Întruparea cuvântului

(Ioan 1:14)


Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.

O recapitulare a studiului anterior:
- "Respingerea şi primirea Lui Isus Hristos" (Ioan 1:6-13)
- Ioan Botezătorul, Un martor al Luminii (6-9)
- Tragedia respingerii lui Isus Hristos (10-11)
- Condiţia numirii noastre, "copii ai lui Dumnezeu" (12): prin a-l primi pe Isus
- Cine ne dă dreptul de a ne numi aşa? Sau ce dă dreptul unui om să se numească aşa (13). Vedem că Ioan nu porneşte de la premiza că toţi sunt copii ai lui Dumnezeu, din vreun motiv sau altul. Biblia se opune acestei idei preconcepute, cum am văzut în Mat.3 şi Ioan 8. Dumnezeu se opune iluziilor în acest sens. Poţi însă să ai acest drept! Primeşte-l pe El!
- Dovezi interne ale naşterii din nou.

Introducere:
Acum Ioan ne iniţiază într-un alt mister al Dumnezeirii. Uniunea celor două naturi într-una singură. Până acum ne-a furnizat o bogăţie de argumente/dovezi în favoarea dumnezeirii Cuvântului (era la început, a creat, este viata oamenilor, lumina lor, etc.) dar acum ne prezintă umanitatea Lui. Iată cum se formulează cele două crezuri fundamentale ale Bisericii Creştine: Isus este cu adevărat Dumnezeu şi este om cu adevărat. El este om cu desăvârşire şi este cu desăvârşire, Dumnezeu. Cum aceste două naturi (realităţi) se combină într-una singură rămâne încă misterios, dar aceasta nu ar trebui să ne retină de la a cerceta încarnarea Lui, în detaliu, pe cât posibil într-un singur studiu, fiindcă numai în încarnare se realizează acest miracol nemaiauzit.
Nu putem neglija această sarcină, deoarece aşa cum ne-a demonstrează istoria, alţii vor încerca să o explice în feluri care conduc la confuzie şi eroare. Studiind întruparea lui Isus, studiem din nou Persoana Sa şi intenţia noastră ar trebui să fie să-l ştim cât mai bine. Să cunoaştem cât ne spune că se poate cunoaşte despre El această carte: Biblia. Greşind în domeniul "cristologiei", un om chiar dacă are concepţii corecte în oricare alt domeniu biblic, nu poate fi un creştin pentru că pur şi simplu nu-l cunoaşte pe adevăratul Hristos şi crede o doctrină a unuia fals!

Explicaţii alternative ale încarnării

Ebionism - separa dumnezeirea de Persoana umană a lui Isus - doar un om!
Docetism - părea om, dar nu era în realitate om. Separaţia dintre umanitate şi dumnezeire
Gnosticism - Isus avea un trup dintr-o substanţă spirituală nu din materie. (o fantomă!). Cele două elemente, uman şi divin nu se aflau în Persoana Lui. Separarea atât a dumnezeirii cât şi a umanităţii..
Arianism - Arius, prezbiter al Bisericii din Alexandria (trăit 256-336).Fiul a fost creat!? Aparţinea creaţiei nu dumnezeirii!

Explicaţii greşite ale felului în care cele două elemente, uman şi divin s-au combinat în Persoana Sa:

Apolinarianism - (310-390 AD) Apolinarius, suporter entuziast al lui Atanasie...La încarnare, Dumnezeu Fiul ...locuinţă într-un trup omenesc, în locul sufletului omenesc. Nu poseda o natură umană completă: tendinţă docetică.
Nestorianism - Nestorius, în 428 Arhiepiscopul Constantinopolelui. Dorind să conserve umanitatea lui Isus a susţinut separarea celeor două naturi în Persoana lui Hristos, punând la îndoială unitatea Persoanei Lui. Zădărnicea încarnarea şi periclita mântuirea! În 431, înlăturat din post şi devine un zelos misionar.
Eutichianism - Eutichius, oponent înverşunat al nestorianismului, a susţinut cu tărie unitatea Persoanei lui Hristos, încât acesta să fie în loc de două naturi diferite o singură natură compusă. Un fel de a treia fiinţă amalgamată, nici om cu adevărat şi nici Dumnezeu cu adevărat!
Condamnat la Sinodul de la Constantinopole în 448 dar reabilitat, (dubios) în Efes în 449.

Pe vremea aceea...ebionism, docetism, gnosticism, arianism, apolinarianism, nestorianism, eutichianism....Astăzi?

Fiindcă nu se mai putea continua aşa în 451 d.H. se întruneşte Conciliul de la Calcedon pentru a pune capăt disputelor. Acolo s-au formulat expresiile care constituie bazele oricărei declaraţii ortodoxe de credinţa cu privire la Persoana lui Hristos, de atunci încoace. Formula de bază ar suna, din engleză, cam aşa:

"...noi mărturisim că Domnul nostru Isus Hristos este unul şi acelaşi Fiu...perfect în Dumnezeirea Lui...perfect în Umanitatea Lui...având o singură făptură cu Tatăl (homoousios) în Dumnezeire, homousios (de aceaşi) făptură cu noi...arătat în două naturi (physeis), fără confuzie, fără schimbare, fără diviziune şi fără separare...proprietatea fiecărei naturi fiindu-i păstrată şi fiind concurentă într-o singură persoană (prosopon) şi într-o singură existentă (hypostasis).

Aceasta este Întruparea: uniunea într-o singură persoană (hypostasis), a unei naturi complet umane şi a uneia complet divine.
La Calcedon, Biserica a exprimat această uniune: cele două naturi devin una în unica existentă/făptură a lui Isus Hristos. Această formulă străveche afirmă că deşi în uniunea hipostatică fiecare din aceste naturi şi-au păstrat proprietăţile esenţiale, a existat totuşi o comuniune veritabilă între cele două naturi astfel încât proprietăţile uneia i-au fost comunicate celeilalte.

1 Tim.3:16
"Si fără îndoială, mare este taina evlaviei (religiei noastre)...cel ce-a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă!"

După unii, întruparea un mit...

O idee nouă
Cuvântul folosit în greceşte pentru "am văzut" este "theasthai". Este utilizat de foarte multe ori în NT cu referire la vederea fizică propriu-zisă. Prin aceasta Ioan ne spune că acest Cuvânt a venit pe pământ în forma unui om şi a fost văzut de ochi omeneşti. E ca şi cum el ar spune: "Dacă vreţi să vedeţi acel cuvânt creator, cum este el, atunci priviţi la Isus din Nazaret".

Acesta este saltul în gândirea oamenilor pe care întruparea lui Isus Hristos l-a făcut. Pentru lumea greacă acest lucru era de neconceput fiindcă la ei Dumnezeu nu s-a atins de creaţie, iar aici Ioan spune că Dumnezeu s-a întrupat! Dumnezeul distant de creaţie, să ia forma unui om? Ce spune Ioan e prea mult pentru filozofia greacă a vremii, dar este ceea ce Isus a fost şi înseamnă pentru el!

Trupul o temniţa? O misiune de salvare foarte deosebită
Pentru greci trupul era o temniţa în care spiritul era închis. Să le spui că Dumnezeu de bunăvoie a venit într-un trup era o idee şocanta pentru ei.
- Filozoful grec Philo din Alexandria a spus că, "Dumnezeu nu s-a coborât la noi şi nici nu a ajuns să depindă de necesităţile trupului".
- Marele împărat roman, stoicul Marc Aureliu îşi exprima dispreţul său fată de trup în comparaţie cu spiritul. "Dispreţuiţi trupul, carnea şi oasele, reţeaua complicată de nervi, vene şi artere - alcătuirea trupului supusă putrezirii", spunea el.
- Mai târziu, sfântul Augustin spunea că înainte de convertirea lui i-a citit şi i-a studiat pe marii filozofi păgâni ai vremii dar de la nici unul nu a putut să audă aşa ceva: şi anume că Dumnezeu creatorul tuturor lucrurilor a luat trupul unei fiinţe făcute de El pentru îndeplinirea planului Său mântuitor. Trebuie să recunoaştem că este ingenios! Să ia trupul uneia dintre creaturile pe care vrea să le salveze? Asta, misiune de salvare!

Aceasta este împlinirea vremii care a venit despre care Pavel vorbeşte în Gal.4:4, când "Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea". Atunci Dumnezeu a ales să treacă la împlinirea planului Său de mântuire. Prima acţiune din această misiune de salvare a fost întruparea Cuvântului Său.

Aceasta este minunea şi surpriza ideii şi actului întrupării: că Dumnezeu putea şi devenea trup; că Dumnezeu intra în această viată pe care noi oamenii o trăim limitându-se în timp şi spaţiu pentru ca ochii oamenilor să-l poată vedea şi să nu moară. (doar aşa puteau să-l "vadă"!). Creatorul apărea în mijlocul creaţiei Sale într-un fel în care aceasta să-l poată vedea şi cunoaşte. De aceea aproape de încheierea acestei misiuni El a putut spune cu satisfacţie: "Am făcut cunoscut numele Tău, oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume" (Ioan 17:6) fiindcă întrupat a putut face acest lucru cu succes.

Renumele prost al cărnii
Tocmai pe vremea când firea pământească îşi făcuse un renume prost, lui Dumnezeu îi vine ideea de a-l trimite pe Fiul Său într-o fire asemănătoare cu cea a păcatului. Să se supună limitărilor ei şi slăbiciunilor ei.

Întruparea a fost şi mai uluitoare dacă privim la cuvântul folosit de Ioan pentru a descrie întruparea sau venirea în trup: "sarx". Acesta este cuvântul folosit de nenumărate ori de Pavel pentru a descrie "carnea" sau "firea pământească". Ideea că Logosul a îmbrăcat firea pământească (natura umană) cu toate slăbiciunile ei era scandaloasă. A aplica această idee lui Dumnezeu era ceva la care minţile lor reacţionau cu oroare. Din această cauză s-a născut în biserică grupul docetist ("dokein" - a părea). În prima sa epistolă Ioan se adresează şi mai direct acestui grup: 1 Ioan 4:1....

"Preaiubiţilor să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-l cunoaşteţi după acesta: Orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist... "

Pentru Ioan aceasta era o negare a adevărului Evangheliei. Isus a fost pe deplin Dumnezeu dar a fost şi om pe de-a întregul. A posedat natura divină dar aici vedem că a îmbrăcat-o şi pe cea umană. E bine să conservăm neatinsă ideea dumnezeirii lui Isus Hristos dar să nu uităm că el s-a făcut trup, pentru a plăti în locul nostru pe cruce şi a realiza mântuirea noastră! În întruparea lui Isus îl vedem pe Cel Atotputernic venind în ajutorul celor neputincioşi, trăind o viată ca a lor, dar pe placul Lui, ca şi noi de atunci încolo să facem la fel.

Prin întrupare Isus împlineşte scopul mântuitor al Lui Dumnezeu
Că prin întrupare Isus împlineşte scopul mântuitor al lui Dumnezeu Scriptura ne-o aminteşte de mai multe ori:

În Evrei 2:14: "Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul"
Evrei 10:5 "...căci este cu neputinţa ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele. De aceea, când El intră în lume, El zice: "Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat". Atunci am zis: "Iată-mă (în sulul carţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!"
1 Ioan 4:2 "Isus Hristos a venit în trup"
în 1 Tim.3:16 Isus este numit "cel ce-a fost arătat în trup"

Pentru a înţelege mai bine în ce "s-a băgat" Isus prin întruparea Sa, să privim la,...

Limitările fiinţei omeneşti
"Ce este omul?" a fost întrebarea din mintea lui David, psalmistul (Ps.8). Dar să ne întrebăm şi noi ce-a devenit Isus prin a se întrupa/încarna?
Din punct de vedere biologic, omul este un mamifer vertebrat. Din ordinul primatelor. Din clasa: homo. De specia: sapiens. Corpul său este alcătuit din organe, ţesuturi, celule şi protoplasmă.
Din punct de vedere chimic, omul este alcătuit în cea mai mare parte din apă, dintr-o cantitate apreciabilă de carbon, din diferite cantităţi de fier, calciu, magneziu, fosfor, sulf, şi săruri minerale.
Din punct de vedere psihic, are capacităţi intelectuale şi emoţionale, voinţa şi diverse instincte.
Poate uneori să alerge foarte repede şi să sfideze pentru puţin forţa gravitaţionala sărind în sus. Cu braţele poate realiza diferite alte forme dar toate lipsite de viată. Este limitat de timp, spaţiu şi materie. Viata pe care o are este extrem de fragilă şi este chinuit de o mulţime de boli. De asemenea, psihic vorbind este bântuit de o mulţime de probleme şi de griji care-i pot răpi somnul sau îl pot face ineficient. Are vise şi aspiraţii, din care foarte puţine şi rareori se împlinesc în timpul scurtei sale existente. Acesta este, pe scurt omul.

Acum să ne gândim că toate acestea au devenit parte a fiinţei Domnului Isus Hristos. Destul de şocant, da? Ce ne spun acestea despre EL?

Noi avem un Mântuitor care a trăit ce trăim noi, a suferit ce suferim noi, a plâns pentru ceea ce noi plângem, a mâncat ce mâncăm şi noi, care a trăit ca un om în adevăratul sens al cuvântului! De aceea, venind la El atunci când greşim nu reacţionează scârbit şi dezgustat de ceea ce noi am făcut. Nu poate fi luat prin surprindere de prostiile nostre şi nu răspunde iritat. Când el a fost tăiat, a sângerat, când a fost trist a plâns, când i-a fost foame stomacul l-a durut, când i-a fost frig a tremurat, când inima I s-a oprit a murit.

Fiindcă a fost om, a simţit slăbiciunea noastră, dar fără a ceda păcatului. A rezistat dezlănţuirii ispitei împotriva Lui.

De ce s-a întrupat Hristos? Ce vrea Dumnezeu prin întruparea Lui?

ex. Ilustraţia "soldatului de plumb" a lui C.S.Lewis din cartea lui "Creştinismul redus la esenţe", pag.124-126. Splendidă ilustraţie!

Atunci putem să ne întrebăm, De ce s-a întrupat Hristos?

- pentru ca să ne mântuiască (!) dar mai pentru ce?
- pentru ca viata lui Dumnezeu să fie în noi. ("La creaţie Domnul l-a făcut pe om asemenea Lui. La întrupare, El s-a făcut asemenea omului" (John Boys) Putem spune în continuare, pentru ca omul să fie făcut spiritual ca El. Asemenea lui. Să fie făcut părtaş al firii dumnezeieşti (Vezi 2 Petru 1:4). Si,
- pentru ca Dumnezeu să trăiască prin noi, nestânjenit.

(ptr. a muri trupeşte, a învia trupeşte!)

Citate:
"Fiindcă Hristos este om, el poate ispăşi pentru el şi poate simţi împreună cu el. Fiindcă Hristos este Dumnezeu ispăşirea săvârşita de El are valoare absolută iar unirea omului cu Dumnezeu pe care astfel o realizează este desăvârşită" (John Blanchard)

"El a luat chipul unui rob în timp ce a păstrat chipul lui Dumnezeu (în Filip.2, nu se spune că a renunţat la acesta). Este exact ceea ce face posibilă mântuirea noastră şi o realizează"
(William Hendricksen)

Miracolul încarnării
Încarnarea este cea ce C.S.Lewis numeşte "Marele Miracol" al Creştinismului. Este capitolul central al dramei mântuirii. Iată cum îl descrie el:

"Povestea încarnării este o poveste a coborârii şi a înălţării...Mă gândesc la această întreagă idee a coborârii jos, jos de tot apoi a înălţării sus, sus de tot. Mă gândesc la coborârea nu doar la umanitate ci la acele nouă luni care preced naşterea umană...si apoi la coborârea şi mai jos în moartea trupului. Cineva se poate gândi la imaginea unui scufundător, care se dezbracă de haină după haină, dezgolindu-se, apoi pentru o clipă zvâcnind în aer urmând plonjonul prin apa verzuie, caldă şi luminată de razele soarelui până la apa rece şi întunecată din adânc, la noroiul şi mizeria de pe fundul mării, dar urcând din nou, cu plămânii goliţi de aer la apa caldă şi luminoasă ajungând în cele din urmă în strălucirea soarelui şi ţinând triumfător în mână lucrul pentru care a sărit în apă. Acest lucru este natura umană, însă pe lângă acesta şi întreaga creaţie, noul univers".

Semnificaţia întrupării (Charles R. Swindoll)
"Plonjonul" în umanitate prin întrupare ne sugerează răscumpărarea. Coborârea unui Dumnezeu sfânt, singurul Dumnezeu adevărat la condiţia unor fiinţe înstrăinate de el şi duşmănoase Lui. Înseamnă recuperarea naturii umane ce a căzut în degradarea păcatului. Înseamnă în cei mai simpli termeni, uniunea dintre Dumnezeu şi umanitate în persoana lui Isus Hristos. Uniunea aceasta a avut loc în clipa zămislirii din fecioară când cele două naturi s-au întâlnit miraculos, devenind inseparabile dar totuşi neamestecate (vezi Luca 1:31-35). În această unire misterioasă, o dumnezeire neştirbită s-a învestmântat într-o umanitate pură. Coegal, coetern şi coexistent împreună cu Tatăl, Isus era cu desăvârşire Dumnezeu şi cu desăvârşire om! La întrupare, Dumnezeu a "plonjat" în întunericul în care zăcea creaţia Lui şi a devenit un om. (pentru a-l reface pe om să fie om).
"La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu...Si Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. şi noi am privit slava lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl" (Ioan 1:1, 14)

Manualul salvatorului
Despre noi, oamenii, de exemplu ecologiştii spun că putem fi salvatorii altor specii. Dar...
Noi, "salvatorii" altor specii? Noi, care nu ne putem salva pe noi înşine? Dacă ar fi să se scrie o carte, "Manualul Salvatorului" cred că principiul de bază ar trebui să fie, pentru a salva trebuie să devii ceea ce vrei să salvezi. De aceea, salvatorii mineri cred că sunt cei mai aproape de adevăr. Ca să salveze mineri, ei înşişi trebuie să fie mineri. şi încă dintre cei mai buni. Să intre în mină şi să o cunoască bine!
De ce ecologiştii care vor să salveze, de exemplu, o specie de broaşte pe cale de dispariţie nu pot să o facă? În primul rând, nu devin broaşte şi nu cred că le-ar place să devină!
O doctrină aplicabilă
Doctrina întrupării lui Dumnezeu în persoana lui Isus din Nazaret nu este o doctrină moartă, care nu se poate aplica. Doctrina uniunii celor două naturi, umană şi divină în încarnarea lui Isus nu înseamnă oare că:?

Fiindcă este Dumnezeu, el are dreptul şi poate ierta păcatele (Marcu 2:7).
Fiindcă este om, poate înţelege slăbiciunile omeneşti şi poate ajuta (Evrei 2:17; 4:15)
Fiindcă este şi Dumnezeu şi Om, este singurul mijlocitor adecvat între Dumnezeu şi om (Gal.3:20; 1 Tim.2:5)

De aceea, Lui să-i cerem iertare.
El e Dumnezeu. Lui să-i cerem ajutor; a trăit ca om, înţelege şi ne poate ajuta.
Să venim la El, ca om doar El ne aduce în prezenta lui Dumnezeu!
Concluzie: Trupurile noastre din instrumente, unelte ale păcatului, devin trupuri ale vieţii!
De aceea, amintiţi-vă de exclamaţia de disperare a lui Pavel, din Romani 7: 24, "O nenorocitul de mine cine mă va salva din acest trup de moarte?" Pavel se vede condamnat de lege şi de păcătoşenia lui. Fără speranţa şi fără şansa. Însă în întruparea lui Isus vedem răspunsul la marea deznădejde a lui Pavel. Într-un trup ca al lui (Pavel), Isus a condamnat moartea şi a distrus puterea păcatului. Acest trup poate acum deveni un trup al vieţii, fiindcă Isus a venit în trup.

Opera Camelot
În piesa de operă Camelot, regele Arthur descoperă infidelitatea reginei Guinevere cu Lancelot, cel mai de încredere cavaler al regelui. După lege ea era considerată vinovată şi condamnată la arderea pe rug. Regele Arthur se vede prins între dragostea lui pentru regina lui şi responsabilitatea lui fată de lege. Mordred, fiul nelegitim al regelui, dă glas situaţiei disperate în care se afla regele.

"Arthur, ce dilemă magnifică! Las-o să moară şi se va termina cu tine! Dacă vrei însă, las-o să trăiască şi vei fi un nelegiuit! Ce vei face, Arthure? O vei ucide pe regină sau ucizi legea?"

Cu lacrimi în ochi, Regele Arthur apare la fereastra castelului pentru a urmări execuţia. Călăul aşteaptă semnul din partea regelui pentru a aprinde rugul pe care se afla regina lui. În durerea lui, însă acesta întârzie.

"Nu pot! Nu pot! NU pot să o las să moară!"

La care Mordred, dispreţuitor îi răspunde: "Eşti om la urma urmei, nu? Slab şi neputincios!"

Spre deosebire de Regele Arthur, Isus nu este "slab şi neputincios". El este om dar este şi Dumnezeu. El îşi lasă regatul Său ceresc cum ne spune Filipeni 2:5-7, ia chipul unui om şi moare în locul nostru, cei condamnaţi de lege pentru infidelitate la arderea pe rug. El este acel Rege care a avut puterea renunţării la toate onorurile şi plăcerile unui rege şi să ia locul miresei Sale (2 Cor.8:9). Făcând aceasta, El a satisfăcut atât cerinţa legii necruţătoare cât şi a dragostei divine! şi nu s-a oprit aici. După cea plătit în locul reginei Sale, a înviat şi îi pregăteşte un loc mai frumos unde într-o bună zi, o va duce!

Aplică!
Imaginează-te pe tine însuti în locul acelei infidele trădătoare. şi suntem. Ne-am trădat menirea noastră de fiinţe făcute după chipul şi asemănarea Lui pentru a fi ai Lui. L-am părăsit şi am trăit după plăcerea noastră. Legea lui ne-a ajuns din urmă şi acum ne vedem condamnaţi de ea. Ne aflăm la stâlpul infamiei înaintea unui întreg univers care ne priveşte cu dispreţ. Ne merităm pedeapsa şi totul atârnă de un gest! Dar culmea, cel de la care se aşteaptă gestul aprobator al execuţiei noastre, se coboară din Palatul lui şi se pune în locul nostru plătind pentru păcatele altora! Ce altceva ai putea face la acest gest decât să cazi la pământ şi să-l numeşti Domnul şi Mântuitorul tău?

Scena întrupării
Cea mai frumoasă şi mişcătoare scenă a întrupării o avem în Filipeni 2:5-7:
Isus a făcut 7 paşi în jos...

Aici umilinţa divină licăr este în lumina supusă a întrupării, învăluită în umbrele unei alte lumi. Creatorul s-a supus de bunăvoie legilor Universului pe care tocmai El l-a creat. A renunţat la independentă şi a devenit dependent. A renunţat să mai fie cel căruia I se slujea pentru a deveni cel ce slujea.

Ca şi Dumnezeu,
Golindu-se de Sine Însuşi, Fiul nu şi-a pierdut divinitatea. Devenind un om, nu a ajuns să fie mai mic/puţin decât Dumnezeu. În schimb în mod voluntar a renunţat la auturile divinităţii Sale şi puterea de Dumnezeu pentru a deveni om.

Ca şi Om,
Deşi a trăit pe deplin întreaga experienţa umană, Isus era incapabil să facă vreo două lucruri, fiindcă era şi Dumnezeu: să-l asculte pe Satana şi să păcătuiască. Atunci Evrei 4:14-16 ne arată ce fel de relaţie ar trebui să avem cu Isus (Aplicaţie! "Să ne apropiem"! Evrei 4:14-16)

Beneficiile practice ale întrupării logosului
Întruparea Logosului, din nou, nu este o doctrină care să rămână în sferele înalte ale gândirii teologice. Ea s-a realizat cu un scop practic precis.

"Carnea" sau "firea pământească" fac aluzie la slăbiciunea omenească. şi despre Isus se spune în 2 Cor.13:4"a fost răstignit prin slăbiciune" şi că a fost "omorât în trup" (1 Petru 3:18), pentru a ne aduce la Dumnezeu.
Prin întruparea lui Isus, Dumnezeu osândea păcatul (Rom.8:3...) în chiar reşedinţa de care el de folosea: îl osândea în firea pământească, pentru ca astfel ceva minunat şi irealizabil altfel să fie acum posibil pentru noi: porunca Legii încălcată de noi în firea pământească să fie acum împlinită de noi. Cum? Prezenţi încă în firea pământească, dar conducându-ne după alte principii de viată! Alte "instincte"! Cele ale Duhului Sfânt! (vezi, referinţa).
În trup El a fost făcut păcat pentru noi (2 Cor.5:21) pentru ca noi să fim (incredibil! noi?) neprihănirea Lui Dumnezeu în El. şi asta în timp ce suntem încă în trup!
şi iată încă o idee care ar fi mult pe placul lui Ioan: 2 Cor.13:4: "Într-adevăr, El a fost răstignit prin slăbiciune, dar trăieşte prin puterea lui Dumnezeu. Tot astfel şi noi, suntem slabi în El (din cauza cărnii noastre), dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viată cu El fată de voi." Cu El, noi putem fi plini de viată!

Concluzia:
Deci, El s-a întrupat pentru ca:
1. Ca să ne aducă la Dumnezeu.
2. Să osândească păcatul în firea pământească.
3. Porunca Legii lui Dumnezeu să fie împlinită în noi.
4. Ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.
5. Pentru a fi plini de viată cu El.

În Isus, viata lui Dumnezeu s-a revărsat din abundentă asupra tuturor celor ce cred.
De aceea, Isus s-a întrupat, ne spune teologia NT. Ce nebuneşte să nu profităm de aceste beneficii.

Tot ceea ce am făcut până acum a fost să studiem prima parte a versetului 14: "Si Cuvântul s-a făcut trup". N-am văzut ce însemnă, "a locuit printre noi", "plin de har şi de adevăr", "Si noi am privit (1 Ioan 1!) slava Lui (vezi Exod, Moise), o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl".

"a locuit printre noi" - şi la propriu şi la figurat! Vecin cu ei şi om ca ei. Ce ziceţi dacă îl aveţi pe Dumnezeu, vecin de palier. Stă la ap.25?! E aproape? Da! Ei bine asta vrea să spună. Că prin întrupare Dumnezeul cel Veşnic s-a apropiat de noi.

Mai exact cuvântul este "şi-a făcut cortul", "a tăbărât". Cortul din pustie al iudeilor era o umbră a realităţilor lui Dumnezeu. O reprezentare materială a marelui adevăr al încarnării

"Si noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl"
Divinul Fiu s-a făcut carne. Cel Atotputernic s-a arăta pe pământ sub chipul unui neajutorat copil al unor oameni (gândiţi-vă la aceasta!: că a trebuit hrănit! Nu putea să se hrănească singur, trebuia schimbat de haine, nu putea singur, trebuia ajutat să umble, nu putea să o facă singur, etc. E şocant! Prin contrast putem înţelege de ce Dumnezeu s-a coborât atât de mult: pentru ca să ne înalte pe noi nespus de mult!

"Si noi am privit slava Lui"
Cum? Să vadă slava lui Dumnezeu? Cum? Aceaşi slavă care era a Celui ce I s-a arătat lui Moise pe munte I se arată şi lui Ioan. Dar de data aceasta învăluită/învestmântat într-un trup parcă pentru a-i proteja pe oameni de expunerea la ucigătoarea revelare a slavei lui Dumnezeu, dar minunea minunilor, arătându-le oamenilor toată această slavă, odată ce-l privesc pe Isus Hristos.
În VT această slavă se arată câteodată. (Ex.16:10; 24:16; 40:34; 1 Regi 8:11). O slavă ce nu se putea privi cu ochiul liber de muritori. Era doar uneori vizibilă. Însă în Hristos aceasta rămâne cu noi. Ioan 17:22 "Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una cum şi noi suntem una".

Ioan ne spune că a văzut acea slavă în trupul unui om. Al Omului Isus! Slava aceasta, înfăşurata în învelitoarea vie a trupului lui Isus Hristos.

Nu este aceasta mărturia apostolilor? Vezi 2 Petru 1:16, 1 Ioan 1:1; 4:14 ("văzut" cuvânt cheie), cu referire directă la Transfigurare.


Studiul Evangheliei După Ioan | Studii Biblice