Disputa dintre catolici şi protestanţi asupra justificării (îndreptăţirii prin credinţă)
de, Norman L. Geisler, Ralph MacKenzie, şi Elliot Miller
Romano-catolicii şi evanghelicii împărtăşesc mai multe puncte de vedere comune asupra mântuirii. Ambele tabere teologice datorează enorm aceluiaşi părinte al bisericii (sf. Augustin) pentru vederilor lor asupra acestui subiect. Însă, în ciuda acestei moşteniri comune principiul după care un om este justificat (deci, îndreptăţit) înaintea lui Dumnezeu a constituit punctul fundamental al divergenţei dintre romano-catolici şi protestanţi. Din nefericire însă, în ultima vreme doctrina catolică a justificării a devenit un motiv de dezbinare chiar şi printre evanghelici în încercarea lor de a determina cât de departe pot să meargă în relaţiile de cooperare cu catolicii.
În această ultimă serie a noastră de articole asupra Catolicismului vom examina atât lucrurile avute în comun cât şi diferenţele dintre soteriologia (doctrina mântuirii; de la "soterios", în greacă) catolică, şi cea protestantă. Astfel, vom acorda o atenţie specială doctrinei Reformei protestante a justificării legale şi vom aduce o critică protestantă răspunsului catolic oficial vizavi de această doctrină, aşa cum este ilustrată în decretele consiliului catolic de la Trent, din secolul al XVI-lea.
DOCTRINA JUSTIFICĂRII DIN PUNCT DE VEDERE ISTORIC
Cea mai serioasă ameninţare asupra credinţei creştine din primul secol a constituit-o gnosticismul. Acesta nu a fost o mişcare definită cu claritate, ci una alcătuită din diverse grupuri şi grupuleţe provenite din elenism (cultura greacă) cât şi din alte zone mai orientale. Unul dintre crezurile centrale ale Gnosticismului era faptul că mântuirea însemna eliberarea din trupul fizic (considerat rău), eliberare la care se ajungea prin dobândirea unei cunoştinţe speciale (grecescul "gnosis", de aici gnosticismul). Percepţia trupului ca fiind rău i-a preocupat atât de mult pe unii gnostici încât aceştia au pus accentul pe controlul asupra corpului şi a dorinţelor lui (astfel având, ascetismul). Alţii, în schimb s-au devotat libertinismului, abandonând complet trupul patimilor şi poftelor lui.
Teologii ortodocşi şi apologeţii de la început au depus multe eforturi pentru combaterea gnosticismului. Răspunzând libertinilor, părintele Tertulian (160-225 d.H.) a subliniat importanţa faptelor şi a îndreptăţirii. Făcând aceasta, el a mers până acolo încât să susţină că, "omul care făcea fapte bune şi-l îndatora pe Dumnezeu"2. Această afirmaţie nefericită a pregătit scena disputelor veacurilor ce au urmat.
Conceptul "fapte-îndreptăţire" ce a părut atât de ingenios în combaterea gnosticismului a fost popular în primii 350 de ani de existenţă ai bisericii. Cu toate acestea, o controversă care să producă o definiţie mai precisă a elementelor teologice implicate a fost necesară. Astfel, această dispută a apărut pe scena sistemului lui Pelagius3 iar gânditorul creştin care a l-a confruntat a fost Augustin din Hippo.4
Sfântul Augustin
Augustin (354-430 d.H.) a fost un gigant intelectual. Nu a fost nimeni care să fi exercitat o influenţă mai mare asupra formării gândirii creştine occidentale ca Episcopul de Hippo. Vorbind despre doctrina justificării formulate de Augustin este important să luăm seama la faptul că propria lui opinie asupra acestei chestiuni vitale a suferit o dezvoltare semnificativă. La început Augustin a subliniat rolul voinţei umane în chestiunea mântuirii, vedere pe care mai târziu şi-o va schimba în disputele sale cu călugărul britanic, Pelagius.
Sistemul teologic al lui Pelagius susţinea libertatea totală a voinţei umane şi nega doctrina păcatului originar. După reflecţii îndelungate asupra ideilor lui Pavel, Augustin a ajuns mai târziu la următoarele concluzii. În primul rând, hotărârea eternă a lui Dumnezeu de predestinare determină alegerea omului. În al doilea rând, oferta harului lui Dumnezeu (mântuirea) este în sine un dar (Ioan 6:44; vezi, prima parte a vers.). În al treilea rând, voinţa omului este complet incapabilă să iniţieze sau să obţină (dobândească) mântuirea. Acest din urmă concept corespunde în mare măsură cu doctrina reformată a păcătoşeniei (depravării) totale a omului apărută mai târziu. În al patrulea rând, păcătosul îndreptăţit (justificat) nu doar că primeşte statutul de fiu, ci şi devine unul. În al cincelea rând, Dumnezeu îl poate regenera pe un om (înnoi) fără ca să-l facă pe acesta să continue în credinţă, adică să persevereze.5 Acesta este calvinismul elementar, lipsit însă de doctrina perseverenţei (răbdării, stăruinţei; n.tr.) tuturor sfinţilor.
În acest moment ar fi incorect să spunem că Augustin a susţinut conceptul justificării legale. Cu toate acestea, el a întărit că mântuirea este prin harul lui Dumnezeu. Adică, nici un fel de fapte bune nu preced sau obţin în schimb îndreptăţirea (înnoirea spirituală).
Perioada medievală timpurie
Perioada medievală (epoca "evului mediu") se datează în mod obişnuit de la Augustin (sau, la scurt timp după acesta), de la anii 1500. Această perioadă a cunoscut schimbarea echilibrului puterii bisericii de la Răsărit (unde a început Creştinismul), spre Apus, sau aripa latină a bisericii.
Pelagianismul a fost oficial condamnat de către biserică la Conciliul de la Efes (anul 431) şi apoi din nou, la cel de-al doilea Conciliu al Oraniei (anul 529), unde s-a declarat că, "dacă spune cineva că harul lui Dumnezeu se poate acorda la cererea omului (sau, în urma invocării lui de către om), şi nu că acesta, harul, este cel ce ne face să-l invocăm, îl contrazice pe Isias, Profetul..." (comparaţi cu Isaia 65:1)6.
Dar această erezie, împreună cu conexiunile ei semi-pelagiene mai moderate (ce a mai fost de asemenea condamnat la Conciliul de la Orania)7, vedem că continuă să reapară în istoria bisericii. Se pare că înclinaţia omului este mai degrabă spre pelagianism decât spre sublinierea paveliană a lui Augustin a harului lui Dumnezeu!
Leo "Cel Mare", episcopul Romei între anii 440-461, este indicat de către numeroşi istorici ne-catolici ca fiind "primul" papă, în sensul modern al cuvântului. În timpul său, multe dogme catolice (ce s-ar fi putut să existe mai dinainte într-o formă incipientă), au fost consolidate (cristalizate). Printre acestea se pot număra, autoritatea supremă a episcopului Romei, sacramentalismul, sacerdotalismul (crezul într-o ierarhie preoţească pământească), cât şi îndreptarea atenţiei Sărbătorii Euhariste (Cinei Domnului) de la celebrarea morţii lui Hristos la jertfirea trupului Său. Aceste doctrine au influenţat soteriologia medievală în mai multe feluri.
Îndreptăţirea şi Sacramentele
În timpul perioadei medievale botezul şi penitenţa (deci, pocăinţa) erau asociate cu îndreptăţirea. Neprihănirea lui Dumnezeu era sădită (insuflată) în om încă de la botez şi era desăvârşită (perfectată) prin pocăinţă. Deşi această percepţie a naturii şi scopului botezului se poate descoperi din cele mai vechi timpuri, nu acelaşi lucru este adevărat şi în ce priveşte penitenţa. Ideea confesiunii păcatelor unui preot pentru absolvirea lor exista într-adevăr şi în al doilea secol după Hristos, dar nu devenise o practică răspândită decât în evul mediu.
Conceptul care s-a format atunci afirma că botezul rezolva problema păcatului originar, iar confesiunea curăţa efectele păcatului din prezent. Unii teologi ai acestei vremi au depus mari eforturi pentru a sublinia că sacramentele erau însăşi mijlocul (intermediul) prin care Dumnezeu îi dăruia har omului. Cu toate acestea, detaliul (fineţul) teologic de faţă, adesea a fost pierdut printre laicii care s-au împotmolit într-un sistem al neprihănirii obţinute în schimbul faptelor.
Conceptul meritului
Foarte asociat sacramentelor este în general conceptul de merit. Termenul a fost prima dată folosit de Tertulian iar după aceea a fost ulterior dezvoltat de către Cărturarii perioadei medievale. Aşa cum indică Alistar McGrath, "se poate demonstra cum s-a ajuns să se introducă o distincţie între conceptele de merit şi "potrivire" (deşi, "vrednicie" este un termen mai bun; n.tr.), prin aceea că, deşi nu se poate spune că omul îşi merită (obţine, dobândeşte) mântuirea prin nici una dintre faptele lui, pregătirea lui pentru îndreptăţire se poate spune că face ca ulterioara sa îndreptăţire să fie "potrivită" (aşadar, vrednică), sau "cuvenită".8 Din nefericire, aşa cum s-a întâmplat şi cu sacramentele, distincţia aceasta nu s-a transmis întotdeauna şi maselor de credincioşi de rând.
Anselm de Canterbury
Anselm de Canterbury (1033-1109) a fost incontestabil cel mai pătrunzător gânditor creştin ce a trăit între Augustin şi Toma Aquinas. Unul dintre cele mai importante tratate teologice ale lui Anselm a fost cel denumit "Cur Deus Homo?" (din latină, "De ce un Dumnezeu om?")9. În acesta el a discutat relaţia dintre Întrupare şi Ispăşire redirecţionând atenţia asupra naturii şi scopului Ispăşirii, atenţie acordată acesteia încă din vremurile apostolice.
O doctrină populară ce se găsea în biserica timpurie era aşa numita "teorie a răscumpărării". Aceasta interpreta Ispăşirea ca însemnând o eliberare (izbăvire, scăpare; n.tr.) a umanităţii din ghearele Satanei. Contribuţia lui Anselm adusă doctrinei Ispăşirii este numită teoria satisfacerii. Prin aceasta el interpretează Ispăşirea ca fiind o compensaţie adusă mai degrabă Tatălui, decât Satanei. Deşi îndreptăţirea legală (poate fi numită şi, juridică) nu este explicită în teologia lui Anselm, mai târziu reformatorii au putut să construiască pe temelia sistemul său de gândire teologică şi să dezvolte aspectul juridic al mântuirii omului, numit îndreptăţire sau justificare.
Toma Aquinas
Figura ce a dominat indiscutabil sfârşitul perioadei medievale (1225?-1274) este Toma Aquinas. Aquinas s-a considerat augustinian în teologia sa, deşi a preferat să-şi exprime vederile sale filozofice mai degrabă în termeni aristotelieni, decât în limbajul platonic al lui Augustin. Asemenea lui Augustin, Aquinas a crezut şi el că înnoirea spirituală se petrece la botez şi că nu toţi oamenii regeneraţi (deci, înnoiţi) vor fi mântuiţi (deci, vor rămânea în credinţă), cu alte cuvinte nu toţi fac parte dintre cei aleşi. Contrar răspânditei percepţii greşite a multor protestanţi, Aquinas a crezut că din cauză că umanitatea este căzută în păcat, omul este incapabil să iniţieze sau să dobândească mântuirea, în afara harului lui Dumnezeu10 şi că într-adevăr, credinţa este un dar al lui Dumnezeu.11
Asemenea lui Augustin şi Anselm, nici Aquinas nu a făcut o deosebire între justificarea legală (declarativă) şi sfinţirea progresivă aşa cum au făcut-o reformatorii. Cu toate acestea, mulţi cărturari romano-catolici contemporani cred că justificarea legală (juridică) a fost totuşi inclusă în gândirea acestora, cel puţin în mod implicit.
Augustianismul lui Anselm şi al lui Aquinas a dominat soteriologia (deci, doctrina mântuirii) bisericii medievale (şi a coexistat în tensiune cu orientarea înspre fapte a sistemului sacramentelor). În lumina acestor lucruri, este limpede că unele dintre cele mai elementare principii teologice ale Reformei nu sunt deloc ireconciliabile cu istoria Bisericii, ci de fapt reprezintă o continuare a acesteia.
Martin Luther
Născut în anul 1483 în Eisleben, Germania, fiul unor părinţii ce proveneau din pătura mijlocie, Martin a intrat în anul 1505 într-o mănăstire augustiniană din Erfurt. Temele mântuirii şi damnării, centrale în cultura vremii sale, l-au preocupat în mod deosebit. Luther a devenit foarte curând conştient de prezenţa păcatului în viaţa sa, de ineficienţa penitenţelor sale, sau a sacramentelor oferite de biserică, în a aduce uşurare situaţiei lui.
În anul 1522 Luther a fost transferat din Erfurt la Wittenberg. Acolo a trăit într-o mănăstire a ordinului augustinian, având norocul să-l aibe drept sfătuitor spiritual pe un om evlavios, vicar general al mănăstirii, pe nume Johann von Staupitz (1469-1524). Staupitz, foarte conştient de intensele lupte spirituale ce-l măcinau pe tânărul dat în grija lui, l-a îndrumat pe acesta înspre studiul Scripturii. Astfel, pe data de 19 octombrie 1512 Luther a ajuns să absolve ca şi doctor în teologie, începând să predea teologie şi studii biblice în Wittenberg începând de la data de 16 august 1513. În acest context al sarcinii sale universitare, Luther şi-a format primele sale idei privitoare la justificarea (îndreptăţirea) prin credinţă.
Rolul decisiv în formularea teologiei lui Luther a fost jucat de către apostolul Pavel şi de teologia augustiniană. La scurt timp după realizarea exegezei sale a pasajului Romani 1:16-17, Luther a concluzionat că îndreptăţirea este un dar al lui Dumnezeu ce poate fi însuşit doar prin credinţă: "Zi şi noapte, am cugetat până ce am putut să văd legătura dintre dreptatea lui Dumnezeu şi afirmaţia că 'cel neprihănit va trăi prin credinţă'. Atunci am înţeles că dreptatea lui Dumnezeu este acea neprihănire pe care, prin harul şi prin mila Sa, Dumnezeu ne justifică (îndreptăţeşte) prin credinţă. Atunci am simţit că m-am născut din nou şi că tocmai am trecut prin uşile deschise ale paradisului."12
Începutul depărtării lui Luther de Roma a fost adesea identificat cu afişarea celor "95 de Teze" pe uşa castelului-biserică din Wittenberg, în ajunul Sărbătorii Tuturor Sfinţilor, pe data de 31 Octombrie, 1517. Aceste teze priveau într-adevăr sistemul penitenţial şi autoritatea papală, însă prin acestea, în primul rând era criticată vânzarea de indulgenţe. Prin aducerea "Celor 95 de Teze" în atenţia publicului au fost aruncate zarurile, Reforma a fost lansată, iar faţa Creştinismului a fost schimbată pentru totdeauna.
Indicând cât de profund i-au influenţat tezele acest principiu evanghelic (augustinian), Luther a scris mai târziu: "Şi aceasta este încrederea pe care creştinii o au, şi adevărata bucurie a conştiinţelor lor, şi anume că prin credinţă păcatele noastre nu ne mai aparţin ci au fost puse pe seama lui Hristos, asupra Căruia Dumnezeu a pus toate păcatele noastre. Astfel, El a luat asupra Sa păcatele noastre...neprihănirea lui Hristos devenind a noastră...cu mantia neprihănirii Sale El acoperindu-ne şi pe noi..."13
Mai înainte ca Luther să iniţieze Reforma Protestantă, îndreptăţirea legală prin care un păcătos este declarat neprihănit din punctul de vedere al legii, a fost în cel mai bun caz un izvor subteran de soteriologie creştină. În ce-l priveşte pe Luther, situaţia s-a schimbat dramatic. Cu toate acestea, aşa cum remarcă Peter Toon, "Luther nu a folosit nici un fel de termeni legali în explicarea acestei socotirii pe seama Lui (Hristos) a păcatelor noastre şi nici a neprihănirii declarate din afară, de Dumnezeu. Această noutate va apărea mai târziu şi îi va fi atribuită lui de către alţii."14 Philipp Melanchthon, marele teolog sistematic al lui Luther este de fapt cel ce a introdus această terminologie legală în descrierea îndreptăţirii noastre.
Jean Calvin
Fără îndoială putem spune că cea mai importantă formulare a teologiei reformate rezultate din Reforma protestantă este cea realizată de Jean Calvin. Acesta s-a născut în localitatea Noyon, din Franţa, pe data de 10 iulie, 1509. Tânărul Calvin a studiat în Paris, unde a ajuns să cunoască scrierile şi teologia lui Luther. Cu toate acestea, influenţa majoră a primit-o de la Augustin. Astfel, Calvin a susţinut că el nu face decât să reproducă, "învăţăturile clare şi necompromise ale acelui om sfânt".15
Sistemul teologic al lui Calvin începe aşa cum au făcut-o şi cele ale lui Augustin şi Aquinas, cu starea actuală de completă descompunere (ruină) morală a omului. În propriile sale cuvinte, "chiar dacă recunoaştem că imaginea lui Dumnezeu nu a fost total anihilată şi distrusă în om, totuşi aceasta a fost atât de denaturată (stricată), încât ceea ce a mai rămas reprezintă o oribilă caricatură".16
Calvin a susţinut că "predestinarea este acea hotărâre din veşnicie a lui Dumnezeu pe care a luat-o în El Însuşi privitor la ceea ce El va vrea să se petreacă cu fiecare individ uman."17 Pe deasupra, "deşi cei aleşi primesc prin credinţă harul înfierii, alegerea lor nu depinde de credinţă, ci este anterioară în timp şi în ordine".18
Pentru Calvin, îndreptăţirea "constă în înlăturarea păcatelor şi atribuirea neprihănirii lui Hristos".19 Din acest punct Calvin se depărtează de tradiţia medievală deoarece el nu priveşte îndreptăţirea (justificarea) ca fiind o infuzie de har. Astfel el spune că, "omul nu este socotit neprihănit prin justificarea sa, ci este acceptat ca fiind neprihănit, nu datorită propriei sale neprihăniri, ci datorită neprihănirii lui Hristos ce se găseşte în afara lui."20
Ce loc deţin atunci faptele bune în viaţa credinciosului? În faţa acuzaţiei că "îndreptăţirea înţeleasă în acest fel, elimină nevoia faptelor bune în viaţa creştinului", răspunsul ferm al lui Calvin, la fel ca cel al lui Luther, a fost că deşi faptele bune nu pot sub nici o formă să devină fundamentul (baza) sfinţirii noastre, o credinţă vie nu este niciodată lipsită de asemenea fapte. (O celebră expresie a lui Calvin a fost aceasta: "Deşi doar credinţa singură mântuieşte, niciodată credinţa ce mântuieşte nu rămâne singură, ci este urmată de faptele bune"; n.tr.). În felul acesta, îndreptăţirea îşi găseşte urmarea în sfinţire.21
Origini soteriologice comune
Un studiu soteriologic (adică, al doctrinei mântuirii; n.tr.) atât al celor mai remarcabili teologi romano-catolici cât şi al reformatorilor protestanţi ne dezvăluie o seamă de puncte comune. În primul rând, ambele tabere teologice cred că mântuirea este realizată prin intervenţia divină în istorie. Spre deosebire de gnostici, atât catolicii cât şi protestanţii afirmă la unison că omul nu este mântuit prin înţelepciune, ci prin intervenţia lui Dumnezeu în istoria umană, în persoana Fiului Său, Isus Hristos. În al doilea rând, atât evanghelicii cât şi catolicii cred că mântuirea este atât morală cât şi spirituală. După aceea, mântuirea este asociată cu izbăvirea din păcat şi din toate consecinţele lui.
În al treilea rând, atât pentru catolici cât şi pentru protestanţi, mântuirea are şi un caracter escatologic. Perspectiva ei viitoare este crucială. Tot ce se ştie acum despre mântuire este doar o degustare preliminară a ceea ce va fi descoperit la arătarea ("parousia": prezenţa fizică a lui Hristos de la cea de-a doua Sa venire) completă a Împărăţiei.
În al patrulea rând, harul lui Dumnezeu este absolut necesar în vederea mântuirii. La fel şi îndreptăţirea iniţială se bazează numai pe har, fără nici un fel de fapte. De aceea, Colin Brown poate vorbi despre, "ortodoxia augustiniană a Genevei (lui Calvin; căminul şi cartierul său general; n.tr.), şi a Romei."22 Pentru ambele grupuri, mântuirea vine ca un dar al lui Dumnezeu dăruit unor oameni ce nu o merită.
Pe acest fundal trebuie privită moştenirea comună soteriologică cât şi diferenţele ce există la acest capitol între catolici şi evanghelici. Aşa cum s-a exprimat Harold O.J. Brown, "nu trebuie să exagerăm în simplificare şi să creăm un consens forţat şi artificial între marii creştini ai trecutului, sau ai prezentului. Cu toate acestea, dacă este un lucru care să se evidenţieze în scrierile şi vieţile acestor oameni, acela este faptul că au cunoscut şi au slujit aceluiaşi Domn, împărtăşind o singură credinţă şi o speranţă comună".23