Mântuirea prin fapte -- o nebunie!
(Galateni 3:1-5)
Phil Johnson
Acesta este unul dintre acele locuri din Scriptură pe care traducătorii l-au considerat a fi potrivit pentru o branşă între capitole. Este în mod evident un loc perfect pentru o paranteză. Aici este un punct de cotitură major în Epistolă. Este punctul în care apostolul Pavel ajunge la inima mesajului său. Şi felul în care îşi expune acest mesaj nu este deloc gentil. Acesta este un loc plin de semnificaţie din care să continuăm ceea ce am lăsat data trecută. Dacă acest text te loveşte în inimă sau ţi se pare că Pavel a devenit dintr-odată foarte dur, probabil că în acelaşi mod au recepţionat această scrisoare şi cei cărora le-a fost adresată iniţial. Daţi-mi voie să vă rezum foarte pe scurt conţinutul acestei epistole până în acest punct, pentru ca să puteţi urmări ceea ce spune şi ca să înţelegeţi motivul pentru care rosteşte aceste cuvinte cu atâta înverşunare.
Reţineţi că el adresează această epistolă unui grup de biserici împrăştiate pe tot cuprinsul Galatiei. Aceste biserici îl cunoşteau în mod personal. De fapt, multe dintre ele fuseseră plantate de el şi de asociaţii săi apropiaţi. Erau cu predominenţă biserici ale neamurilor, într-o regiune populată îndeosebi de neamuri. Prin urmare, erau strâns relaţionate cu slujirea personală şi apostolică a lui Pavel, pentru că el era apostol al neamurilor. Astfel, el simţea că are o anumită autoritate părintească, o anumită responsabilitate faţă de aceste biserici. El era tatăl lor spiritual. Chiar la început, a fost mentorul lor în Evanghelie. Dar ulterior a plecat de acolo. A mers mai departe. Slujirea lui misionară l-a purtat, aşa cum citim în Noul Testament, prin toată regiunea Mării Mediteraneene. Şi ţinea legătura cu ei prin scrisori. Ţinea legătura în mod personal cu oamenii pe care îi lăsase ca lideri în acel loc. Ştia ce se petrecea în biserică. Era la curent cu tot ce se petrecea. Aceştia erau copiii lui spirituali. Şi de îndată ce a părăsit zona, nişte bărbaţi cu influenţă, după cum se pare, aparent asociaţi cu biserica din Ierusalim, poate chiar bărbaţi delegaţi oficial şi cu bună credinţă de către liderii bisericii din Ierusalim (aşa încât să vină chiar cu o anumită aureolă de autoritate), au venit în regiunea Galatiei încercând să conformeze aceste biserici dintre neamuri, plantate de Pavel, la cultura iudaică şi la practicile ceremoniale vechi-testamentale, întocmai cum practicau ei în Ierusalim, acolo unde totul se făcea potrivit culturii iudaice. Ei încercau să schimbe cultura religioasă a bisericii, în aceste zone locuite de neamuri. Şi aceşti oameni erau înrădăcinaţi în Legea Vechiului Testament; erau nişte învăţători falşi.
Fapte 15, care vorbeşte despre acelaşi gen de mişcare de iudaizare a Bisericii, spune că în biserica din Ierusalim existau câţiva foşti farisei care Îl îmbrăţişaseră aparent pe Cristos, doar cu numele, fără ca să înţeleagă sau să creadă cu adevărat ceea ce realizase Cristos la cruce. Este posibil ca aceşti bărbaţi veniţi în Galatia să fi fost chiar dintre aceşti foşti farisei, sau cel puţin, ei erau unii care fuseseră puternic influenţaţi de aceşti farisei. Mintea lor era adânc infiltrată de această credinţă potrivit căreia neamurile erau din naştere necurate şi străine şi în afara legământului lui Dumnezeu. Şi astfel, ei urmăreau orice lucru ce ţinea de cultura neamurilor. Se pare că auziseră de aceste biserici din Galatia că erau toate dintre neamuri. Aşa că s-au hotărât să meargă să le înveţe ceremoniile vechi-testamentale. În mintea lor, legământul mântuirii nu semnifica decât identificarea cu Israelul. Şi de aceea au ajuns să îmbrăţişeze această opinie, anume că toate rânduielile ceremoniale, şi mai ales circumcizia, erau semne distinctive pentru cei care făceau parte din oricare dintre legămintele lui Dumnezeu. Acesta era motivul pentru care voiau ei să înveţe aceste neamuri.
Când facem referinţă la aceşti oameni, îi numim iudei, pentru că ei erau convinşi că Isus Cristos, ca Mesia al Israelului, a avut o relaţie unică şi exclusivă cu naţiunea Israel. Astfel că ei s-au gândit că nu poţi fi un urmaş adevărat al lui Isus dacă faci parte dintre neamuri. Erau de acord să primească neamurile în Biserică numai dacă acestea se converteau atât la iudaism, cât şi la creştinism. Ei voiau ca aceşti oameni să devină prozeliţi ai iudaismului. Puneau mare accent pe circumcizie, ca emblemă a participării la legământ. În mod evident, aşa stăteau lucrurile în Vechiul Testament. Vedeţi, accentul care cade pe circumcizie. Însă ei nu au înţeles semnificaţia deplină a Noului Legământ. Şi misiunea lor expresă a fost aceea de a se asigura că Biserica îşi păstrează identitatea iudaică, caracterul cultural iudaic. Mie mi se pare că ei au venit în bisericile din Galatia cu acest scop unic în minte. Voiau ca aceste biserici ale neamurilor să adopte toate simbolurile externe ale vechiului legământ al Israelului. Şi probabil că s-au prezentat ca fiind învăţători şi experţi în Legea biblică. De fapt, dacă erau foşti farisei, cu siguranţă erau mari învăţători ai Legii. Au venit deci cu această idee, că era nevoie de ei pentru a-i învăţa pe bieţii convertiţi dintre neamuri cum să fie nişte creştini mai buni, prin adoptarea tuturor ritualurilor ce ţineau de iudaismul vechi-testamental. Şi acest mesaj a produs confuzie în bisericile Galatiei. Era, cu siguranţă, un mesaj diferit de cel pe care-l auziseră de la apostolul Pavel. El nu le-ar fi predicat aşa ceva niciodată, chiar dacă el însuşi era un fost fariseu. Pavel n-a făcut niciun efort de convertire a neamurilor venite la Cristos, la practicile ceremoniale ale Vechiului Testament. El n-a făcut niciodată acest lucru. Şi aceste biserici ale Neamurilor îl cunoşteau foarte bine. Ştiau că Pavel nu învăţase niciodată aşa ceva. Aşa că, atunci când aceşti bărbaţi au venit şi au început să înveţe aceste lucruri, în mod firesc s-a creat controversă şi confuzie în bisericile Galatiei. Şi neamurile din Galatia au reacţionat la învăţătura iudaică prin sublinierea, probabil pentru început, a faptului că se aducea un mesaj diferit de cel pe care-l auziseră de la Pavel.
Reţineţi că şi Pavel a fost fariseu înainte de convertirea sa. Dar el spune, în Filipeni 3, că la convertire a înţeles că dreptatea lui proprie de fariseu nu era decât gunoi. Acesta este cuvântul pe care-l foloseşte. Era total neputincios în ceea ce priveşte abilitatea lui de a-şi câştiga vreun merit înaintea lui Dumnezeu. Şi astfel, Pavel, în mod personal, a dat deoparte toate acestea. Le-a abandonat. El a ajuns să vadă faptul că dreptatea lui Cristos pe care o primise, era mai bună decât toate acele ceremoniale şi restul. În niciun caz, Pavel nu ar fi irosit timpul învăţând astfel vreo biserică dintre Neamuri, încercând s-o determine să urmărească elementele exterioare ale unei religii legaliste, religie de care el însuşi fusese eliberat atunci când devenise creştin.
Este evident din text şi din tonul acestei cărţi, Galateni, că Iudeii au răspuns la toate criticile ce li s-au adus în Galatia cu o provocare la adresa recomandărilor apostolice ale lui Pavel. De asemenea, ei au pus sub semnul întrebării acurateţea mesajului adus de Pavel galatenilor. S-au ridicat împotriva lui. Pavel nu este un apostol adevărat. 'Noi reprezentăm adevărata creştinătate. Noi suntem din biserica din Ierusalim, acolo unde S-a născut Biserica. Noi avem recomandările şi cunoştinţa şi acordul indiscutabil al tuturor apostolilor din Ierusalim. Voi trebuie să uitaţi cele ce v-a spus apostolul Pavel şi să ascultaţi de noi.' Acest gen de mesaj au transmis ei. Înţelegem aceasta din cuprinsul cărţii Galateni. Pentru că primul punct din agenda de lucru a lui Pavel din această epistolă a fost ca el să-şi apere propria apostolie şi să vestească din nou Evanghelia pe care le-o vestise deja. Apărarea lui şi a mesajului său o întâlnim în capitolele 1 şi 2. Aceasta am studiat până acum. Pavel redă istoria convertirii sale. El recapitulează circumstanţele în care a fost făcut apostol şi în care i-a fost dată Evanghelia, aşa cum spune el, printr-o descoperire specială dată lui de Însuşi Cristos. El spune că a primit atât Evanghelia cât şi împuternicirea apostolică în mod personal, de la Cristos Cel înviat, capitolul 1 versetele 11 şi 12. "Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine, nu este de obârşie omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos." Îşi revendică dreptul destul de cutezător, nu-i aşa? Dar el îşi întăreşte spusele şi explică cum chiar şi ceilalţi apostoli au recunoscut şi au admis atât mesajul cât şi autoritatea pe care i-a dat-o Cristos spre a fi apostol (de la capitolul 1 versetul 15 până la capitolul 2 versetul 9; aici este descrisă întreaga chestiune). Apoi, la sfârşitul capitolului 2, el descrie un conflict pe care l-a avut cu Petru, conflict în care a trebuit să îl îndrepte pe acest apostol care pornise pe calea compromisului, nu prin învăţătura lui, ci prin faptele lui.
Şi aceasta ne conduce la finalul capitolului 2. În primele două capitole, Pavel descrie totul la un nivel foarte personal. Celălalt loc în care Pavel vorbeşte mai mult despre sine însuşi este în 2Corinteni, loc în care, din nou, el îşi apără recomandările apostolice. Dar acest lucru este neobişnuit pentru Pavel. Lui nu-i face plăcere să vorbească despre sine. El dispreţuieşte ideea de a se mândri. Şi nici măcar nu ştia să se apere cu străşnicie atunci când cineva îl acuza. Însă, de dragul Evangheliei a trebuit să-şi apere apostolia. Aşadar, el face acest lucru atât în 2Corinteni, cât şi în primele două capitole din Galateni. De fapt, el ocupă aceste prime două capitole scurte din Galateni cu apărarea sa. Este o privire retrospectivă minunată, personală şi intimă, în viaţa şi inima apostolului Pavel.
Iată deci, rezumatul celor spuse până acum. Pavel şi-a apărat apostolia. A făcut clar faptul că au existat cel puţin două prilejuri când a trebuit să apere puritatea Evangheliei, împotriva compromisului altor lideri ai bisericii: în cazul cu indivizii din Ierusalim şi în cel cu Petru, în faimosul episod din Antiohia. Iată ce mesaj transmite Pavel: el spune că adevărul Evangheliei are prioritate înaintea oricărei poziţii sau reputaţii personale. Nimeni nu are atâta influenţă încât să compromită Evanghelia. Cu alte cuvinte, primele două capitole din Galateni au constituit un comentariu îndelung al avertizării pe care o rosteşte Pavel în capitolul 1 versetele 8 şi 9 când spune: "Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!" El spune că nu contează cine ar fi. Vreo personalitate din Ierusalim, vreun apostol proeminent precum Petru, un înger din cer sau chiar el însuşi, spune Pavel. Chiar dacă însuşi apostolul Pavel ar aduce un mesaj contrar mesajului pe care l-aţi auzit, trataţi acea persoană ca fiind "anatema"! Adevărul Evangheliei este mai presus de orice. Şi nu uitaţi! Acesta este mesajul din două capitole. Pavel a apărat Evanghelia prin faptul că a apărat recomandările sale apostolice şi prin faptul că a reamintit aceste episoade din experienţa sa, când a trebuit să apere Evanghelia cu mare preţ.
Dar aici avem un punct de cotitură important, capitolul 3 versetul 1. Pavel deviază discuţia de la experienţa sa. El încetează să mai vorbească din propria experienţă şi din propria sa viaţă; în schimb, îndreaptă discuţia spre experienţa galatenilor. Li se adresează în mod direct şi în termeni nu foarte măgulitori. Le reaminteşte cum au fost mântuiţi, experienţa pe care au trăit-o, unde erau odinioară şi face toate acestea pentru a-i aduce în acest punct. Şi el citează toate acele lucruri ca dovadă în favoarea măreţei doctrini a justificării prin credinţă. Aceasta este ceea ce el a început să apere mai devreme, în capitolul 1 -- îndreptăţirea prin credinţă. Această doctrină, acest singur adevăr a constituit mesajul principal al epistolei sale pe întreg cuprinsul ei. Îndreptăţirea prin credinţă. Şi tot despre aceasta este vorba şi aici. Dar aici, stilul de apărare pe care îl adoptă se schimbă. Natura argumentelor sale se schimbă. Iar acum este pe cale să apere doctrina justificării într-un mod care este şi mai direct, mai personal, mai polemic, mai biblic, mai doctrinal decât tot ce a spus până acum. Este pe cale să le spună lucrurile verde-n faţă. Din acest motiv, acest pasaj ne duce să vedem temelia teologiei lui Pavel. Acesta este cel mai important adevăr cunoscut de Pavel. Prin urmare, el îl apără cu tărie.
Observaţi schimbarea tonului şi a direcţiei discuţiei, atunci când adresează credincioşilor galateni nişte vorbe şocante şi foarte directe. Capitolul 3, versetele 1-5. "O, galateni nechibzuiţi! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Cristos ca răstignit? Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei? Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească? În zadar aţi suferit voi atât de mult? Dacă, în adevăr, e în zadar! Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei?"
Ne vom restrânge la aceste cinci versete, căci ele formează un întreg. Mai întâi de toate, observaţi că aceste versete cuprind o serie de întrebări, adresate toate galatenilor, într-un mod direct, într-un limbaj brutal, candid, personal. Pavel nu urmăreşte aici să fie diplomat. El vrea ca ei să înţeleagă, indiferent cât de direct trebuia să fie cu ei. Observaţi, fiecare verset din toată această secţiune conţine o întrebare. De fapt, fiecare propoziţie din acest text este o întrebare formulată în aşa fel încât să îi facă să se gândească şi să se cerceteze, să îşi revizuiască istoria lor spirituală şi să reflecte la calea pe care atât de uşor au alunecat, fiind clătinaţi de pe temelia pe care învăţătura curată a lui Pavel o pusese pentru ei.
Încă din cuvintele introductive ale epistolei, capitolul 1, Pavel a încercat să clarifice acest lucru, şi anume că el privea religia reprezentată de Iudei ca pe o religie diferită, străină de creştinismul autentic. Evanghelia propovăduită de aceşti oameni era o evanghelie diferită. Calea de mântuire prezentată de ei era o cale total diferită decât cea pe care o îmbrăţişaseră galatenii atunci când primiseră Evanghelia. Şi cred cu convingere că, în mod dovedit, Pavel a fost singurul din rândul apostolilor care a văzut cu claritate acest lucru. Aceşti bărbaţi, dacă ar fi rămas în Ierusalim şi ar fi crezut ce credeau, ar fi învăţat ce învăţau, n-ar fi fost niciodată identificaţi ca fiind ereticii care erau. Gravitatea erorii lor n-ar fi fost niciodată evidenţiată, n-ar fi fost niciodată arătată. Însă ei erau nişte eretici periculoşi, învăţau o religie care era ceva total diferit de creştinism. Şi dezacordul dintre cele două religii, una învăţată de apostolul Pavel, alta învăţată de Iudei, nu era ceva bătător la ochi. Iudeii, spune Pavel, învăţau o religie total diferită. Nu propovăduiau pur şi simplu un mesaj similar dintr-un alt punct de vedere, sau aceeaşi Evanghelie, dar cu aromă iudaică. Şi, în ciuda a ceea ce susţineau Iudeii, galatenii nu auzeau de la ei despre o cale mai bună de a fi creştin, o cale mai curată, mai apropiată de adevăr. Prin faptul că îi trimiteau pe galateni înapoi la ceremoniile vechi-testamentale nu însemna că făceau din ei nişte creştini mai buni; nu făceau decât să le distrugă complet credinţa.
Aşadar, diplomaţia nu era necesară aici. Îmi place că Pavel nu a încercat să le răspundă acestor iudei făcând apel la ucenicie. Ar fi putut să-i trateze ca şi cum ei erau colegii lui farisei şi astfel să le dea respectul cuvenit. Observaţi că el nu caută să dialogheze cu iudeii. Nu are de gând să facă compromis cu ei. Nu le acoperă eroarea cu vorbe frumoase, să pară ca şi cum nu este aşa de rău, iar ei sunt oameni bine-intenţionaţi. Asemenea unui păstor credincios, el vrea să le arate care este greşeala şi să îşi avertizeze turma să nu îi urmeze pe aceşti lupi. El abordează problema într-un mod total diferit de metoda post-modernistă care este atât de populară astăzi, în care este de aşteptat să spui ce îţi place la fiecare punct de vedere cu care nu eşti de acord. Şi mai întâi de toate, trebuie să subliniezi toate punctele forte. Şi apoi, dar numai apoi, dacă chiar eşti rafinat, trebuie să adresezi doar câteva cuvinte de atenţie, firave, cu privire la lucrurile cu care nu eşti de acord. Aşa se procedează astăzi. La urma urmei, şi Pavel ar fi putut face acest lucru. Ar fi putut spune: 'Aceşti fraţi sunt bine-intenţionaţi. Sunt reprezentanţi de seamă ai bisericii noastre surori din Ierusalim, colegi farisei şi este bine că ei recunosc autoritatea Vechiului Testament. Ei ne duc cu gândul înapoi ca să ne reamintim un lucru foarte necesar, faptul că creştinismul are rădăcini iudaice.' El ar fi putut aprecia Iudeii pentru ucenicia lor, pentru râvna lor pentru Lege, pentru cunoştinţa de care ei dispuneau cu privire la istoria Vechiului Testament. Dar Pavel nu a făcut aşa. El a văzut în aceşti oameni şi în doctrina lor un pericol real pentru sănătatea spirituală şi bunăstarea Bisericii. Şi el a accentuat faptul că doctrina lor, prin aceea că anula adevărul central despre îndreptăţirea prin credinţă, de fapt submina chiar temelia Evangheliei. El nu s-a adresat acestor bărbaţi cu apelativul "fraţi". Şi subliniază acest lucru. Chiar dacă ei susţineau a fi creştini şi, în mod evident, deţineau poziţii de autoritate în biserica din Ierusalim, Pavel i-a respins atât pe ei cât şi doctrina lor, privindu-i drept pericole reale pentru adevărul lui Cristos. Şi a fost foarte tăios în această privinţă.
Este important să înţelegem acest lucru, pentru că este direcţia opusă celei pe care cei mai mulţi din biserică doresc ca noi să mergem astăzi. Doctrina iudaică avea în ea aceeaşi sămânţă de eroare pe care o întâlnim în romano-catolicism, cu accentul pe ritualuri şi ceremonii şi semne exterioare ca instrumente ale îndreptăţirii. Acelaşi lucru pe care-l învăţau şi iudeii. Eroarea lor avea foarte multe în comun cu mişcarea post-modernistă cunoscută sub denumirea O nouă perspectivă asupra lui Pavel, în care îndreptăţirea este zugrăvită adesea ca un proces ce depinde în final de lucrările proprii de dreptate ale credinciosului, pentru îndreptăţirea noastră finală înaintea lui Dumnezeu. În esenţă, este foarte asemănătoare cu ce învăţau aceşti indivizi. Erori similare se întâlnesc, de exemplu, în învăţăturile Adventismului de Ziua a Şaptea. Sunt expresii ale Bisericii Anglicane şi Presbiteriene şi ale luteranismului modern. Şi alte varietăţi de religii legaliste care, mai nou, pătrund în bisericile evanghelice de la bun început. Şi astăzi, toată lumea crede că metoda corectă de a trata aceste lucruri este calea dialogului. Să ne întâlnim cu romano-catolicii şi să purtăm dialog, să aflăm ce anume avem în comun, să declarăm în mod deschis aceasta şi să nu facem mare caz de diferenţele dintre noi. Cred că acelaşi lucru este adevărat şi despre ultima mişcare din rândul evanghelicilor, cunoscută sub denumirea de Emerging Church, în care accentul întregii lor învăţături cade în genere pe ceea ce fac creştinii şi mai puţin pe ce a făcut Cristos în locul nostru. Şi pe măsură ce Evanghelia pierde tot mai mult teren în Biserica vizibilă de astăzi, tot mai mulţi oameni tind să promoveze dialogul. Ei vor o apropiere academică, prietenoasă şi în termeni amiabili atunci când trebuie abordată o eroare, şi cred că exemplul apostolului Pavel este pe aceeaşi undă cu direcţia pe care trebuie să apuce credincioşii veritabili de astăzi, în confruntarea lor cu mişcarea post-modernistă. Aşadar, apreciez francheţea lui Pavel din aceste versete. Şi mă simt încurajat să procedez la fel.
Nu cu mult timp în urmă, cam cu aproximativ 75 de ani, J. Gresham Machen a prins şi el curaj în urma exemplului lui Pavel din Galateni, pe când căuta să răspundă modernismului şi diverselor erori din vremea lui. El a subliniat şi faptul că Epistola către Galateni este inclusă în Canonul Scripturii cu un scop anume. Este adevărat că Pavel se confruntă în această epistolă cu o eroare specifică, care, sub anumite aspecte, era unică şi limitată la perioada respectivă de timp. Iudeii se luptau în mod anume pentru ţinerea în continuare a rânduielilor ceremoniale ale Vechiului Testament, în Biserică, ca mijloc de dobândire a îndreptăţirii. Nimeni nu ar propovădui astăzi această teorie în mod exact. Nimeni nu ar spune că trebuie să fii tăiat împrejur pentru a fi creştin. Unii oameni ar fi inclinaţi chiar să creadă că tot ce s-a petrecut aici în Galateni are foarte puţină relevanţă pentru situaţia noastră de astăzi, pentru că, în Biserică, nu este nicio persoană influentă care să susţină circumcizia ca necesitate pentru mântuire. Machen a spus următoarele: "La o primă vedere, acest fapt ar putea distruge utilitatea epistolei pentru ziua de astăzi; căci noi, astăzi, nu ne aflăm în pericolul de a dori să ţinem sărbătorile şi zilele de post iudaice. Dar puţină considerare va demonstra că lucrurile nu stau nicidecum aşa. Lucrul esenţial cu privire la disputa iudaică nu consta în acele fapte particulare ale Legii pe care ei le impuneau galatenilor ca cerinţă pentru mântuire, din contră, ei nu impuneau deloc fapte de acest gen. Eroarea cu adevărat gravă în care au căzut nu era aceea că ei aduceau legea ceremonială în noua dispensaţiune, ci faptul că ei predicau o religie a meritului omenesc, şi nu o religie a harului divin." Şi Machen a continuat să arate faptul că, în mod virtual, fiecare eroare pe care a întâmpinat-o Biserica de-a lungul timpului, a avut în miezul ei aceeaşi învăţătură falsă despre îndreptăţirea prin fapte. Fiecare eroare care i-a produs îngrijorare a încercat să strecoare un anume soi de fapte şi a încercat să facă din acestea instrumente ale îndreptăţirii noastre. El a văzut această tendinţă în învăţătura liberalilor care au spus că mai degrabă dragostea şi faptele bune sunt adevărata esenţă a creştinismului, mai puţin doctrina sănătoasă. Persoane similare spun acelaşi lucru astăzi. Machen a văzut acest fapt în variate teorii despre ispăşire; teorii care astăzi au fost trezite la viaţă în anumite cercuri unde oamenii învaţă că moartea lui Cristos pe cruce a fost numai un exemplu de urmat pentru noi, şi nu o pedeapsă substitutivă pentru păcatele noastre. Machen a spus: "Toate acestea sunt doar căi diferite de înălţare a meritului omului faţă de crucea lui Cristos. Toate acestea sunt atacuri la mesajul şi esenţa religiei creştine. Şi împotriva lor se întoarce marea polemică a acestei epistole către Galateni."
Acesta este un pasaj deosebit de relevant în Scriptură. Şi în el sunt confruntate toate erorile principale ce asaltează astăzi Biserica. Apostolul Pavel a apărat un principiu care este inima creştinismului. Şi ar fi un lucru total nesocotit să spunem că această doctrină este doar un aspect academic al adevărului. Sau să credem că apărarea îndreptăţirii prin credinţă cheamă la un dialog academic, amiabil, neutru, opus unei proclamări vehemente a adevărului. Eu cred că Pavel ne-a dat aici un exemplu pe care să-l urmăm. Principiul apărat de Pavel aici este acelaşi principiu ce a dat naştere Reformei Protestante (îndreptăţirea prin credinţă) -- principiul sola fide (doar credinţa). Este acelaşi punct de doctrină pe care Martin Luther l-a numit "articolul pe baza căruia Biserica stă în picioare sau cade". Este aceeaşi doctrină pe care John Calvin a numit-o "principiul articulaţiei din toată religia." Este un punct al adevărului care cheamă la o apărare vehementă. Iar cei care cred că nu merită a lupta pentru el (un punct enigmatic al îndreptăţirii) nu au început să guste cu adevărat esenţa mesajului evanghelic.
Pavel ni-l dezvăluie aici printr-o serie de întrebări care duc toate la acelaşi final. Toate aceste întrebări au acelaşi scop. Pavel pune în paralel două evanghelii total diferite una de alta şi care se exclud reciproc. Una promovează o religie a faptelor omeneşti. Cealaltă este un mesaj despre harul divin; şi ea promite îndreptăţirea deplină înaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu, pe baza a ceea ce a făcut Cristos pentru noi, şi doar pe această bază. N-are nimic de-a face cu ceea ce facem noi. Şi întrebările pe care le adresează Pavel galatenilor dau naştere la trei contraste. Voi face din aceste trei contraste linia noastră directoare. Aceste două abordări total incompatibile ale religiei sunt diferenţiate în primul rând, prin diferenţa dintre lege şi har. În al doilea rând, prin diferenţa dintre firea pământească şi Duh. Şi în al treilea rând, prin diferenţa dintre fapte şi credinţă. Având acestea drept linie directoare, să ne croim drum prin text.
Mai întâi, observaţi diferenţa pe careo face Pavel între Lege şi Evanghelie. Versetele 1 şi 2. "O, galateni nechibzuiţi! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea cărora a fost zugrăvit Isus Cristos ca răstignit? Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei?" Daţi-mi voie să spun, mai înainte de toate, că brutalitatea acestui limbaj este uimitoare. El nu îi numeşte fraţi, chiar dacă li se adresase deja în acest fel în capitolul 1 versetul 11. I-a numit o dată fraţi. Urmează să îi mai numească o dată. Deci nu cred că el a presupus neapărat că ei nu ar fi fraţi de credinţă. De fapt, este cert că el îi privea pe aceşti oameni cu căldură, ca pe fraţi ai lui şi ca pe propriii lui copii spirituali. Aceştia erau oi pentru care el personal era responsabil ca păstor. Dar aici, în acest pasaj, toată căldura şi fraternitatea acestei legături lasă loc unui limbaj foarte abrupt şi sever. Şi el începe prin a-i numi practic, nechibzuiţi. "O, galateni nechibzuiţi." Cuvântul "nechibzuit" vine dintr-o expresie din limba greacă, referitoare la lipsa de înţelegere. Şi ea semnifică insensibilitatea spirituală. Nu este vorba de o insultă personală ieftină, pe care Isus o condamnă în Matei 5:22, unde spune că dacă îl numeşti pe fratele tău "prost" te afli în pericolul de a arde în focul iadului. Aici, Isus a folosit un cu totul alt cuvânt pentru "nechibzuit" - acesta vorbeşte cu adevărat de o persoană lipsită de evlavie. Ideea este aceea a unui prost plin de răutate. Şi El spune, să nu-ţi numeşti fratele în acest fel. El interzice să-ţi numeşti fratele în acest fel într-un moment de furie. De fapt, în Luca 24 versetele 25 şi 26, când Isus S-a arătat acelor ucenici pe drumul către Damasc, după înviere, ei nu ştiau cine era El. Nu L-au recunoscut. Şi se simţeau descurajaţi şi total înfrânţi după răstignire. Şi înainte ca El să li Se descopere Cine era cu adevărat, le-a spus: "O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Cristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?" Şi aici Isus a folosit exact acelaşi cuvânt pe care l-a folosit Pavel în acest text. De fapt, în Luca 24, Isus dă definiţia acestui soi de nechibzuinţă. Nepricepuţi şi zăbavnici cu inima. Inima este înceată când vine vorba să creadă. Acest soi de nechibzuinţă este un fel de insensibilitate spirituală de care te faci vinovat. Aceasta spune Pavel despre galateni. Faptul că s-au lăsat atât de uşor influenţaţi de eroarea Iudeilor a fost cu adevărat un soi de insensibilitate spirituală de neiertat. A fost un lucru nechibzuit.
Pavel spune că erau ca şi cum o vrăjitoare rostise peste ei un blestem. El spune: " ... cine v-a fermecat..." Ce v-a orbit ochii, de pierdeţi din vedere ceva ce ar trebui să fie evident? Desigur, el foloseşte aici o hiperbolă. Nu cred că el credea despre ei c-ar fi sub puterea vreunei magii malefice. Dar, de fapt, el spune franc că aceasta este singura explicaţie plauzibilă pe care o găseşte pentru confuzia lor cu privire la aceste lucruri. Pentru ce alt motiv ar fi atât de împietriţi? Cu siguranţă, ei ar fi trebuit să vadă lucrurile mult mai bine. Pavel însuşi îi învăţase mult mai bine.
Uitaţi-vă la următoarea frază. "...Cine v-a fermecat pe voi, înaintea cărora a fost zugrăvit Isus Cristos ca răstignit?" Aceasta este o expresie interesantă. Pentru că ceea ce le sugereză Pavel aici este faptul că ei sunt asemenea unor martori oculari care, deşi au văzut cu ochii lor, nu cred, întrucât au fost hipnotizaţi. Nu cred că Pavel sugerează în mod literal faptul că vreunul dintre galateni a fost martor ocular la răstignire. Nu la aceasta se referă. Cristos nu fusese răstignit în mod literal şi vizibil înaintea ochilor lor şi în mijlocul lor. Aşadar, ce înseamnă aceasta? Matthew Henry, de cele mai multe ori un comentator de încredere, sugerează că aceasta ar fi fost o referinţă la taina Cinei. Că această rânduială a Mesei Domnului constituia o imagine atât de vie şi de grăitoare, şi amintea atât de bine de lucrarea de ispăşire a lui Cristos, încât, participând la Masa Domnului era ca şi cum ei ar fi fost martori oculari ai răstignirii. Mie mi se pare puţin exagerat. Cu adevărat, nu există nimic în acest context care să sugereze faptul că în acest verset Pavel se gândea la Comuniune. Şi, franc vorbind, în vreme ce Masa Domnului este un memorial şi aminteşte în mod clar şi evident de trupul şi sângele lui Cristos, a lua parte la actul sacru al Comuniunii nu este acelaşi lucru cu a fi martor ocular al răstignirii. Pentru că, deşi elementele Cinei Domnului reprezintă simboluri şi amintesc de trupul şi sângele lui Cristos, frângerea pâinii şi băutul vinului nu constituie cu adevărat acel gen de imagine vie care zugrăveşte actul crucificării. Este un act care aminteşte de răstignire, dar nu este o imagine a răstignirii însăşi. Şi aici, Pavel foloseşte un cuvânt care vorbeşte despre dovada cea mai grăitoare, cea mai vie descriere sau imagine a actului răstignirii. Literal, vorbeşte de zugrăvirea unei imagini de mari dimensiuni, care să-L arate în mijlocul lor, în mod clar, pe Cristos răstignit. Cuvântul din greacă aduce ideea unei ilustraţii vii, de mari dimensiuni, expusă publicului, asemenea unui panou de reclame. Este ca şi cum o pictură de-a lui Cristos pe cruce ar fi fost expusă pe un panou imens sau arătată pe un ecran de cinematograf, înaintea tuturor galatenilor adunaţi laolaltă. Şi nu este expusă doar o dată, ci în mod repetat. Acesta este sensul verbului folosit aici. Şi cred că este simplu. Cred că Pavel face trimitere la predicarea Evangheliei pe care el însuşi a rostit-o în mijlocul lor. Vă aduceţi aminte de cuvintele sale adresate corintenilor. 1Corinteni 2 versetul 2. "Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos şi pe El răstignit." Iată cum îşi descrie propria sa propovăduire a Evangheliei. 1Corinteni 1:23. "dar noi propovăduim pe Cristos cel răstignit..." Şi aici, în Galateni, în ultimul capitol, versetul 14, el spune următoarele: "În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos..." Crucea constituia singura ţintă şi esenţa Evangheliei pe care a vestit-o Pavel. Şi sunt convins că atunci când a spus că L-a zugrăvit pe Cristos înaintea lor, nu a vrut să zică faptul că mesajul său de evanghelizare a cuprins doar o descriere narativă a evenimentului răstignire-înviere. Nu cred că aceasta a vrut să zică. El nu spune "întrucât esenţa Evangheliei mele a fost o descriere în culori vii a evenimentului răstignirii" (ea a inclus aceasta); această descriere nu a constituit esenţa Evangheliei. Evanghelia este explicaţia semnificaţiei crucii, dată de Pavel -- semnificaţia ispăşirii.
Ascultaţi din nou ce spune Galateni 6:14. De data aceasta să citim în întregime versetul. "În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume!" Observaţi ideea unui schimb, a unei substituţii? Sau să ne întoarcem la Galateni 2:20 "Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine..." Să mă exprim pe cât de simplu îmi este cu putinţă: esenţa şi inima mesajului Evangheliei lui Pavel a fost aceasta: crucea a fost o substituţie, locul unde Cristos a purtat păcatele noastre şi a plătit întreaga pedeapsă pentru vina noastră, în locul nostru. Şi învierea Lui este dovada că Dumnezeu a acceptat această jertfă ca plată deplină pentru păcatele noastre; astfel că noi, acum, suntem părtaşi la viaţa de înviere a lui Cristos. Îndreptăţirea nu mai este o realitate din viitor, ce atârnă de ceea ce facem în această viaţă. Ci este ceva ce Cristos a îndeplinit deja pentru noi. Pentru credinciosul care este unit cu Cristos, îndreptăţirea este un eveniment ce ţine de trecut, complet şi irevocabil. Este garanţia că viaţa veşnică este posesiunea noastră din prezent, chiar de acum, când privim înainte la desăvârşirea mântuirii noastre. Ne putem odihni cu încredere pe faptul că suntem îndreptăţiţi aici şi acum, datorită a ceea ce Cristos a făcut la cruce. Acesta este mesajul. Şi dacă dai deoparte acest adevăr în favoarea mesajului care vorbeşte despre ceea ce tu trebuie să faci pentru ca să iei parte la legământ, atunci nu faci altceva decât să abandonezi adevărata Evanghelie în favoarea Legii care, oricum, n-a putut niciodată să mântuiască. Acesta este adevărul pe care Pavel l-a afirmat la finele capitolului 2. Se află chiar în contextul de faţă. El explică ceea ce spune. "Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu, căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos." (v. 21) Cu alte cuvinte, întregul mesaj al Evangheliei vorbeşte despre libertatea desăvârşită a mântuirii în Cristos. Îndreptăţirea nu este ceva ce noi putem câştiga. Nu trebuie să facem ceva anume ca s-o obţinem. Şi din acest motiv, n-are nimic de-a face cu ce facem noi. Iar dacă n-are nimic de-a face cu ce facem noi, atunci n-are nimic în comun cu mesajul Legii, care vorbeşte în întregime despre ceea ce facem. Pavel spune: Nu confundaţi Evanghelia cu Legea. El le spune galatenilor: 'Aduceţi-vă aminte că aţi fost mântuiţi. Am o întrebare pentru voi. Este tot ce vreau să aflu de la voi. Prin faptele Legii aţi primit voi Duhul su prin auzirea credinţei? Ce aţi crezut la început: Legea sau Evanghelia? Cum se face că aţi primit Duhul Sfânt? Prin supunerea faţă de Lege sau prin credinţa în Evanghelie?' Este o întrebare fundamentală. Şi ea are rolul de a-i face pe galateni să reflecteze la puterea mesajului care i-a adus la credinţă mai întâi. Întrucât se aflau în pericolul de a uita Evanghelia, în râvna lor de a se adapta acestui nou mesaj, un mesaj diferit, născut din Lege.
Acesta este un punct important pe care trebuie să-l înţelegem înainte de a trece mai departe la următorul. Vreau ca să păstraţi acest lucru în gând cu străşnicie, pe măsură ce vom parcurge restul cărţii Galateni, pentru că, începând de aici şi continuând pe tot cuprinsul cărţii, Pavel ridică această antiteză între Lege şi Evanghelie. Şi este o antiteză crucială. Este important să înţelegem ce spune el. Câteva din tendinţele teologiei de astăzi, care pe mine m-au îngrijorat profund, au acest lucru în comun: toate vor să desfiinţeze linia demarcantă dintre Lege şi Evanghelie. Acest lucru nu este bun. Unii chiar au negat faptul că Pavel ar fi făcut vreo antiteză între Lege şi Evanghelie. Nu văd cum ai putea înţelege acest pasaj dacă nu admiţi această antiteză. Este clară. Şi ea va deveni şi mai clară pe măsură ce ne vom croi drum prin restul epistolei.
Dar observaţi, făcând această antiteză între Lege şi Evanghelie, Pavel nu spune că Legea este categoric rea. El face acest lucru clar în Romani 7, versetul 7. "Deci ce vom zice? Este Legea ceva păcătos? Nicidecum!" Nicidecum. Cu siguranţă, Legea nu este păcat. Legea serveşte unui scop bun. De fapt, serveşte mai multor scopuri bune. Ea elimină orice altă opţiune de mântuire pe care am avea-o, cu excepţia lui Cristos. Şi prin urmare, este un îndrumător spre Cristos. Urmează să vedem aceasta în următorul capitol din Galateni. Pavel spune în Romani 7 că Legea ne învaţă ce este rău, şi de aceea, ea cuprinde precepte morale, diferite de toate lucrurile ceremoniale exterioare din Lege. Conţinutul său moral reprezintă o regulă de viaţă sănătoasă pentru credincios. Şi Pavel afirmă aceasta în Romani 6:14, când spune: "nu mai suntem sub Lege, ci sub har" şi apoi în Galateni 5:18 când spune: "Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege." El continuă să spună că nu sugerează faptul că Legea ar fi irelevantă pentru felul de vieţuire al creştinilor. El nu neagă faptul că preceptele morale ale Legii ni se aplică, aşa cum ar crede unii despre el. Şi anume că nu contează ce atitudine ia un creştin în faţa celor Zece Porunci. Însă Pavel spune următorul lucru. Este un mesaj bine ţintit şi bine subliniat. El spune că Legea nu este un mijloc de îndreptăţire. Ceremoniile cerute de Lege nu sunt sub nicio formă instrumente prin care să putem intra în legământul lui Dumnezeu sau prin care să putem obţine îndreptăţirea. În acest sens, noi nu ne aflăm sub Lege. În acest sens şi doar în acest sens, Legea se află în antiteză cu Evanghelia. Acesta este deci primul contrast. Este o diferenţiere atentă între Lege şi Evanghelie.
Iată un al doilea contrast pe care trebuie să-l vedeţi. Este diferenţierea între firea pământească şi Duh, versetul 3. Pavel continuă să folosească limbajul extrem de direct, subliniind faptul că ei sunt incredibili şi fără nicio scuză pentru nechibzuinţa lor. "Sunteţi aşa de nechibzuiţi..." spune el iarăşi. "...După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?" Vedeţi contrastul dintre Duh şi firea pământească? Şi argumentul de aici este foarte simplu. Iată-l. Dacă la început ai dobândit mântuirea prin simpla credinţă, de ce ai abandona simplitatea credinţei în Cristos, cu prima ocazie când vine cineva şi îţi spune că a ta credinţă nu este suficientă? Dacă, după ce ai fost mântuit, începi să adaugi noi cerinţe pentru mântuire, pe lângă Evanghelie, rezultatul va fi abandonul Evangheliei şi adoptarea unui mesaj diferit. Sau, să vorbim în termeni care, cred eu, sunt mai relevanţi pentru unele erori post-moderniste aflate azi peste tot în jurul nostru: dacă credinţa simplă în Cristos este la început instrumentul pentru îndreptăţire, prin ce minte distorsionată ar putea susţine cineva că altceva decât credinţa este necesar pentru îndreptăţirea finală? Dacă ai încredere în Cristos pentru îndreptăţirea ta, dacă la început te încrezi doar în El pentru a fi îndreptăţit, de ce ţi-ai pune încrederea pentru mântuirea viitoare în ceva ce tu faci pentru tine însuţi?
Iată o ilustraţie care te-ar putea ajuta să înţelegi de ce limbajul pe care îl foloseşte Pavel sună atât de aspru. El îi numeşte nechibzuiţi. Spune: 'Sunteţi nebuni? V-aţi pierdut minţile?' Daţi-mi voie să vă aduc o ilustraţie care explică aceste cuvinte. Cu doi ani în urmă, soţia mea şi cu mine am plecat cu vaporul de la Seattle în Alaska. Ne-am îmbarcat. Totul era foarte odihnitor, foarte plăcut, până în momentul în care nava a părăsit portul şi a ajuns în largul mării. Şi chiar în acea zi, dintre toate zilele călătoriei, marea a fost atât de agitată încât le-a provocat rău de mare la jumătate dintre călători. Noi pur şi simplu am plecat încrezători că acest vas de croazieră ne va duce la destinaţie, însă, pe drum, a fost atât de agitat, când sus, când jos, încât m-a determinat să cuget la înţelepciunea alegerii făcute, la faptul că m-am încrezut în această carapace imensă de metal că mă va duce tot drumul până în Alaska. Nu sunt predispus la rău de mare, dar această călătorie mi-a distrus nervii. Nu sunt chiar atât de nesăbuit, dar să presupunem -- imaginaţi-vă, dacă vreţi -- că am decis că această navă nu mai este demnă de încredere pentru a mă duce la destinaţie. Eu vreau să ajung în Alaska şi să-mi împlânt piciorul în pământ uscat. Şi astfel, merg la soţie şi îi spun cu toată seriozitatea că mi-e teamă să mai stau pe această navă zdruncinată. Am de gând să sar peste bord şi să înot până în Alaska. Ce credeţi că mi-ar zice? 'Ai înnebunit!? Ţi-ai pierdut minţile!? Ce te face să crezi că ai avea puterea şi vigoarea ca să înoţi tot drumul până în Alaska? Este nebunie curată, mai ales în ape învolburate. Ai avut destulă încredere încât să te urci la bordul vasului, nici să nu te gândeşti să-l părăseşti acum. Este sinucidere curată.'
Exact acesta este spiritul mesajului lui Pavel către galateni. El spune: din moment ce aţi primit Duhul lui Dumnezeu prin credinţă şi aţi început viaţa de credinţă pe această bază, de ce aţi vrea să abandonaţi Duhul Sfânt şi să încercaţi în schimb să fabricaţi o dreptate proprie, pe care o dă Legea? Cineva ar putea spune: 'Ok, n-am să părăsesc vasul complet, dar simt că trebuie să ajut acest vas să îşi atingă destinaţia. Astfel că, voi sări în apă la pupă, mă voi prinde de vas şi voi înota pedalând, îl voi ajuta să ajungă în Alaska.' 'Voi continua să mă încred în Cristos. Dar, în caz că voi avea nevoie de ea, voi îndeplini şi partea legalistă.' Cred că în acest fel vorbeau galatenii. Dar şi aceasta este totală nebunie. Dacă tu crezi că mai este ceva de făcut în plus, pentru ca să adaugi meritul tău la lucrarea terminată a lui Cristos, cu adevărat nu te încrezi deloc în Cristos. Din punct de vedere practic, Duhul Sfânt este pecetea şi garanţia statutului nostru de membri ai legământului Său. În 2Corinteni 5 versetul 5 şi în Efeseni 1 versetul 14, apostolul Pavel vorbeşte de Duhul Sfânt ca fiind "arvuna" - contul nostru de siguranţă şi secundarul mântuirii noastre finale. Sau, dacă folosim cuvintele apostolului Ioan din 1Ioan 3:24. " ...Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul, pe care ni L-a dat." Pavel a învăţat întotdeauna acest adevăr, anume că Duhul lui Dumnezeu este arvuna, secundarul, contul de siguranţă, acontul pentru finalizarea mântuirii noastre. Şi puteţi fi siguri că în acest mod i-a învăţat şi pe galateni. Astfel că ei săvârşeau o mare greşeală prin faptul că se gândeau să renunţe la încrederea lor în Duhul lui Dumnezeu care este singura garanţie vie a faptului că ne aflăm în legământ. În schimb, au hotărât să depindă de un simbol carnal învechit - circumcizia - simbol al unui legământ învechit.
Aşadar, aici expresiile "fire pământească" şi "Duh" sunt stenograme pentru circumcizie (care este o emblemă firească a vechiului legământ) şi Duhul lui Dumnezeu, care este simbolul spiritual viu al statutului nostru de membri ai Noului Legământ. Nu circumcizia. Aceasta aparţine Vechiului Legământ. Este învechită. De ce, după ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să renunţaţi la El şi să preluaţi un simbol ce ţine de firea pământească, dintr-un legământ învechit? E o întrebare bună, nu-i aşa? Şi cred că ei au înţeles foarte bine ce le-a spus Pavel, căci l-au auzit predicând aceste lucruri. Aşadar, avem aceste contraste. Primul este contrastul între Lege şi Evanghelie. Al doilea este contrastul între firea pământească şi Duh.
Cel de-al treilea şi cel mai important dintre toate, întrucât le cuprinde şi le explică şi pe celelalte două, este contrastul între fapte şi credinţă. Acest contrast rezumă adevărul aflat în celelalte două contraste. În versetele 4 şi 5 vedem acest contrast între fapte şi credinţă. Pavel continuă să le pună întrebări. Observaţi, totul este sub formă de întrebări. "În zadar aţi suferit voi atât de mult? Dacă, în adevăr, este în zadar! Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei?" În versetul 4 sunt două lucruri pline de semnificaţie şi vreau să le explic. Primul lucru are de-a face cu cuvântul "aţi suferit". Vrea să spună cumva că ei au suferit la propriu, că au fost persecutaţi? Vorbeşte de suferinţă în mod literal? Eu nu cred că Pavel se referă la suferinţă sau persecuţie. Nu este nimic în acest context care să sugereze acest lucru. Dacă el ar vorbi despre încercări, greutăţi, persecuţii, boală, necazuri ce le-au fost cauzate, ca şi cum ei au fost victime reale ale suferinţei de orice fel, dacă Pavel ar face aluzie la acest gen de suferinţă, ar fi total nepotrivit, ţinând cont de caracterul lui Pavel, să omagieze aceste lucruri în contextul în care el îi mustră. Eu cred că foloseşte această expresie în mod idiomatic, pentru a descrie experienţele lor în general. Ar putea fi parafrazat în felul următor. 'În zadar aţi experimentat voi aşa de multe lucruri?' Cu alte cuvinte, 'Toate prin câte aţi trecut de când aţi crezut în Evanghelie, toate sunt în zadar? Toate schimbările din viaţa voastră, toată transformarea dramatică pe care a produs-o Cristos, toate acestea au fost degeaba?' Îi cheamă să privească în urmă la experienţa lor. El vrea ca ei să îşi aducă aminte de diferenţa dramatică pe care Cristos a produs-o în vieţile lor, numai datorită credinţei lor, fără niciun fel de ascultare faţă de ceremonialele Vechiului Testament.
Un al doilea lucru pe care vreau să îl vedeţi aici este faptul că Pavel nu este ferm convins că totul a fost în zadar. Acest fragment de propoziţie este cu adevărat o idee incidentală pe care Pavel o strecoară aici, cred eu, pentru ca ei să ştie că el nu a renunţat complet la ei. Lui însuşi nu-i vine să creadă că toată slujirea evanghelică, pentru care el se trudise în mijlocul lor, a fost pur şi simplu complet inutilă. De parcă ei nu crezuseră niciodată cu adevărat în Evanghelie. Acest scurt fragment: "Dacă, în adevăr, este în zadar!", este singura porţine din întregul pasaj care nu este sub formă interogativă. Este menit să îi asigure din nou că nu şi-a pierdut nădejdea cu privire la ei. Şi apoi, versetul 5 este cel care aduce contrastul. "Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei?" Acesta este sensul textului, în termeni simpli. 'Dumnezeu vă dă Duhul Lui şi lucrează minuni în mijlocul vostru, pentru că ţineţi Legea sau pentru că credeţi ceea ce aţi auzit?' Iată întrebarea decisivă. Şi este un contrast între credinţă şi fapte. 'De ce v-a binecuvântat Dumnezeu în primul rând? Pentru că I-aţi câştigat acceptul cu ascultarea voastră faţă de Lege, sau pentru că, prin credinţă v-aţi agăţat de harul Lui?' Şi oricine a înţeles vreodată cu adevărat Evanghelia ştie că mântuirea este un dar al harului divin. Nu este o răsplată pentru faptele noastre. Este primită prin credinţă, nu prin faptele Legii. Se bazează pe ceea ce Cristos a făcut pentru noi, şi nu pe ceea ce noi facem pentru El. Este o mare diferenţă. Este o diferenţă crucială care trebuie înţeleasă corect, pentru că ea stă la mijloc între adevăratul creştinism şi toate religiile false, inclusiv religia falsă a iudeilor care poartă numele de religie "creştină". Din acest motiv, doctrina justificării prin credinţă este extrem de importantă şi nu trebuie tratată cu uşurătate. Nu este o problemă măruntă, nesemnificativă din punct de vedere teologic să confrunţi şi să respingi erorile de genul învăţăturii iudaice şi a omoloagelor ei din secolul XXI. Fie ca Dumnezeu să ne dea harul să înţelegem adevărul şi înţelepciune pentru a-l apăra bine. Răzbate clar acest lucru de aici, nu-i aşa? Şi nădăjduiesc că înţelegeţi râvna apostolului Pavel şi motivul pentru care a apărat cu atâta îndrăzneală ceea ce alţii din Biserică vedeau a fi doar o diferenţă minoră de opinie sau o diferenţă de accent. Nu era aşa. Şi nădăjduiesc că împărtăşiţi râvna apostolului Pavel pentru Evanghelie. Fie ca să sfârşim aşa cum am început. Nu prin fapte, ci prin credinţă. Nu în energia eforturilor noastre fireşti, ci prin Duhul. Şi nu prin faptele Legii, ci cu credinţă deplină în Cristos.
Să ne rugăm. Doamne, mărturisim că adevărul Evangheliei este clar în Scriptură, iar eşecul nostru de a-l înţelege se datorează numai împietririi noastre spirituale nechibzuite. Ne rugăm ca, prin har, să ne eliberezi de această tendinţă pe care o avem. Ajută-ne să avem râvnă pentru adevăr, o înţelegere a adevărului, o dorinţă şi o pasiune de a-l cunoaşte şi de a-l păstra curat în inimile şi în minţile noastre, spre slava lui Cristos, în a-L cărui Nume ne rugăm. Amin.
Tradus de Estera Sandau