraam. Însă Isaac era adevăratul moştenitor al binecuvântării lui Dumnezeu deoarece el era fiul promisiunii. Şi Ismael era produsul efortului trupesc. Şi ca fiu al unei femei libere, Isaac a devenit o emblemă a libertăţii mai degrabă decât a robiei. Şi, într-un sens spiritual, acestea sunt în mod precis semnele unui adevărat moştenitor al lui Avraam.

Cu alte cuvinte, Pavel enunţă aceste două categorii rivalizatoare în care se potrivesc toate aceste lucruri. Pavel nu spune că legea şi legământul mozaic ar fi fost vreodată intenţionate să fie un sistem de mântuire. Acesta nu a fost dat pentru acest scop. Însă ceea ce spune el este că oamenii care au tratat legea în acel fel s-au condamnat pe ei înşişi. Acesta era felul de religie cu care au ajuns să fie în robie. Era o religie a efortului trupesc, fără nicio mântuire adevărată, fără niciun fel de iertare. Acesta aducea robie mai degrabă decât libertate. Şi era trupesc mai degrabă decât spiritual. Nu poţi determina legea să facă lucrarea evangheliei. Priveşte la felul cum simbolismul din relatarea cu Sara şi Agar se potriveşte în aceste categorii. Agar era roabă şi ea devine astfel o emblemă a primului fel de religie - robia. Sara era o femeie liberă, aşa că ea este o emblemă a libertăţii. Isaac era un miracol înfăptuit doar de puterea divină, precum justificarea noastră. Agar devine o emblemă a tot ceea ce corespunde vechiului legământ, care a fost validat la Sinai. Acesta e înţelesul versetului 24: „...unul, de pe muntele Sinai, naşte pentru robie şi este Agar”. Şi apoi în versetul 25: „Căci Agar este muntele Sinai din Arabia - şi răspunde Ierusalimului de acum care este în robie împreună cu copiii săi”. El spune că nici legea şi nici împărăţia pământească a Ierusalimului nu reprezintă ceea ce înseamnă să fii un adevărat moştenitor spiritual al lui Avraam. El spune că descendenţii fizici ai lui Avraam, linia de sânge, naţiunea care se încheie în oraşul pământesc al Ierusalimului nu sunt neapărat adevăraţii săi moştenitori. Avraam nu căuta oraşul pământesc al Ierusalimului. El căuta un oraş care avea temelii, al cărui constructor şi făuritor este Dumnezeu (Evrei 11:10). Acesta este Ierusalimul ceresc, care este deocamdată o realitate viitoare, care (este valabil şi pentru noi) poate fi văzut doar prin ochii credinţei, la fel cum l-a văzut şi Avraam.

Dacă Agar reprezintă Sinaiul şi Ierusalimul pământesc, atunci Ierusalimul ceresc, noul Ierusalim, adevăratul Ierusalim este ceea ce reprezintă Sara. Versetul 26: „Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, şi el este mama noastră”. Descendenţii fizici ai lui Avraam, naţiunea etnică şi politică a lui Israel nu reprezintă nicidecum adevăraţii moştenitori ai dreptului de întâi născut ai lui Avraam. Însă onoarea, moştenitori ai lui Avraam, se îndreaptă către cei care urmează credinţa lui, care privesc la Ierusalimul ceresc şi care (versetul 29) sunt născuţi din Duhul, mai degrabă decât din carne. În versetul 27 Pavel citează un verset din Isaia 54. Acesta nu are nimic de a face, în mod direct, cu Sara şi Agar, însă se aplică aici. „Bucură-te, stearpo, care nu naşti deloc! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu eşti în durerile naşterii! Căci copiii celei părăsite vor fi în număr mai mare decât copiii celei cu bărbat.” Odrasla spirituală a Sarei depăşeşte numeric odrasla fizică a lui Agar. Versetul 28: „Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei”. El le vorbeşte creştinilor aici. Aceasta mi se aplică mie şi ţie. Versetul 29: „Şi, cum s-a întâmplat atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul, tot aşa se întâmplă şi acum”. Amintiţi-vă cum Ismael îl persecuta pe fratele lui mai mic şi cum râdea de el. Pavel spune că religia lui Agar persecută întotdeauna religia Sarei. Aşa că să vă aşteptaţi la aceasta. Are să se întâmple. De fapt, aceşti iudaizatori îi persecutau pe galateni. Versetul 30: „Dar ce zice Scriptura?'Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei; căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode.’ ” Pavel îi acuză în esenţă pe iudaizatori de persecutarea galatenilor. El îi instruieşte pe galateni să-i alunge pe iudaizatori. Şi astfel să scape de influenţa lor care corupea simplicitatea evangheliei distrugând libertatea evangheliei, întunecând harul evangheliei şi, în cele din urmă, căutând să-i depărteze pe galateni de adevărata evanghelie spre un sistem de lege şi robie, la care ei nu fuseseră niciodată intenţionaţi a lua parte. Acesta este finalul secţiunii doctrinare din Galateni.

Să ne rugăm. Doamne, îţi mulţumim pentru claritatea cu care apostolul Pavel a scris sub inspiraţia Duhului Sfânt. Ne rugăm, Doamne, să ne ajuţi să îmbrăţişăm aceste adevăruri în inimă şi să rezistăm la tendinţa către efortul trupesc şi robie; şi să trăim în libertatea în care ne-ai aşezat Tu, în puterea Duhului Tău, pentru slava lui Cristos, în al cărui nume ne şi rugăm. Amin.


Cuprins | Studii Biblice