Calea Smereniei

James Montgomery Boice


Noi vorbim despre ucenicizare şi există un anume sens în care fiecare latură a ucenicizării este dificilă şi grea pentru noi. Este dificilă deoarece noi suntem atât de împotrivitori faţă de ea. Totul în dispoziţia noastră umană naturală tinde spre o altă cale. Isus spune să ne lepădăm de noi înşine. Ei bine, noi vrem să ne înălţăm pe noi înşine. Isus ne cere să ne purtăm crucea; noi vrem să facem orice altceva, dar nu aceasta. Noi vrem să ne păstrăm viaţa şi să o înălţăm. Iar Isus a spus să-L urmăm; ei bine, noi am prefera ca El să vină după noi. În orice caz, noi vrem să facem de capul nostru şi nu ne pasă de El chiar atât de mult. Ştiţi, dacă este adevărat că pe această cale a ucenicizării fiecare aspect al ei este dificil, aceasta înseamnă, desigur, realitatea absolută a acestui fapt al smereniei. Smerenia este opusul mândriei. Iar cel dintâi păcat de moarte este mândria, pe când, opusul acesteia, evident se află undeva mai sus pe culmea acelor virtuţi pe care orice creştin ar trebui să le dobândească. Şi noi deci trebuie să le dobândim. Căci, dacă Îl urmăm pe Cristos, atunci trebuie să trăim ca şi Cristos, iar smerenia este în mod sigur una din acele lucruri pe care trebuie să le demonstrăm la fel cum şi Isus a făcut-o.

Un lucru pe care îl observ atunci când studiez învăţăturile lui Cristos referitoare la smerenie în evanghelii este că El s-a întâlnit cu aceeaşi problemă la discipolii Săi, problemă pe care o experimentăm şi noi. Aceasta înseamnă că în ciuda faptului că El a fost cu ei trei ani de zile, învăţându-i, şi în ciuda faptului că ei au avut privilegiul exemplului Său, ei se luptau pentru poziţia lor. Ei încercau să ajungă în faţă. Fiecare încerca să aibă primul loc în împărăţia pe care credeau ei că Isus Cristos intenţiona să o ridice.
Primul loc menţionat este imediat după schimbarea la faţă a lui Cristos. Nu ni se spune exact cum s-a întâmplat, dar Petru, Iacob şi Ioan erau pe munte împreună cu Isus şi probabil că acesta era şi motivul central al insatisfacţiei celor ce rămăseseră în urmă. Se poate ca ei să fi spus, "Bine, dar de ce trebuie ca Petru, Iacob şi Ioan să fie pe primul loc?" Iar Petru, Iacob şi Ioan, de partea lor, fără îndoială spuneau, "Ei bine, noi avem primul loc. Fără îndoială e drept căci Domnul vede ceva în noi şi chiar ar trebui să ne dea un astfel de privilegiu." În orice caz, în timp ce erau pe munte, undeva jos în vale un om şi-a adus fiul la discipoli rugându-i să îl ajute să scoată duhul rău care se afla în fiul lui. Au încercat şi nu au putut să o facă. Iar când Petru, Iacob, Ioan şi Isus s-au întors de pe munte şi Domnul a trimis duhul rău afară din copil, discipolii L-au întrebat de ce ei nu au putut şi Domnul a avut astfel ocazia să-i înveţe în acest context. Şi spune, imediat după aceasta că ei începuseră să se certe între ei care avea să fie cel mai mare. Atunci Domnul a făcut ceva. El i-a învăţat că cel care vrea să fie mare în împărăţia Sa trebuie să îşi însuşească poziţia cea mai de jos. Şi ca să demonstreze aceasta, El a adus un copil acolo. A luat copilul şi l-a adus în mijlocul lor iar apoi a spus, "Priviţi, oricine doreşte să fie mare în împărăţia cerurilor, trebuie să devină asemenea acestui copilaş." E interesant ce s-a întâmplat în continuare.Chiar după aceasta (în evanghelii aceste două evenimente apar în acelaşi capitol dar numai în Marcu apar în următorul capitol) găsim acest incident care implicase mamele, copii şi pe Isus învăţând iar discipolii oprind copii de la Isus. Este într-adevăr o combinaţie ridicolă. Isus a spus, "Uitaţi, dacă vreţi să intraţi în împărăţia cerurilor, trebuie să deveniţi asemenea acestui copilaş." Şi acum, cu puţin după aceasta, auziţi discipolii spunând, "Ei bine, nu, Isus nu îi poate primi pe acei copii căci e mult prea ocupat." Şi ceea ce au vrut să spună de fapt este că noi suntem mult prea ocupaţi, noi suntem prea importanţi ca să ne facem timp pentru copii. Aşa că Isus i-a mai învăţat odată lecţia. El a adus copii în mijlocul lor şi şi-a pus mâna peste ei binecuvântându-i şi a spus, "Adevărat vă spun că oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu asemenea unui copilaş, nu va intra în ea."
Vedeţi acum, aceasta era o întărire a învăţăturii Sale. Prima dată, când a adus copilul, a spus, "Iată, aşa trebuie să fiţi ca să intraţi în împărăţie. Oricine vrea să devină mare, trebuie să devină asemenea unui copilaş." Dar acum El întăreşte spusele zicând, "Iată, până ce nu veţi deveni asemenea unui copil, nu veţi intra în împărăţie pe primul loc." Şi da, ai spune că ei învăţaseră lecţia. Dar ei erau ca şi noi. Ei erau mărginiţi şi nu au învăţat deloc. Găsim abia înaintea ultimei săptămâni în întâmplările camerei de sus că Iacov şi Ioan, doi dintre cei ce au fost cu Domnul pe munte, au venit la Isus. Şi într-una din evanghelii ni se spune că ei au înaintat cererea iar în altă evanghelie se spune că mama lor este cea care a făcut cererea. Fără îndoială, ambele au fost adevărate. Şi ceea ce au spus a fost, "Doamne, când vei veni în împărăţia Ta împlineşte-ne această rugăminte ca noi să stăm împreună cu Tine, unul la dreapta şi altul la stânga Ta." (Matei 20:21, Marcu 10:37) Ei nu se gândeau deloc la a fi asemenea unui copil. Dacă Isus urma să fie Regele, ei doreau să fie prim-ministrul şi asistentul său. Şi dacă El urma să fie preşedintele consiliului, ei doreau să fie cei doi vice-preşedinţi. Şi se spune că noutatea cererii începuse să se scurgă printre ceilalţi iar ei s-au supărat pe Iacov şi Ioan. Supăraţi, normal, căci dacă cineva urma să aibă locul, ei sunt cei care râvneau locul în detrimentul lui Iacov şi Ioan. Şi era unul dintre cele mai neaşteptate lucruri. Şi se afla în acel context în care Isus a dat învăţătura din textul nostru. (Matei 20:25-28)
"Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire..." E un mod de a spune, "Cunoaşteţi modul de acţionare a lumii?" Lumea se gândeşte că puterea şi poziţia înseamnă totul. "Între voi să nu fie aşa. Ci oricine va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricine va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi."
Ei bine, poate credeţi chiar la acest punct că ei, în sfârşit, îşi învăţaseră lecţia. Dar nu au învăţat-o. Fiindcă atunci când citim atenţi evanghelia după Luca observăm că ei şi-au purtat disputa chiar şi în camera de sus şi încă aveau astfel de gânduri chiar în mijlocul serviciului de comuniune. Domnul a instituit Cina şi ni se spune imediat după ce El a făcut asta că disputa între discipoli a continuat. Şi ca rezultat, cu greu au auzit ei ceva din ce a spus Isus.
Una dintre cele mai interesante cărţi pe care am citit-o în viaţa de creştin este "Goana după Dumnezeu" de A.W.Tozer. Este o carte aşa de mică, toţi trebuie să o fi citit. Are capitole scurte, sumare. Fiecare conţine un mesaj tare. În această carte este un capitol referitor la blândeţe şi odihnă. Şi se află în acel capitol în care tratează smerenia, spunând că a învăţa smerenia înseamnă a fi eliberat de orice povară dusă de oameni. Una din aceste poveri este povara mândriei. Şi iată ce spune.

"Atâta timp cât te pui pe tine însuşi ca un mic dumnezeu căruia să-i fii loial, vor exista cei care îşi vor găsi plăcerea în a-ţi insulta idolul. Atunci cum poţi spera să ai pace lăuntrică? Efortul aprins al inimii de a se proteja de ofense, de a-şi apăra onoarea sensibilă de părerile rele ale prietenilor şi duşmanilor niciodată nu îţi va lăsa mintea să aibă linişte. Continuă această luptă de-a lungul anilor şi povara va deveni insuportabilă. Mai mult de atât, fiii oamenilor poartă această povară continuu, provocându-şi toate vorbele împotriva lor, ploconindu-se de frică sub critici, suferind dispreţul, neliniştea atunci când sunt daţi la o parte."

Mi-aş dori să se poată spune că această caracteristică nu este adevărată în ce priveşte creştinii, dar ştiţi la fel de bine ca şi mine că deseori e foarte adevărat, şi încă foarte adevărat despre noi. Aceasta ne arată cât de puţin am învăţat în şcoala lui Cristos.

Pentru a înţelege smerenia ca opus al mândriei, trebuie să ne întoarcem la Vechiul Testament, la povestea cu Moise, care, în al doisprezecelea capitol din Numeri este elogiat ca cel mai smerit om care a trăit vreodată. Se spune acolo că el a fost cel mai smerit om de pe faţa pământului. E interesant că aceasta are loc în contextul povestirii în care Moise fusese atacat la adresa persoanei lui. Şi aceasta, nu de nişte străini, nu un duşman sau un membru al altui trib, ci de fapt chiar de membrii propriei sale familii. Atacul a venit prin Miriam sora lui şi Aaron fratele său care era şi marele preot. Şi avea legătură cu căsătoria lui Moise. Problema aici era că soţia sa era etiopiană, ea se trăgea din ţara numită Cuş. Cuş este numele vechiei Etiopii. În orice caz, însemna că femeia nu era de aceeaşi rasă ebraică şi poate sugera că, în termenii culorii pielii, această femeie era de culoare căci etiopienii erau în general consideraţi negri, de culoare. Şi de asemenea din cauza unui anumit detaliu care are loc mai târziu în istoria contextului pedepsirii lui Miriam. Miriam şi Aaron au fost ofensaţi. Era chiar nepotrivit pentru ei ca fratele lor, conducător al lui Israel, să se însoare cu o etiopiană. Ei dovedeau toate felurile de mândrie rasială. Şi aceasta nu I-a plăcut lui Dumnezeu. Dumnezeu a chemat pe trei dintre ei să se apropie şi să stea în faţa Cortului Întâlnirii, care se află acolo unde Domnul i-a spus lui Moise. Apoi, în timp ce ei se aflau acolo, Dumnezeu a chemat pe Miriam şi pe Aaron şi i-a mustrat în faţa întregii adunări. El a spus, "Uitaţi, când Eu vorbesc printr-un profet, profetul Îmi aude vocea. Dar când vorbesc prin Moise, îi vorbesc faţă în faţă. De ce dar nu v-a fost frică să vorbiţi împotriva slujitorului Meu Moise?" Ni se spune că mânia lui Dumnezeu s-a aprins împotriva lor şi când a venit ploaia peste Cortul Întâlnirii cu această ocazie, Miriam devenise albă ca zăpada. Ea era leproasă. Vedeţi, din cauza acestui detaliu care cred că implică şi culoare pielii etiopienilor. E ca şi cum Dumnezeu i-ar fi spus lui Miriam, "Tu aparţii semiţilor. Eşti mai mult sau mai puţin închisă la culoare şi crezi că o culoare mai deschisă este mai bună decât cea mai închisă. Eşti împotriva femeii fiindcă e de culoare închisă. Ei bine, dacă îţi place albul, vei avea mai mult alb" - şi s-a umplut de lepră. Şi ni se spune că Moise s-a rugat pentru ea şi s-a însănătoşit.
Lucrul interesant în toate acestea este, bineînţeles, comportarea lui Moise. Aici e Moise care era liderul poporului. Moise, care fusese atacat la modul cel mai personal, punctul sensibil al căsătoriei sale de propria soră şi frate. Ne întrebăm, oare cum a suportat el această situaţie? A răspuns el cu aceeaşi monedă? S-a răzbunat? A rostit el vorbe aspre şi jignitoare? Nu. Este în acel context în care ni se spune că Moise era cel mai smerit om care a trăit vreodată. În loc de a se înălţa în mândria lui, Moise, care tocmai învăţase ce înseamnă a te pleca înaintea lui Dumnezeu la rugul aprins, pur şi simplu şi-a păstrat calmul. Şi fiindcă nu se îngrijora atât de mult de propria reputaţie, a putut să fie îngrijorat de sora lui şi când a văzut judecata, nu a ezitat să se roage pentru ea ca Dumnezeu să o vindece. Ceea ce, bineînţeles, Dumnezeu a făcut.
Vedeţi, când învăţăm să fim smeriţi, ne eliberăm de povara mândriei, care înseamnă autoapărarea proprie, atunci când din anumite motive, cineva ne pătează reputaţia şi suferim în ochii noştri sau în ochii altora.

Există şi o a doua povară de care suntem eliberaţi atunci când învăţăm smerenia în şcoala lui Cristos. Şi aceasta este povara ipocriziei. Pretinzând a fi ceea ce nu suntem şi încercând să acoperim adevărata noastră faţă. Observăm aceasta mereu la tot pasul. Uneori e amuzant. Dar de cele mai multe ori este chiar o povară. Cu siguranţă e o povară pentru cealaltă persoană. Un om simplu care are succes în afaceri vrea să apară ca un om grozav plin de succese. Nu este de ajuns să fie un afacerist obişnuit. El va dori să fie ceva mai mult. Astfel va pretinde mereu că realizează mult peste nivelul normal. Tozer spune că un astfel de lucru în cele din urmă ne înăbuşă şi ucide sufletul. Şi este absolut adevărat.

Cred că asta este ceva de care avem nevoie să fim eliberaţi. Şi dacă vreţi, unde are loc? Unde alt undeva găsim eliberare de această tendinţă de a pretinde ceva ce nu suntem? Răspunsul este că noi găsim eliberare venind faţă în faţă cu Isus Cristos. Dificultatea, vedeţi, e că problema este mai mare decât ceea ce conştientizăm. Chiar şi când vorbim despre ea aşa cum am făcut-o eu. Vorbim despre a pretinde a fi ceea ce nu suntem. Şi aceasta înseamnă că noi credem că încercăm să fim mai interesanţi decât suntem, mai inteligenţi sau a fi realizat mai mult decât am făcut de fapt. Şi aceasta este adevărat. Dar adevărata problemă merge mai departe şi constă în faptul că noi suntem păcătoşi şi ceea ce încercăm să facem este că acoperim faptul că suntem nişte păcătoşi şi deci, nu numai că eşuăm în anumite privinţe, dar de fapt suntem o urâciune în ochii lui Dumnezeu. Avem o preocupare inerentă de a acoperi ceea ce suntem cu adevărat. Şi pretindem mereu înaintea altora şi înaintea lui Dumnezeu. Acesta e un motiv pentru care oamenii nu vin la Dumnezeu căci ei cred că dacă Dumnezeu este cu adevărat Dumnezeu, El cunoaşte totul şi deci Dumnezeu îi ştie. El cunoaşte inima lor. El cunoaşte dispoziţia noastră josnică. El ne cunoaşte minţile noastre corupte. El ne cunoaşte gândurile murdare. Ne ştie faptele noastre insensibile. Şi nu vrem să venim la El căci a veni la El ar însemna să fim expuşi. Şi mai mult, aşa cum am spus, aceasta este soluţia la problemă. Fiindcă, ştiţi, ceea ce găsim când venim şi stăm în faţa lui Dumnezeu care vede profund în inimile noastre, înaintea Căruia toate inimile sunt deschise, toate dorinţele sunt cunoscute, ceea ce găsim este că Dumnezeu, cu toate că El ne-a cunoscut de la început şi ştie absolut totul despre noi, cu toate acestea ne-a iubit în Isus Cristos şi a murit pentru noi în persoana lui Isus Cristos ca să fim salvaţi de acest păcat şi ne-a adus înaintea unei noi relaţii cu El. Bărbaţii şi femeile care au experimentat aceasta sunt eliberaţi. Veţi spune, "ei bine, dar asta înseamnă să fim smeriţi în faţa lui Dumnezeu." Da, aşa este. Şi încă în acea smerenie usturătoare. Putem spune, da, dar de ce să mă tem înaintea oamenilor dacă Dumnezeu mă cunoaşte. Dumnezeu ştie totul despre mine. El cunoaşte şi cele mai rele lucruri despre mine şi încă mă iubeşte. Şi pot sta în picioare înaintea Lui. Şi dacă pot sta înaintea lui Dumnezeu, atunci pot sta înaintea oricui. Nu am nevoie să pretind a fi ceva ce nu sunt. Poţi spune, sunt exact ceea ce Dumnezeu m-a făcut şi mă aflu aici ca să-L slujesc căci aceasta este plăcerea Stăpânului meu. Ce lucru minunat e să fii eliberat de o povară ca aceasta. Oamenii care sunt liberi de această povară pot fi cu adevărat folositori slujindu-L pe Isus Cristos în această lume.

A treia povară de care suntem eliberaţi este artificialitatea Are legătură cu ipocrizia, dar e uşor diferită. Este ceea ce spunem când vorbim de o persoană care joacă teatru. Uneori puteţi râde, dar aceasta te defăimează. A juca teatru înseamnă ceva care în cele din urmă duce la dezonoarea persoanei care joacă. Unde eşti eliberat de artificialitate? La crucea lui Cristos. Vedeţi, atunci când staţi înaintea crucii lui Cristos, staţi înaintea acestui fapt care este realitatea şi găsiţi că nu mai puteţi face impresie falsă odată ce priviţi în ochii Fiului lui Dumnezeu care a murit pentru voi.

Un alt lucru de care suntem eliberaţi este un mod greşit de strădanie (luptă) în viaţă, care de asemenea este o mare povară. Înţelegeţi, sunt sigur, când vorbesc de strădanie sau luptă că există un anume fel de strădanie care e greşit. Apostolul Pavel, în capitolul şase din Efeseni vorbeşte de strădania, sau lupta împotriva puterilor întunericului, puterile răului din lume. Puterile satanice. Cu siguranţă este o luptă acolo. Acelaşi Pavel a scris în Filipeni, "alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Cristos Isus" (Filipeni 3:14) spune în aceeaşi epistolă, "...căci m-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc." (Filipeni 4:11) Iar mulţumirea... ce câştig măreţ. Pavel mai spune undeva, "Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig" (1 Timotei 6:6).

Acum am vorbit despre eliberarea de aceste patru poveri. Povara mândriei. Povara ipocriziei. Povara artificialităţii şi povara strădaniei proprii. Ceea ce am spus de fiecare dată este că locul în care învăţăm este la Dumnezeu. Şi ceea ce înseamnă cu adevărat este ceea ce trebuie să învăţăm, urmându-L pe Cristos pe această cale a ucenicizării, însemnând că Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl sunt în dumnezeire, centrul universului şi nu noi înşine. Căci, vedeţi, modul normal în care gândim este că noi suntem mai întâi şi trebuie să fim cei dintâi încercând să ne apărăm poziţia cu orice preţ. Iar când învăţăm că Dumnezeu este cel dintâi, într-adevăr, că Dumnezeu este totul, atunci dorim să adoptăm o poziţie potrivită înaintea Lui. Şi aceasta se află în postura în care noi suntem binecuvântaţi. Mă întorc la aceşti discipoli care se luptau în timpul acelor ultime zile ale slujirii pământeşti a lui Cristos. Săracii discipoli. Acei discipoli care urmează să mărturisească, nu doar un eveniment, nu doar o întâmplare măreaţă, urmau să mărturisească acel eveniment central al istoriei, în toată realitatea sa. Moartea Fiului lui Dumnezeu pe cruce. Şi care, aşa cum am învăţat, scăpaseră din vedere căci erau preocupaţi de conducere şi, probabil, numai de ei înşişi. Şi lucrul minunat este că Isus, în concluzia finală, nu i-a lăsat să scape din vedere ci i-a chemat să-L urmeze. Şi fiindcă i-a chemat să-L urmeze, El urma să îi înveţe ceea ce înseamnă a fi smerit în slujba Sa şi a-L slăvi pe Cristos. Şi astfel, deşi ei se luptau în aceste zile şi cu toate că erau împrăştiaţi din cauza arestului şi a crucificării, eu au fost, prin puterea Duhului Sfânt, adunaţi la El din nou. Şi în acest context, în compania Sa, ei au învăţat semnificaţia crucii şi ceea ce însemna cu adevărat a fi slujitorii Lui. Şi o, ce transformare au experimentat. De atunci nu mai auzim de o astfel de luptă şi nu-l vom mai găsi pe Iacov şi pe Ioan sau alţii încercând să se înalţe. Iacov, aşa cum vedem în cartea Faptele Apostolilor, a devenit unul dintre primii martiri, dorind să moară pentru Cristos. Şi Ioan, care a trăit până la bătrâneţe. El a scris evanghelia după Ioan, cele trei Epistole ale sale (1, 2, 3 Ioan) şi Apocalipsa. El a fost cunoscut în ultimii ani ai săi ca Apostolul dragostei. Şi a spus, "aşa cum Cristos s-a dat pe Sine Însuşi şi a slujit pe alţii, aşa se cuvine să-i slujim pe fraţi." Aşa este Isus când vine vorba de fapte. Instruindu-i pe discipoli să fie bărbaţi şi femei în acest fel. Asta este ceea ce face El în viaţa mea şi în viaţa ta. Şi asta este ceea ce trebuie El să facă , dacă dorim să fim cu adevărat urmaşii Săi.

Tradus de Adrian Daniel Ilaş


Cuprins | Umblarea Creştinului