Vie Împărăţia Ta
R.C. Sproul
Nu de mult eram într-o cameră de hotel cu soţia şi, văzând-o că se uită la televizor, am întrebat-o: "La ce emisiune te uiţi, draga mea?". Atenţia ei era absorbită de ceremonia de deschidere anuală a Parlamentului Londrei de către regină. Această ceremonie mi-a captat şi mie atenţia, astfel că am început şi eu să mă uit la televizor. Camerele de luat vederi îi filmau în prim plan pe regină şi pe prinţul Filip în timp ce aceştia părăseau Palatul Buckingham. Ei înaintau înspre clădirea Parlamentului, stând într-o trăsură bogat ornamentată şi trasă de cai impunători; erau însoţiţi de un mare convoi. Ceea ce am putut observa este că ei au avut parte în acele momente de tot fastul ceremonial pe care Anglia îl putea oferi, de toată splendoarea regatului. Alături de ei stăteau ofiţerii Gărzii Regale purtând uniforme splendide, la fel erau şi servitorii regali care însoţeau membrii familiei regale. A fost o atmosferă extraordinară şi tot ce a avut loc acolo a fost fascinant. Cu toţii urmaseră trăsura în josul străzilor, iar traficul fusese eliberat, fiind pregătit astfel drumul pentru sosirea reginei. La un moment dat camera de luat vederi începuse să filmeze în interiorul camerei Parlamentului. Acolo lorzii erau îmbrăcaţi în veşminte de protocol şi purtau pe cap acele peruci albe, vechi şi demodate.
M-am întrebat atunci: "De ce oare, la sfârşit de secol XX într-o cultură atât de sofisticată, bărbaţii aceia încă continuă să poarte veşminte ce par a fi luate din Evul Mediu? De ce oare încă mai participă la acea ceremonie atât de demodată şi de necunoscută contextului în care trăim?". Şi mă gândeam de ce oare naturii umane îi place să inventeze fel şi fel de ceremonii şi să folosească tot felul de elemente de decor pentru a atrage atenţia cu privire la importanţa anumitor evenimente? Căci obişnuim să facem astfel cu ocazia căsătoriilor sau a altor evenimente speciale. Apoi m-am întrebat: "De ce oare o preocupă pe soţia mea romanul neîntrerupt al familiei regale şi ultimile ştiri, ultimile noutăţi despre Charles şi Diana, şi despre ceilalţi prinţi şi prinţese?". Căci, dacă stau să mă gândesc bine, noi suntem o naţiune care a respins monarhia. Şi de ce oare basmele pe care le spunem copiilor noştri abundă în povestiri despre împăraţi şi regi, prinţi şi prinţese şi aşa mai departe.
Unul din exemplele pe care îmi place să îl dau atunci când vorbesc despre acest subiect, este cel legat de prietenul meu John Guest (un mare evanghelist) şi de prima lui vizită în America în anii 60'. El a ajuns pe coasta Philadelphiei - şi pentru că locuiam în acea perioadă în Philadelphia, m-am întâlnit cu John chiar în prima săptămână a vizitei lui în America. Mi-a povestit atunci despre contactul său cu ceea ce se cheamă cultura americană. În primele lui zile în Philadelphia, cineva l-a condus să vadă oraşul, astfel că a reuşit să viziteze Palatul Independenţei şi Clopotul Libertăţii, şi a auzit istorisirile despre revoluţia americană, fiind introdus astfel în istoria acestei noi lumi pe care o acceptase ca noua sa casă.
John mi-a zis că s-a bucurat văzând toate aceste lucruri, însă la un moment dat a ajuns în oraşul germanilor, imediat în afara Philadelphiei, şi a intrat într-un magazin de antichităţi. În acest magazin se găseau o multitudine de obiecte vechi, mai exact colecţii întregi de lucruri culese de pe teritoriul Americii, memorabile din punct de vedere istoric. Printre lucrurile din aceaste colecţii John a văzut nişte afişe şi plancarde din sec. al XVIII - lea din perioada Revoluţiei, care etalau câteva din scandările şi sloganurile luptei: "Nu acceptăm să ni se ia impozite de la cei care nu ne reprezită", "Nu veţi putea să ne călcaţi în picioare". S-a uitat la mine şi a continuat să-mi povestească ... mi-a spus că printre acele plancarde a văzut una care i-a atras atenţia în mod deosebit. Pe ea stătea scris cu litere mari şi îngroşate: "NOI NU SLUJIM NICI UNUI REGE AICI". Apoi John mi-a zis: "Am rămas şocat ... ceea ce am văzut m-a pus pe gânduri pentru că eu venisem de peste ocean, îmi părăsisem ţara de baştină ca să răspund chemării, vocaţiei de a fi un slujitor al Evangheliei şi ca să vestesc Împărăţia lui Dumnezeu ... iar acum cuvintele acestea m-au umplut dintr-o dată de frică şi consternare ... mi-am pus întrebarea: cum va fi posibil să predic acestor oameni despre Împărăţia lui Dumnezeu din moment ce ei nu au în cultura lor decât aversiune faţă de autoritatea regilor?" Concepţia lor fusese deci: NOI NU SLUJIM NICI UNUI SUVERAN AICI.
În cultura noastră, poate că noi avem o anumită dorinţă de a ne bucura de podoabele regale. Probabil întâlnim o anumită nostalgie în cultura noastră, care ne face să tânjim, în ascuns, după restaurarea monarhiei. Am încercat chiar şi să le impunem liderilor noştri un anumit gen de regalitate. În sensul acesta ne putem aminti de John Kennedy care a fost numit "Camelot". Pe Elvis Presley l-am numit "Regele"; de asemenea pe unii cântăreţi de muzică jazz îi numim "Contele" sau "Ducele". Simţim nevoia să aducem înapoi în cultura noastră titlurile sau rangurile regale, pentru că am înţeles că, în libertatea de care ne bucurăm în această cultură nouă, ceva totuşi ne lipseşte. Şi poate ceea ce ne lipseşte este chiar ceea ce avem nevoie cel mai mult, şi anume o conştientizare a suveranităţii autentice.
Întorcându-ne la rugăciunea Tatăl nostru şi la priorităţile rugăciunii pe care Isus le lasă Bisericii, ne aducem aminte că prima cerere pe care El o lasă ca model Bisericii, primul lucru pentru care El ne spune să ne rugăm, este: "Sfinţească-se Numele Tău". Ca să stimăm Numele Tău ca pe un Nume sfânt!!!
Şi când facem aceasta ne punem într-o postură de reverenţă, şi nu numai reverenţă dar deasemeni ne punem într-o postură de plecăciune. Trebuie să îngenunchiem. Trebuie să ne aplecăm înaintea Celui care este Preasfânt.
Trebuie să stăm înaintea Celui Sfânt ca un vasal credincios, aşa cum un supus se pleacă înaintea regelui său. Haideţi să vedem care este lanţul de legătură dintre cererile din rugăciunea Tatăl nostru. Înainte de toate Isus spune "Sfinţească-se Numele Tău", după care următoarea cerere este "Vie Împărăţia Ta". Ceea ce face El de fapt, este să treacă imediat de la o cerere despre reverenţa faţă de Numele lui Dumnezeu la o cerere despre manifestarea Împărăţiei lui Dumnezeu (Vie Împărăţia Ta).
Înainte de a intra mai adânc în amănunte, daţi-mi voie să mai subliniez un mic amănunt în legătură cu aceste cereri. Există un cuvânt care apare de mai multe ori: "Sfinţească-se Numele Tău, Vie Împărăţia Ta, Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ". Apoi, începând cu a patra cerere avem un alt cuvânt care se repetă: "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Dacă nu ni s-ar fi dat şi nouă atenţie în această rugăciune, atunci ne-am fi apropiat cu greu de acest model de rugăciune. Dar ceea ce trebuie să realizăm este că atenţia principală la începutul acestor cereri este îndreptată spre Dumnezeu. Priorităţile din rugăciunea lui Isus sunt focalizate pe preamărirea lui Dumnezeu. Numele Tău, Împărăţia Ta, voia Ta - aşa se pune problema în teritoriul unde există într-adevăr suveranitate. Nu voia oamenilor este prioritate. Nu dorinţa fiecărui individ are ultimul cuvânt. Într-o monarhie, lucrul cel mai important este dorinţa Suveranului. Voia Regelui este cea esenţială, pentru că într-o monarhie cuvintele regelui sunt lege. Aceeaşi concepţie o avea şi Isus, El direcţionându-ne privirea în prima parte a rugăciunii nu înspre noi înşine ci înspre Dumnezeu.
De multe ori, atunci când oamenii vin la mine şi mă întreabă care sunt regulile atunci când trebuie să se roage, sau cum ar trebui să se apropie de Dumnezeu în rugăciune, sau care este modul corect în care ar trebui să se roage, le spun că nu există decât două reguli de care trebuie să ţină cont. Două lucruri care ar trebui să ne conducă, să ne guverneze şi să ne disciplineze în viaţa noastră de rugăciune. Două aspecte pe care e nevoie să le memorăm ca să ni le putem aduce aminte tot timpul. Două chestiuni care ar trebui să fie priorităţi în mintea noastră, totdeauna când stăm de vorbă cu Cel Preaînalt. În primul rând trebuie să conştientizăm cui I ne adresăm, iar în al doilea rând trebuie să conştientizăm cine suntem noi. Aceasta înseamnă că primul lucru de care trebuie să ne amintim şi de care trebuie să ţinem cont atunci când ne rugăm, este cu Cine stăm de vorbă. Căci viaţa noastră de rugăciune depinde în totalitate de acest aspect şi este esenţial să ne amintim cui I ne adresăm în acele momente, că vorbim cu Dumnezeu însuşi. Iar al doilea lucru pe care trebuie să ni-l amintim este cine suntem noi. Noi nu suntem Dumnezeu. Conversaţia noastră nu are loc de pe picior de egalitate, ci noi suntem făpturile care Îi vorbesc Făcătorului.
Una dintre cele mai dese întrebări puse teologiei rugăciunii este următoarea: "Oare schimbă rugăciunea cu adevărat lucrurile?". Noi ştim foarte bine că rugăciunea a schimbat multe lucruri. Putem observa aceasta pe paginile Noului Testament, unde găsim multe rugăciuni care au schimbat tot felul de lucruri. Vom vorbi mai târziu însă despre acest aspect. Acum, ceea ce ne preocupă este următoarea întrebare: "Oare rugăciunea noastră îl poate forţa pe Dumnezeu să se răzgândească?". Înainte de a răspunde gândeşte-te la cele două reguli: aduţi aminte cine este El şi aduţi aminte cine eşti tu. Abia după ce te-ai lămurit întreabă-te dacă rugăciunea ta poate forţa schimbarea intenţiei lui Dumnezeu. Ce anume Îl poate determina pe Dumnezeu să se răzgândească? Se pot observa cazuri în care El stabileşte sau planifică să înfăptuiască ceva, dar dintr-odată, voia Lui care era pe cale să se îndeplinească, îşi modifică cursul, lăsându-ne să înţelegem că Dumnezeu s-a răzgândit. Oare ce anume la convins pe Dumnezeu să se răzgândească? Faptul că a primit noi informaţii în legătură cu acel caz? Sau o anumită cunoştinţă care Lui îi lipsea şi pe care a obţinut-o de la voi atunci când, într-un mod de-a dreptul extraordinar, I-aţi comunicat-o de dragul respectului ce I-l purtaţi? Biblia ne spune că atunci când ne înfăţişăm înaintea Regelui nostru, El ştie mai dinainte ce vrem să Îi cerem. Psalmiştii ne spun că acest Dumnezeu suveran cu care intrăm în conversaţie ştie ce avem de gând să-I spunem, cunoscând mai dinainte cuvintele pe care urmează să le rostim. Nu uitaţi că avem de-a face cu un Dumnezeu omnişcient. El nu are nevoie să înveţe ceva nou. Prin urmare El se răzgândeşte nu datorită faptului că învaţă ceva nou de la noi.
Referindu-ne la noi, ce anume ar trebui să ne facă să ne răzgândim? Cred că obişnuim să ne răzgândim atunci când realizăm că ceea ce ne-am propus să facem iniţial se dovedeşte a fi de fapt un plan greşit, o eroare. Totodată primim un sfat bun de la cineva care ne face să realizăm anumite consecinţe pe care noi nu le-am prevăzut. Şi astfel evităm un potenţial dezastru care ar putea veni asupra noastră. Aşa că ne adresăm lui Dumnezeu: "Doamne, ştim că ai planificat să faci cutare şi cutare lucru, dar poate că, în ciuda omnişcienţei Tale, ai făcut o greşeală. Şi ceea ce intenţionezi să faci nu este bine. Da, se prea poate ca Tu să le ştii pe toate, dar de data aceasta voia Ta ar putea fi rea. De aceea dă-mi voie să Te mustru şi să Te sfătuiesc să faci ceea ce este drept." A spune însă toate aceste lucruri e de-a dreptul absurd, nu-i aşa?
Îngăduiţi-mi să mai spun încă ceva. Nici o rugăciune rostită vreodată în istorie de vreo fiinţă umană nu l-a putut forţa pe Dumnezeu să se răzgândească câtuşi de puţin. Pentru că mintea Lui niciodată nu are nevoie să fie schimbată. Cănd spun aceasta oamenilor ei reacţionează dezgustător. Ei încep să spună: "Dar atunci de ce să ne mai rugăm? La ce mai este bună rugăciunea dacă nu-L putem face pe Dumnezeu să se răzgândească? De ce să ne mai implicăm în această practică, căci totul este în zadar?" Şi eu spun, Nu, nu. Acestor oameni le readuc aminte ceea ce v-am spus şi vouă mai înainte. Oare rugăciunea schimbă lucrurile? Fără îndoială că da. Ea schimbă tot felul de lucruri. Dar cel mai important lucru este că rugăciunea ne schimbă pe noi înşine. Pentru că, cu cât suntem implicaţi mai profund în relaţia cu Dumnezeu şi cu cât devenim mai conştienţi cui I ne adresăm, cu atât devenim mai înţelepţi, fiindcă cunoştinţa lui Dumnezeu începe să se reflecte asupra noastră, iar noi începem să ne vedem cu adevărat cine suntem şi să înţelegem ce mare nevoie avem de schimbare. Rugăciunea ne schimbă. Dumnezeu nu i-a lăsat Bisericii rugăciunea pentru a avea El de câştigat. Cel ce este Suveran a binevoit să ne ofere o oportunitate de a fi auzit. El ne-a invitat astfel la palatul Său din cer. El a ridicat sceptrul şi astfel am fost lăsaţi să păşim înăuntru. Avem acces la tronul Său. Dar atunci când intrăm în palatul Lui nu avem voie să procedăm aşa cum a procedat Babe Ruth (faimosul jucător de baseball) atunci când l-a întâlnit pe regele Angliei.
Când Babe Ruth s-a dus pentru prima oară în Anglia a fost primit de către regele (George, din câte îmi aduc aminte). Şi înainte de întâlnirea cu regele consilierii regelui şi asistenţii lui i-au arătat tot ce este nevoie pentru a avea o conduită adecvată unei asemenea întâlniri. I-au spus că este cuviincios să se aplece înaintea regelui, că ar fi bine să i se adreseze cu Maiestatea Sa, ş.a.m.d. Însă ceea ce a făcut Babe Ruth a fost tipic americanilor. S-a dus direct în salonul unde era regele, s-a apropiat de el şi i-a zis: "Salut, rege!". Vedeţi, aceasta-i America! Acesta este felul nostru de-a fi.
Ei bine, cred că de multe ori, atitudinea noastră când venim în prezenţa lui Dumnezeu este de acelaşi gen. Ne adresăm lui Dumnezeu cu: "Ooo, salut Doamne, ce mai faci?" Şi suntem atât de familiari cu El încât această familiaritate a noastră denotă o lipsă de respect şi de bun simţ. Lucrul acesta se întâmplă atunci când uităm cine este El şi cine suntem noi. Uităm că ne aflăm în prezenţa Regelui. Iar El nu este doar un simplu rege, ci este Regele regilor, Domnul domnilor, Cel ce este Suveran absolut.
Dacă există cu adevărat o temă care leagă laolaltă Vechiul Testament şi Noul Testament, atunci fiţi siguri că această temă centrală este Împărăţia lui Dumnezeu. Începutul lucrării pământeşti a lui Hristos a fost vestită de către Ioan Botezătorul, care a arătat celor din Israel nevoia lor de pocăinţă. De ce? "Pentru că", a zis el, "Împărăţia lui Dumnezeu este aproape". Acelaşi mesaj a fost rostit şi de către Isus în momentul în care Şi-a început lucrarea: "Pocăiţi-vă, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape!"
Tradus de Nelu Giosanu