Evanghelia lui Dumnezeu

de R. C. Sproul


În februarie 1998 a avut loc o întâlnire în Washington D.C. la care au participat lideri evanghelici adânc preocupaţi de problemele apărute în ultimii ani, printre evanghelici, cu privire la Evanghelie şi la doctrina istorică a justificării doar prin credinţă. Dialogurile ce avuseseră loc între unii lideri evanghelici şi membri ai Bisericii Romano-Catolice din America, ce au rezultat în afirmaţii publicate în care se cădea de acord asupra problemelor de credinţă şi se declara o unitate a credinţei în Evanghelie, au provocat unele disensiuni între alţi evanghelici, care nu erau de acord cu o astfel de declaraţie a unităţii. Şi astfel, această întâlnire care a avut loc la Washington a implicat reprezentanţi ai acelora ce participaseră la dialogul cu teologii romano-catolici cât şi pe cei ce nu erau mulţumiţi cu o parte a declaraţiei ce derivase din aceasta. Ca rezultat al acestei întâlniri s-a căzut de acord că existau probleme serioase în rândurile lumii evanghelice, ce-au provocat dezintegrarea unei unităţi formate încă de la Reforma Protestantă din secolul XVI, unitate ce rămăsese foarte solidă timp de patru sute cincizeci de ani.
Am văzut biserici evanghelice cu diferenţe mari de teologie în multe, multe puncte. Dar în ciuda acestor diferenţe teologice, se putea simţi mereu acea unitate şi colaborare când era vorba despre afirmarea centrală a doctrinei justificării doar prin credinţă, ce era privită istoric de evanghelici ca esenţială pentru Evanghelia Noului Testament.

Această discuţie iscată în ultimii ani şi unitatea ce a început să se destrame au cauzat atât de multă tulburare încât aceşti lideri, care s-au întrunit în Washington în februarie 1998, au spus că lucrul de care avem cu adevărat nevoie în lumea evanghelică de astăzi este o încercare de a restaura această unitate istorică şi de a căuta această unitate într-o afirmare comună a Evangheliei. Între timp, Alianţa Evanghelicilor, ce s-a întrunit în Philadelphia, a petrecut trei zile străduindu-se să determine care era cea mai presantă problemă teologică a zilelor noastre. Şi acest grup a convenit că cea mai importantă problemă a zilelor noastre, teologic vorbind, era Evanghelia însăşi. Şi au fost exprimate temeri că înţelegerea istorică a Evangheliei era confundată şi era în pericolul de a cădea în obscuritate.

Ei bine, ca un rezultat al acestui lucru, în discuţiile ce au avut loc în Washington a fost numit un comitet de redactare, cu reprezentanţi ai celor ce susţinuseră afirmarea credinţei unificate cu romano-catolicii şi ai celor ce se opuseseră acestei iniţiative, în speranţa că vor emite o afirmaţie referitoare la justificare şi Evanghelie ce va restaura unitatea între liderii evanghelici. Şi acest comitet s-a întâlnit şi a lucrat mai mult de un an de zile pentru a emite un document. Şi sunt bucuros să anunţ că această iniţiativă a fost realizată; şi cred că s-a făcut un pas uriaş spre restaurarea unităţii de care ne-am bucurat atât de mult în trecut.

Ceea ce doresc să fac astăzi şi în zilele ce vor urma este să ofer o expunere a unei părţi din acest document ce a fost formulat de către comitetul respectiv. Mai înainte de a face aceasta, daţi-mi voie să menţionez numele persoanelor ce au participat la redactarea acestui document. Acest comitet se numeşte „Comitetul pentru Unitatea Evanghelică” şi-i include pe: John N. Akers, John Ankerberg, John Armstrong, Keith Davy, Maxie Dunnam, Dr. Timothy George, Erwin Lutzer, Harob Myra, David Neff, Dr. J.I. Packer, R.C. Sproul, Dr. John Woodbridge, Dr. D.A. Carson, Thomas Oden şi Dr. Scott Hafemann.

Şi aceşti bărbaţi, cum am spus, au lucrat împreună un an pentru a produce acest document. Şi chiar acum acesta circulă în rândurile liderilor evanghelici proeminenţi pentru a forma un comitet naţional de aprobare a sa. Documentul este intitulat „Evanghelia lui Isus Cristos, o celebrare evanghelică.” Şi documentul este împărţit în două părţi. Prima parte este un preambul care oferă un rezumat al punctelor cheie afirmate de către toţi şi o exprimare populară a conţinutului Evangheliei. Şi ceea ce vreau să spun prin „expresie populară” este o explicare a Evangheliei în limbajul simplu, al oamenilor de rând, ce caută să evite expresii teologice tehnice. Şi apoi, a doua parte a documentului oferă o afirmaţie confesională într-un limbaj teologic mai precis, după formatul „afirmaţiilor” şi „negaţiilor.” Şi asupra acestor afirmaţii şi negaţii aş dori să mă opresc puţin şi să le comentez în zilele ce vor urma.

Formatul afirmaţiei şi negaţiei are o istorie lungă, lungă în biserică. Ideea este de a crea echilibru între afirmaţia pozitivă a ceea ce se mărturiseşte şi negaţia ei. Unul dintre motivele acestui format este că în zilele noastre, acolo unde a existat o puternică influenţă a filozofiei relativismului şi pluralismului, după cum am aflat, a apărut ceva oarecum ciudat în comunitatea creştină, ce este diferit de două mii de ani de istorie creştină. Şi aceasta se întâmplă când oamenii sunt dispuşi să afirme ceea ce cred în mod personal, dar găsesc incorect, din punct de vedere politic, să nege opusul. Am întâlnit această relativizare a adevărului când o persoană spune: „ei bine, eu cred ceea ce cred şi este adevărat pentru mine; dacă tu crezi opusul, este ok, este adevărat şi pentru tine.” În timp ce, în istoria bisericii, când aceasta era forţată, ameninţată de diferitele erezii să îşi mărturisească public credinţa, nu numai că profesa ceea ce credea, dar de asemenea specifica anumite erori ce trebuiau evitate. Găsim aceasta în Conciliul de la Nicea, Conciliul de la Calcedon şi în alte momente majore din istoria bisericii.
Ei bine, cunoscând acestea, haideţi să ne îndreptăm atenţia acum spre conţinutul acestor afirmaţii şi negaţii.

Noi afirmăm că Evanghelia încredinţată Bisericii este, în primă instanţă, Evanghelia lui Dumnezeu. Dumnezeu este autorul ei şi El ne-o descoperă prin Cuvântul Său. Autoritatea şi adevărul ei sunt numai în El.

Noi negăm faptul că adevărul sau autoritatea Evangheliei derivă din orice fel de intuiţie sau invenţie omenească. De asemenea negăm faptul că adevărul sau autoritatea Evangheliei rezidă în autoritatea vreunei biserici anume sau instituţii umane.

Ceea ce se afirmă în esenţă aici, în primul articol, este paternitatea şi dreptul de proprietate asupra Evangheliei – rămânând în Dumnezeu Însuşi. Citind Epistola lui Pavel către Romani, chiar în primul capitol, în primul rând al epistolei sale găsim scris:

1 Pavel, rob al lui Isus Cristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu,
2 pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi.

Pavel foloseşte aici sintagma „Evanghelia lui Dumnezeu.” Când vorbeşte de Evanghelia lui Dumnezeu, structura gramaticală, aici, în limba greacă, indică faptul că ceea ce spune apostolul despre Evanghelie sau Vestea Bună, despre mesajul Evangheliei, nu înseamnă doar că ea este un mesaj despre Dumnezeu. Cu siguranţă este un mesaj despre Dumnezeu, dar cuvântul Lui este o formă a genitivului de posesiune; prin urmare înseamnă că Evanghelia aparţine lui Dumnezeu, este declaraţia Lui, este mesajul Lui. El este originea sau autorul Evangheliei. Şi de asemenea, vedem în limba noastră o strânsă legătură între cuvântul autor şi autoritate. Cuvântul autor este conţinut în cuvântul autoritate. Dumnezeu este Cel care declară Evanghelia în primă instanţă. Este mesajul Său. El este autorul original. Şi ca proprietar şi autor al Evangheliei, El este Cel care îi conferă autoritatea durabilă.
Şi astfel, mesajul pe care noi îl proclamăm ca şi creştini, pe care îl numim Evanghelie, nu este o idee pe care au scos-o la iveală unii învăţători religioşi în antichitate. Chiar şi la începuturile Vechiului Testament întâlnim indicii şi porţiuni ale Evangheliei proclamate în paginile textului şi anunţate de profeţi. Şi cu siguranţă biserica Noului Testament primeşte Evanghelia direct de la Cristos şi de la apostolii Lui. Putem spune că primul mare apostol al evangheliei a fost Cristos Însuşi. Chiar şi atunci când Cristos vestea Evanghelia, El împlinea voia Tatălui. Tatăl L-a trimis să facă această proclamaţie. Tatăl I-a dat autoritatea de a vorbi despre Evanghelie contemporanilor Săi. După cum ştim, Isus a spus: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine.” Şi astfel, chiar şi Evanghelia pe care o primim de la Isus îşi are autoritatea ultimă în Dumnezeu Însuşi.

De asemenea, această primă afirmaţie include în ea, ţinând seama de declaraţia sa de autoritate, o slabă referinţă către principiul Reformei Sola Scriptura. Ştim că cele două probleme esenţiale ale reformei din secolul XVI sunt deseori numite factorul material al Reformei şi factorul formal al Reformei. Factorul material, sau ceea ce a constituit principala dispută la acel moment, era doctrina Sola Fide a justificării numai prin credinţă. Şi această cauză a constituit problema centrală a secolului XVI, iar protestanţii au devenit cunoscuţi ca evanghelici – luând numele de la cuvântul Evangel,o traducere acuvântului grec euangelion, care este cuvântul din Noul Testament pentru Evanghelie. Deci, reformatorii protestanţi au fost numiţi evanghelici pentru că ei susţineau în controversa referitoare la doctrina justificării numai prin credinţă că principalul obiect supus riscului era însăşi conţinutul Evangheliei. Dar, bineînţeles, în umbră, pe tot parcursul acestei întregi controverse se defăşura disputa continuă legată de autoritate. Pe ce bază îndrăznea Luther să se deosebească de învăţătura bisericii sale mamă? Şi în dezbaterile de la Leipzig şi Augsburg cu Cardinalul Cajetan şi Eck Luther a fost obligat să recunoască public faptul că, în raţionamentul său, era posibil ca Papa să greşească şi consiliile bisericii să greşească. Şi el a afirmat că ar fi fost dispus să îşi schimbe poziţia referitoare la justificare dacă i s-ar fi putut demonstra că învăţătura sa nu era conform Bibliei. Pentru Luther autoritatea monumentală era numai şi numai Scriptura. Ne amintim momentul de criză de la Dieta de la Worms, unde Luther a fost judecat şi i s-a cerut să renunţe la învăţătura lui. La aceasta el a răspuns cu renumita afirmaţie: „Dacă nu sunt convins de Sfânta Scriptură, nu pot renunţa la ceea ce cred. Mintea mea este captivată. Conştiinţa mea este subjugată de Cuvântul lui Dumnezeu şi nu este nici drept, nici prudent să acţionez împotriva conştiinţei. Aceasta este poziţia mea. Nu pot face altceva. Dumnezeu să-mi ajute.”
Aici, factorul formal al Reformei era declarat public cu acest principiu: singură Scriptura are autoritate de constrângere asupra conştiinţei credinciosului. Şi în acea dezbatere din secolul XVI Roma a argumentat că, într-un anume sens, autoritatea Scripturii rezidă în autoritatea conferită de Biserică. Deoarece Biserica a fost cea care a declarat iniţial autoritatea Scripturii.

Prin urmare, ce se are în vedere în această primă afirmaţie, când se afirmă că „Dumnezeu este autorul Evangheliei şi El ne-o revelează prin Cuvântul Său – autoritatea şi adevărul ei sunt numai în El”, este acest principiu al autorităţii Scripturii care singură ne poate trage la răspundere totală. Şi aceasta deoarece motivul pentru care Sola Scriptura a fost numit Sola Scriptura este pentru că Scriptura era privită a fi Cuvântul lui Dumnezeu. Şi numai Cuvântul lui Dumnezeu are autoritatea ultimă şi absolută de a ne constrânge, de a ne subjuga conştiinţele.

Şi apoi negaţia: „Negăm faptul că adevărul sau autoritatea Evangheliei derivă din orice fel de intuiţie sau invenţie omenească. De asemenea negăm faptul că adevărul sau autoritatea Evangheliei rezidă în autoritatea vreunei biserici anume sau instituţii umane.”

Autoritatea sa este în Dumnezeu şi numai în Dumnezeu.

Acum, permiteţi-mi să vorbesc un moment despre ramificaţiile practice ale acestui fapt. Când noi declarăm Evanghelia, când predicăm Evanghelia, facem aceasta pe baza autorităţii divine. Nu pot spune nimănui să creadă în Isus Cristos ca şi Salvator pe baza autorităţii mele; ci atunci când predicăm Evanghelia noi suntem simpli mesageri, ambasadori care comunică un mesaj ce îşi are originea în Dumnezeu Însuşi. Aceasta spune Pavel chiar la începutul Epistolei sale către Romani, pe care o va dedica în întregime expunerii conţinutului Evangheliei. El începe prin a se identifica pe el însuşi ca apostol, acela care este chemat de Dumnezeu şi pus deoparte de către Dumnezeu dar care comunică un mesaj ce nu este invenţia lui. Că autoritatea apostolică a lui Pavel nu este autoritatea sa finală, ci mai degrabă este Evanghelia lui Dumnezeu. Dumnezeu o declară. Dumnezeu o posedă. Dumnezeu îi dă autoritatea.

Comentariu final

Am menţionat problema iscată în ultimii ani în lumea evanghelică referitoare la unitatea în Evanghelie, dar, şi mai important, în ce priveşte înţelegerea conţinutului Evangheliei. S-au efectuat sondaje printre evanghelici iar acestea au fost oarecum alarmante deoarece au scos la iveală o ignoranţă răspândită faţă de ceea ce este Evanghelia, faţă de conţinutul său, de ceea ce reprezintă Vestea Bună şi de ce înseamnă să crezi în Evanghelia lui Isus Cristos. Şi astfel, ceea ce găsim în acest document este o expunere nu numai a originii Evangheliei dar şi a însemnătăţii sale. Pentru că cel mai important lucru pentru noi ca şi creştini este să înţelegem Evanghelia corect. Dacă nu înţelegem Evanghelia corect, nu vom ajunge foarte departe în înţelegerea plinătăţii credinţei noastre în Cristos.

Tradus de Cristian Coţovan


Cuprins | Mântuire