(cont.)

Aplică: Să observăm cât de familiare îi sunt profetului aceste atribute ale lui Dumnezeu! "Dumnezeul meu", "Sfântul meu", "Stânca mea".

Este aşa Dumnezeu pentru tine? Doar crezând în Isus Hristos un Dumnezeu îndepărtat, străin şi mânios poate fi "apropiat". Doar în El toate atributele care altfel L-ar face înfricoşător devin desfătări pentru sufletul celui ce este socotit neprihănit prin credinţă.

Poţi tu spune : "Dumnezeul sfânt" de care nici un păcătos nu se poate apropia, care locuieşte în sfinţenie, este al meu? Dumnezeul atotputernic înaintea căruia se clatină temeliile Pământului şi care susţine Universul prin Cuvântul puterii Lui, Cel Veşnic, "Eu Sunt Cel ce Sunt", este al meu şi eu sunt al Lui? Încă o dată prin Habacuc ni se aminteşte că Dumnezeu vrea o relaţie personală cu omul şi nu doar recunoaşterea unor adevăruri ale Sale care să-l "(men)ţină" pe om într-o religie moartă.

"Doamne..."
În original cuvântul "Domnul" este exprimat prin literele YWHW, adică convenţionalul "Iehova". Iehova înseamnă "Eu sunt cel ce sunt" şi este numele cu care Domnul Dumnezeu i s-a revelat lui Moise când l-a trimis să-i scoată pe copiii Lui din Egipt. Ştiţi de ce Habacuc şi-a amintit de acest lucru? Pentru că încă de pe vremea lui erau oameni care spuneau că Dumnezeu a murit. Dintotdeauna au existat şi vor exista astfel de oameni. Nu Frederich Nietzsche este cel ce a spus-o prima data! Însă Habacuc şi-a amintit ce a ştiut bine despre Dumnezeu, şi anume că Dumnezeu nu are cum să moară, pentru că El este singura Fiinţă autonomă, independentă şi de sine stătătoare din tot Universul. El este Domnul vieţii şi omul nu are cum să-L omoare! O fiinţă a cărui existenţă este de sine stătătoare, care nu are nevoie de nimic care să-I sprijine existenţa, nu are cum să moară. Este imposibil ca Dumnezeu să moară!

În trecut s-au mai găsit alţii care să susţină că Dumnezeu a murit. Vezi,

Ţefania 1:6, 12 ...pe cei ce s-au abătut de la Domnul, şi pe cei ce nu caută pe Domnul, nici nu întreabă de El...
În vremea aceea, voi scormoni Ierusalimul cu felinare, şi voi pedepsi pe toţi oamenii cari se bizuiesc pe drojdiile lor, şi zic în inima lor: ,Domnul nu va face nici bine nici rău!'

"Gaura la macaroană?" Să abandonăm iluzia că în secolul nostru s-au născut cele mai profunde întrebări existenţialiste ale umanităţii şi că doar noi suferim de acest complex de abandonare a noastră în cosmos. Omul suferă de o înspăimântătoare singurătate cosmică, dar nu fiindcă Dumnezeu l-a părăsit, ci fiindcă el L-a părăsit pe Dumnezeu şi I-a întors spatele.

Ce este omul?
Portretul "Supraomului" lui Nietzsche este cel ce i-a inspirat pe nazişti să se poarte cum s-au purtat călăii de la Auschwitz, care se întorceau acasă de la celebrele "câmpuri ale morţii" pentru a asculta Mozart, şi tot acelaşi lucru este cel ce-l face pe om să se comporte atât de ridicol astăzi. De fapt, acest "supraom" nu este decât o ruină jalnică, o umbră palidă a omului din grădina Edenului care a avut totul şi a pierdut totul printr-un gest de stupiditate.

Toţi suferim de "megalomanie".
De cele mai multe ori când întâlnesc un om încrezut, mândru, mi-l închipui stând pe vine pe "tronul" său pământesc. O imagine penibil de umilitoare, total contrastantă cu cea pe care se străduie să o transmită în public. Ori de câte ori face pe trufaşul, pe importantul, îmi amintesc de diavol, care a încercat să-şi urce tronul său deasupra tronului lui Dumnezeu, dar nu i-a mers.

Datorită unei astfel de ideologii, omul modern crede că doar pe umerii lui stă povara soartei sale...

Aşa ajunge profetul să obţină primele răspunsuri:

1:12 "Doamne, Tu ai ridicat pe poporul acesta ca să-Ţi împlineşti judecăţile Tale; Tu, Stânca mea, l-ai ridicat ca să dai prin el pedepsele Tale."

Deci este oare adevărat că Dumnezeu nu făcea nimic în privinţa fărădelegilor grosolane ale Iudeii? Nu se mai poate spune asta. Babilonienii vin ca răspuns la acuzaţia de pasivitate a lui Dumnezeu în faţa răului. E ca şi cum profetul ar spune:

"Acum înţeleg de ce îi ridici pe caldeeni! Este felul Tău de a trezi poporul meu din nesimţirea lui. De a-i face conştienţi de îndepărtarea lor de Tine. Ei cred că pot trăi fără Tine, dar de câte ori Tu le-ai trimis profeţi care să-i implore să vină înapoi la Tine? Ai vărsat binecuvântări nenumărate peste ei dar ei au continuat în păcatele lor, considerând bunăstarea lor drept meritată şi ajungând să creadă că pot trăi fără Tine. Acum înţeleg ce faci! Ridici un popor care să-ţi trezească copiii la realitate. Îi scuturi şi îi pedepseşti pentru a-i aduce înapoi la Tine. Înţeleg acum!!"

Dumnezeu scutură neamurile Pământului...
Caldeeni -- instrumentul pedepsei lui Dumnezeu asupra Iudeii.

Îi ridică pe unii şi-i umileşte pe alţii, toate acestea pentru pedepsirea şi aducerea înapoi a copiilor Săi din toate neamurile Pământului. Pentru a trezi Occidentul din lăcomia şi egoismul lui, a ridicat Uniunea Sovietică, iar acum Occidentul este gata să-şi împartă valorile democratice şi materiale cu toţi. Etc. ...

Profetul spune, "înţeleg asta, dar văd încă o problemă!!?"

1:13-17 Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul, şi nu poţi să priveşti nelegiuirea! Cum ai putea privi Tu pe cei mişei, şi să taci, când cel rău mănâncă pe cel mai neprihănit decât el? Vei face Tu omului ca peştilor mării, ca târâtoarei, care n-are stăpân? El îi scoate pe toţi cu undiţa, îi trage în mreaja sa, îi strânge în năvodul său. De aceea se bucură şi se veseleşte. De aceea aduce jertfe mrejei sale, aduce tămâie năvodului său; căci lor le datorează partea lui cea grasă şi bucatele lui gustoase! Pentru aceasta îşi va goli el într-una mreaja, şi va înjunghia fără milă pe neamuri?

Astfel descrie Habacuc răutatea caldeenilor. A spus, "acum văd că ridici acest neam pentru a pedepsi poporul Tău, dar încă nu înţeleg totul. În ciuda răutăţii iudeilor, ei nu sunt totuşi aşa de răi ca şi caldeenii. De ce vrei să foloseşti un popor atât de rău şi de crud ca să-i pedepseşti pe ai Tăi? Nu înţeleg!"

Aţi auzit vreodată spunându-se că oricât de răi am fi noi, românii, totuşi la noi nu este ca-n Africa sau în unele ţări din Asia? Noi nu o să ajungem aşa de răi ca şi ei. Sau, la noi nu este tot atât de rău ca-n Rusia! Fiindcă noi suntem mai "buni" decât ei, Dumnezeu nu ne va lăsa să ajungem mai rău decât suntem acum. Sunteţi siguri de asta? Atunci cum de ne mirăm până unde poate ajunge prostia, hoţia şi iresponsabilitatea? Când eram sub Ceauşescu aveam aceeaşi întrebare: "Cât de departe se poate merge?" Asta era întrebarea care mă frământa înainte. Acum văd că întrebarea rămâne în picioare. Cât de departe se poate merge cu înşelătoria, cu necinstea, cu minciuna şi cu nemunca? Dar totuşi, la noi nu-i atât de rău ca-n Africa!

"Nu înţeleg asta!" Fiindcă profetul nu vede răspunsul la dilema lui (la fel cum nici noi nu-l vedem la a noastră!), vedem că lasă răspunsul pe seama Lui Dumnezeu, lucru foarte înţelept, pentru că mintea omului nu poate pătrunde toate lecţiile istoriei.

Nici noi nu înţelegem multe din cele ce se întâmplă acum. Mulţi sunt înclinaţi să concluzioneze din nou că "nu există Dumnezeu", sau că "Dumnezeu nu este aşa cum Biblia îl descrie", sau "Nu pot să mai cred. Dacă Dumnezeu nu-mi explică ce face acum, nu mai pot să cred în El!"

Alta este atitudinea pe care şi-o asumă profetul. "Nu înţeleg, dar devreme ce Tu eşti mai înţelept şi mai puternic decât mine, eu am să aştept să-mi arăţi Tu care este răspunsul".

2:1-3 "M-am dus la locul meu de strajă, şi stăm pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul, şi ce-mi va răspunde la plângerea mea. Domnul mi-a răspuns, şi a zis: ,,Scrie proorocia, şi sapă-o pe table, ca să se poată citi uşor! Căci este o proorocie, a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire, şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteaptă-o, căci va veni şi se va împlini negreşit."

Voi aştepta să văd ce-mi va arăta El.
Acesta este un lucru extrem de înţelept pe care cel chinuit de întrebări îl poate face. "Voi lăsa chestiunea în mâinile lui Dumnezeu iar eu voi aştepta". Cei necredincioşi se grăbesc să tragă concluziile binecunoscute, zadarnice eforturi filozofice ale omului neinspirat: "Dumnezeu e nedrept să folosească răul pentru a face binele...", "Dumnezeu nu mai lucrează astăzi ca în trecut...." Etc. etc. ...

Dar ştiu oare oamenii aceştia că Dumnezeu are "ochi aşa de curaţi încât nu poate să privească răul" şi că nu poate să rămână nepăsător, inactiv? Prin întârzierea pedepsirii răului, totuşi El nu se face complice lor. Şi totuşi El ridică acum acest popor rău. Din nou, profetul nu înţelege, dar aşteaptă şi Îi îngăduie lui Dumnezeu să-i răspundă în vremea Lui.

Aplică: Poţi tu face asta? Când aduci înaintea lui Dumnezeu o problemă pe care I-o explici în rugăciune, după ce termini, începi să te îngrijorezi? Începi să te întrebi, "cum are să se facă asta? Eu ce o să fac?"

Este exact momentul când cedăm cei mai mulţi dintre noi. Nu înainte de a ne ruga, ci după... în timpul de aşteptare a răspunsului.

Profetul Îi spune "aştept", la care Domnul îi răspunde:

2:2-3 "Domnul mi-a răspuns, şi a zis: ,,Scrie proorocia, şi sapă-o pe table, ca să se poată citi uşor!" Căci este o proorocie, a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire, şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteaptă-o, căci va veni şi se va împlini negreşit.

Ceea ce-i spune acum Dumnezeu lui Habacuc este că răspunsul la întrebarea lui nu va veni imediat. Va trebui să treacă timpul. Dar răspunsul va veni. Poate părea că zăboveşte, dar nu va veni prea târziu, pare să ne sugereze limba originală. Chiar dacă între timp totul pare să meargă pe dos, ceea ce Dumnezeu avertizează că este posibil, până la urmă toate se vor rezolva.

Ah, timpul!
Observăm în răspunsul pe care Dumnezeu i-l dă lui Habacuc la cea de-a doua întrebare a sa, că timpul reprezintă ingredientul cel mai important în rezolvarea problemei nedreptăţii flagrante din lume. Factorul timp implică totodată răbdare din partea sfinţilor. Acest lucru pare uneori destul de anevoios.

Dumnezeu lucrează încet! De-a lungul celor 10 ani de când sunt creştin am observat că Dumnezeu lucrează destul de încet. Uneori prea încet pentru mine. Din cauza tinereţii şi râvnei mele, mi-am dorit ca Dumnezeu să facă imediat unele lucruri, şi nu puteam să sufăr când alţi creştini, de obicei mai maturi, îmi spuneau "ai răbdare...Dumnezeu lucrează mai încet... trebuie să creşti....să te maturizezi." Aşa este... vreau să am răbdare şi o vreau acum!

În acest punct Dumnezeu îi oferă lui Habacuc încă o viziune -- 2:4 "Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui" -- arătându-i astfel partea umanităţii care este rea şi care merge spre nimicire, precum şi cealaltă parte care prin credinţă se îndreaptă spre Dumnezeu.

Apoi Dumnezeu aplică viziunea aceasta caldeenilor (deci, babilonienilor) care la rândul lor vor fi nimiciţi. Dumnezeu este încă stăpân pe neamurile Pământului şi dirijează istoria lor.

Marea "linie de demarcaţie" a omenirii se găseşte aici.

Habacuc este numit şi "profetul credinţei". Marea declaraţie a cap.2, vers.4b, a reprezentat stimulentul reformei protestante şi este citată de 3 ori în Noul Testament. Să vedem ce spune.

"...cel neprihănit va trăi prin credinţa lui"

Rom. 1:17 deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: ,,Cel neprihănit va trăi prin credinţă."
Gal. 3:11 Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci ,,cel neprihănit prin credinţă va trăi."
Evrei 10:38 Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el."

Vedem că citările integrale ale profetului Habacuc din Noul Testament sunt în număr de 3 şi toate privesc acest verset, întreaga învăţătură adusă de Hristos fiind bazată pe acest pivot al cărţii sale.

Irving Jensen ne spune că, "există în Talmudul evreiesc un comentariu interesant asupra acestui pasaj. Talmudul este o colecţie evreiască de legi civile şi religioase. Acolo se arată cum Legea lui Moise a dat israeliţilor cam şase sute de reguli. Cum acestea se dovedeau prea numeroase pentru a fi ţinute minte, David le-a redus în Psalmul 15 la numai unsprezece. Apoi, Isaia le-a redus la şase. Vezi Isaia 33:15. Mica (6:8) le-a redus mai departe la trei, şi încă o dată Isaia 56:1 le-a redus la două. În cele din urmă, Amos le-a redus la una singură (5:4). Totuşi, ca să nu se creadă că Dumnezeu poate fi găsit prin ţinerea legii, Habacuc a spus că "cel drept va trăi prin credinţă".
(Citatul îi este atribuit lui William H. Saulez în, "The Romance of the Hebrew Language" (1913). Eu l-am preluat şi tradus din "The Minor Prophets of Judah" de Irving L. Jensen, pag.100.)

În felul acesta pitoresc se susţine adevărul biblic că mântuirea, cât şi îndreptăţirea, nu se obţin pe baza împlinirii legii, ci prin credinţa în Cel ce socoteşte neprihănit pe acela care crede în Isus Hristos.

Galateni 2:16-21 Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii. Dar dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Hristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Hristos un slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci, dacă zidesc iarăşi lucrurile, pe cari le-am stricat, mă arăt ca un călcător de lege. Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.

Versetul acesta din Habacuc introduce un puternic contrast între două categorii de oameni:

În timp ce acela care trăieşte prin credinţă este justificat prin faptele lui, cel ce trăieşte prin fapte şi le justifică cu religia lui, nu ajunge nicăieri!

Cum putem fi plăcuţi lui Dumnezeu?
Doar prin credinţă Îi suntem plăcuţi Lui, şi nu prin fapte (este ceea ce Luther a descoperit pe când se târa în genunchi spre Capela Sf. Petru din Roma). Mai târziu, Luther a afirmat că în tot acel timp, acesta era versetul care îi răsuna în minte ca un ecou. Se pare că Dumnezeu încerca să-i zică ceva.

Ideea centrală care străbate întreaga Scriptură este rezumat în cuvintele din Evrei 11:6:

"şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută."

Adaptare după Ray Stedman: "Există doar două perspective practice asupra vieţii. Ori trăieşti prin credinţă, ori prin observaţie, raţiune sau religie. Viaţa se poate înfrunta fie prin credinţă, depinzând de Dumnezeu pentru a-i da un scop, mântuire şi satisfacţie, fie prin necredinţă, bazându-ne pe propria raţiune şi putere de înţelegere a ceea ce se întâmplă în jur, atitudine care de obicei nu aduce răspunsuri şi niciodată mântuire. Dacă privim în jur, vedem că oamenii au fie una dintre aceste două perspective asupra vieţii, fie cealaltă. Ori se încred în înţelepciunea omenească pentru a analiza şi rezolva dilemele cotidiene, încercând să improvizeze soluţii, ori Îl cred pe Dumnezeu pe cuvânt şi-şi pun vieţile în mâinile Lui, bazându-se pe certitudinea că ceea ce El a spus, va face. Aceasta este diferenţa între omul care trăieşte prin credinţă şi omul care trăieşte prin raţiune. Cel din urmă încearcă să afle de ce există, ce face şi unde se duce (fără să reuşească), iar cel ce trăieşte prin credinţă găseşte răspunsul prin aceea că crede că a fost creat cu un scop, trăieşte pentru acel scop, ştie unde se duce şi este neprihănit în toate."

Există unii oameni care simt nevoia să-şi explice totul...
Este trist să vedem că mulţi creştini încearcă să-şi folosească raţiunea în orice privinţă, iar când nu reuşesc să ajungă la nici un rezultat pe această cale, concluzionează că ceva nu este în regulă, sau că acel ceva nu există. Prea mulţi se bazează pe iscusinţa raţionamentului uman în numele Creştinismului. Aceştia sunt cei care susţin că datoria Bisericii este de a-i strânge laolaltă pe cei dezavantajaţi şi nedreptăţiţi, sperând într-un fel să exercite puterea politică care să-i preseze pe liderii neamului să corecteze abuzurile, afirmând totodată că aceasta este treaba creştinilor.

Puterea Bisericii nu stă în explicaţiile de ordin moral pe care le poate da la răul existent în societatea contemporană, ci în demonstraţia vie a vieţilor schimbate de Dumnezeul predicat în sânul ei. Constă în mărturia vieţii necompromise a membrilor ei şi nu în importanţa socială pe care o poate dobândi de-a lungul timpului.

Nu aceasta a fost mărturia celor înşiraţi în cap.11 din Evrei? În ce fel au influenţat ei vremurile lor? Ce schimbare au produs ei în lumea lor? Se spune că au răbdat ca şi cum L-ar fi văzut pe Cel ce este invizibil. Ei nu au aşteptat ca oamenii să facă ceva. Au aşteptat ca Dumnezeu să facă totul şi tocmai credinţa această mare este cea care le-a fost mărturie. El întotdeauna lucrează, şi prin credinţa în puterea Lui s-au schimbat lucruri mari la vremea lor, de la "închiderea" gurii leilor, la supunerea unor împărăţii, răsturnarea tiranilor şi schimbarea cursului istoriei, aşadar prin credinţă, iar nu prin acţiunile omului, ci prin voia lui Dumnezeu!

Cum stau lucrurile cu caldeenii? Ce soartă le rezervă Dumnezeu?

Restul capitolului se referă la caldeeni, dezvăluind planurile lui Dumnezeu în privinţa acestora. Ca să rezumăm: "Acum, Habacuc, nu te îngrijora de caldeeni. Este adevărat că ochii Mei nu pot să privească răul şi că ridic acest neam pentru a pedepsi răul Israelului, dar la rândul lor şi caldeenii vor fi pedepsiţi. Chiar lucrul în care se încred se va dovedi pricina căderii lor. Proprii lor dumnezei îi vor trăda."

Dumnezeu pronunţă aici cinci nenorociri care urmează să cadă asupra lor:

2:6 Se va zice: ,,Vai de cel ce adună ce nu este al lui! Până când se va împovăra cu datorii?
Vai este de cel ce trăieşte după principiul "voi pune mâna pe tot ce pot şi nu contează cum o fac!"

2:9 Vai de cel ce strânge câştiguri nelegiuite pentru casa lui, ca să-şi aşeze apoi cuibul într-un loc înalt, şi să scape din mâna nenorocirii!

Vai de cel ce-şi îndreaptă toate eforturile şi întreaga energie spre a acumula bunurile care să-i dea linişte şi siguranţă la bătrâneţe. Acela se va trezi că toate lucrurile în care şi-a pus încrederea i-au fost luate peste noapte!

2:12 Vai de cel ce zideşte o cetate cu sânge, care întemeiază o cetate cu nelegiuire!
Vai de cei ce se folosesc de puterea şi influenţa lor pentru a realiza ceea ce-şi doresc! Iată o lozincă potrivită oricărei campanii electorale.

2:15 Vai de cel ce dă aproapelui său să bea, vai de tine care îi torni băutură spumoasă şi-l ameţeşti, ca să-i vezi goliciunea!

Vai de cel ce se foloseşte de forţă pentru a-i intimida şi înfricoşa pe cei pe care îi conduce, cu scopul de a stoarce un profit de la ei!

2:19 Vai de cel ce zice lemnului: ,,Scoală-te", şi unei pietre mute: ,,Trezeşte-te"! Poate ea să dea învăţătură? Iată că este împodobită cu aur şi argint, dar în ea nu este un duh care s-o însufleţească.

Vai de cel ce se încrede în zei falşi, susţinând că aceştia îl îndrumă în viaţă, îi aduc alinare conştiinţei şi îi dau fericirea!

2:13 "Iată, când Domnul oştirilor a hotărât lucrul acesta, popoarele se ostenesc pentru foc, şi neamurile trudesc degeaba".

Capitolul 3 se încheie cu aceste remarcabile cuvinte ale profetului:

2:20 Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!

Acum el găseşte răspunsul şi la cea de-a doua dilemă, mai mare decât prima!
Dumnezeu este Domnul istoriei şi El este activ. Este stăpân pe ceea ce se întâmplă în lume şi nimic nu-i scapă de sub control.

Bill Clinton, bunăoară, a afirmat că în ciuda tulburărilor din Israel, are toată convingerea că se va face pace în Orientul Mijlociu şi va înceta războiul dintre arabi şi israelieni!!?? De unde această convingere, vădit contrară Bibliei? Ea ne spune clar că această pace doar Domnul Dumnezeu o va instaura la Cea de-a Doua Venire a lui Hristos. S-ar zice că Bill îi face concurenţă lui Hristos. Ce trist!

Problemele oamenilor se rezolvă doar printr-o relaţie cu Cel ce stă imperturbabil pe tronul Lui, în templul cel sfânt din cer.

Profetul îşi schimbă radical atitudinea
La început a privit în jur şi a crezut că Dumnezeu nu face nimic. Apoi, Dumnezeu l-a pus să vegheze din turnul lui de veghere, arătându-i că va judeca nu doar poporul lui Israel pentru păcatele sale, ci şi toate neamurile Pământului. Dumnezeu va aduce fără îndoială ziua când tot Pământul va fi plin de cunoştinţa Lui, ca fundul mării de apele care-l acoperă! Când înţelege cum stau lucrurile, Habacuc izbucneşte în a-L implora pe Dumnezeu să-şi amintească de mila Lui, pentru că-L vede judecând.

3:1-2 Rugăciunea proorocului Habacuc. (De cântat în felul cântecelor de jale). Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-ţi aminte de îndurările Tale!

Habacuc şi-a început dialogul cu Dumnezeu întrebând, "Doamne, de ce nu faci ceva?"; acum însă spune "Doamne, ai grijă să nu faci prea mult! La mânie, adu-ţi aminte de mila Ta! Te văd acum că lucrezi, dar în mijlocul judecăţilor Tale aminteşte-ţi că eşti un Dumnezeu milos." Asta-i tot ce i-a mai rămas de spus. Nu mai este loc de filozofie, de teologie, nici nu mai polemizează cu Dumnezeu.

De fapt, profetul îşi dă seama că a avut parte de destule dovezi ale activităţii lui Dumnezeu, în trecutul poporului său. De la scoaterea israeliţilor din Egipt şi până-n zilele din urmă, Dumnezeu nu a fost pasiv, absent de pe scena istoriei, ci dimpotrivă, foarte activ.

Este ceea ce Habacuc descrie în continuare în capitolul 3...

Face inclusiv o referire extraordinară la un eveniment extraordinar -- Iosua 10.

3:11 Soarele şi luna se opresc în locuinţa lor, de lumina săgeţilor Tale cari pornesc, de strălucirea suliţei Tale care luceşte.

Amintirea acestor acte extraordinare (lucrări miraculoase) ale lui Dumnezeu este ceea ce-l convinge pe Habacuc că Dumnezeu este demn de încredere. Credinţa lui nu se bazează pe superstiţie, ci pe dovezi istorice incontestabile. Dumnezeu a lucrat în istoria poporului Israel! Şi încă lucrează.

Credinţa creştină nu înseamnă un salt în gol, lepădarea de orice dorinţă de cunoaştere. Ea este bazată pe puternice dovezi istorice, care atestă intervenţia divină în treburile umane şi care sub nici o formă nu pot fi puse la îndoială. A le pune la îndoială înseamnă a nega existenţa unui popor ca Israelul, când acesta de fapt există.

Noi nu credem într-o divinitate moartă, ci îl urmăm pe un Dumnezeu care a lucrat în timp şi spaţiu, care a lăsat urme în istoria umanităţii, urme ce nu se pot şterge într-o oră de filozofie, sau un secol de ateism. Timpul nu le poate şterge, ci el însuşi stă mărturie că Dumnezeu a lucrat.

Acesta este de fapt Dumnezeul pe care-L avem. Unul care acţionează în istoria umanităţii, săvârşind fapte pe care nici un om nu le poate imita. Gândindu-se la acestea, mintea profetului este copleşită de măreţia Lui, măreţie pe care o mărturiseşte în versetul următor:

3:16 Când am auzit... lucrul acesta, mi s-a cutremurat trupul; la vestea aceasta, mi se înfioară buzele, îmi intră putrezirea în oase, şi-mi tremură genunchii. Căci aş putea oare aştepta în tăcere ziua necazului, ziua când asupritorul va merge împotriva poporului?

A văzut care sunt problemele, ştie cine este Dumnezeu şi cum lucrează El, şi fiindcă acum ştie care este următorul pas, este cuprins de frică. Dar nu încheie aşa, ci...

3:17-19 Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele! Domnul Dumnezeul este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor, şi mă face să merg pe înălţimile mele. - Către mai marele cântăreţilor. De cântat cu instrumente cu coarde.

... încheie în speranţă, glorie şi extaz. În vâltoarea evenimentelor, profetul descoperă pacea interioară a omului care-L cunoaşte pe Dumnezeu. Caracterul Său drept este tăria lui în mijlocul necazurilor. Acesta este adevărul reafirmat şi de Noul Testament. Nu că Dumnezeu face viaţa uşoară şi înlătură necazurile. Nu, necazurile sunt rânduite să vină şi ele. Isus a spus: "În lume veţi avea necazuri..." (Ioan 16:33).

Oamenii încearcă cu disperare să găsească o soluţie pentru problemele lor. Pentru rezolvarea conflictelor lor, pentru instaurarea raiului pe Pământ, dar pe cont propriu, fără a apela la Dumnezeu şi făcând abstracţie de legile Sale.

Referindu-se la aceste necazuri, Isus a mai spus, "dar îndrăzniţi (sau, bucuraţi-vă!), Eu am biruit lumea".

Trăiţi-vă viaţa în lumea aceasta, dar nu oricum, ci triumfător!

Habacuc mai înseamnă şi "cel ce se agaţă". El ne-a învăţat ca, în mijlocul turbulenţelor istorice şi al confuziei aparente cu privire la planurile lui Dumnezeu, să ne agăţăm de un Dumnezeu al cărui caracter este neschimbător, drept şi sfânt, şi care va judeca lumea după dreptate, aşa cum a mai făcut-o odată, înviindu-L din morţi pe Isus Hristos.

Printre învăţăturile proeminente ale cărţii se pot evidenţia:

Surse folosite:
1. "An Introduction to the Old Testament Profets", Hobart Freeman
2. J. Vernon McGee, notes on Habakkuk.
3. "Habakkuk: History is in God's Hands", by Ray C. Stedman, "Series: Adventuring through the Bible".
4. "Can Man Live Without God?", Ravi Zacharias.

Habacuc a meritat studiul.

Teodor Macavei

Studii Generale Asupra Carţilor Vechiului Testament | 1