Legea şi Evanghelia:
Predicarea lui Hristos printr-o împărţire dreaptă a Cuvântului
de Shane Rosenthal
La începutul secolului 21, sunt îngrijorat de starea creştinismului american. După părerea mea, bisericile contemporane sunt modelate mai mult de tiparul lumii decât de puterea Cuvântului. În timpul Reformei din secolul al 16-lea, biserica a fost definită ca o instituţie în care Cuvântul era predicat în mod corect iar sacramentele erau administrate aşa cum se cuvine. Astăzi însă, nu numai că această definiţie lipseşte, dar slujba predicării şi practica sacramentelor trec prin vremuri grele. Sacramentele sunt practicate atât de sporadic încât nu mai sunt parte a vieţii bisericii, iar predicarea în unele cazuri a devenit un mijloc de întreţinere a "audienţei", sau a devenit o întrunire politică, o sesiune de terapie, un discurs despre valorile creştine sau ale familiei, sau o speculaţie cu privire la sfârşitul lumii - prin toate acestea neglijându-se proclamarea mesajului mântuitor al morţii ispăşitoare a lui Hristos pentru păcătoşi. Pentru a arăta că biserica nu mai acţionează în conformitate cu definiţia protestantă despre ce trebuie să fie o biserică, acest articol se va concentra asupra subiectului unic al eşecului predicării contemporane, referindu-se în particular la neglijarea lui Hristos şi lipsa unei distincţii corecte între Lege şi Evanghelie.
Într-o scrisoare către Cardinalul Sadeleto, John Calvin se plângea că slujba predicării trece prin vremuri grele. De fapt, Calvin scrie:
Care a fost ultima predică din care femeile să nu rămână cu mai multe idei ciudate decât ar fi reuşit să născocească într-o lună acasă, la gura sobei? Pentru că, după cum erau împărţite predicile de obicei, prima parte era dedicată întrebărilor obscure care uimeau publicul needucat, în timp ce a doua parte conţinea povestioare dulci, sau subiecte amuzante, care să reţină atenţia ascultătorilor. Doar din când în când erau aruncate şi câteva expresii din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca prin măreţia lor să asigure credit acestor frivolităţi.1
Calvin concluzionează această secţiune argumentând că Reformatorii au ridicat standardul predicării în întreaga Europă atunci când au apărut pe scenă. Interesant este pentru mine cât de contemporan sună aceste cuvinte. Se pare că şi vremea noastră s-a molipsit de acest scenariu pre-Reformă, în ce priveşte conţinutul şi calitatea predicării. În multe cazuri, ascultătorii pleacă de la un serviciu divin în care au auzit mai multe istorisiri despre viaţa pastorului decât despre viaţa şi moartea lui Hristos. Elementul principal care lipsea în zilele lui Calvin dinaintea Reformei şi care lipseşte şi în zilele noastre este proclamarea sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu, în toate lucrurile Hristos ocupând locul central.
Predicarea lui Hristos
În capitolul cinci al Evangheliei după Ioan, Isus le spune Fariseilor: "Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa" (5:39-40). Ideea pe care pare să o sublinieze Isus este că El Însuşi este subiectul major al Scripturilor. Fariseii citeau Biblia ca scop în sine, însă Isus îi mustră în mod clar pentru aceasta, arătându-le că acest fel de citire a Bibliei de fapt îi împiedicau să vină la adevăr. Isus le-a spus ceva asemănător ucenicilor în drum spre Emaus. El le-a spus: "'O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, şi să intre în slava Sa?' Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El." (Luca 24:25-27). Ucenicii nu citeau Scripturile după metoda fariseică sau legalistă; cu toate acestea, ei nu au reuşit să descopere în centrul Scripturilor mesajul despre eliberatorul mesianic. Însă după ce Isus a rostit acea predică despre Sine, ucenicii au zis unul către altul: "Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum, şi ne deschidea Scripturile?" (Luca 24:32). Acesta ar trebui să fie răspunsul ucenicilor de astăzi atunci când slujitorii lui Dumnezeu deschid Scripturile în fiecare Zi a Domnului. Însă ar trebui să fie răspunsul inimii după ce aceasta a auzit lucrurile minunate din Cuvânt cu privire la lucrarea lui Hristos pentru noi.
Împărţirea dreaptă a Cuvântului
În a doua epistolă către Timotei, apostolul Pavel scrie: "Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului" (2:15). Expresia tradusă în NIV prin "mânuieşte corect" a fost tradusă mai înainte în vechea versiune King James prin "împarte drept". Cuvântul grecesc din spatele acestor traduceri este ojrqotomouvnta, un participiu prezent activ al lui orqotomew, care, conform lui Baur, Arndt şi Gingrich, "se mai găseşte, în afara Noului Testament, doar în Prov. 3:6; 11:5... şi înseamnă în mod clar 'a tăia o cărare într-o direcţie dreaptă' sau 'a tăia un drum drept printr-o pădure sau printr-un teren dificil de trecut', astfel încât călătorul să ajungă direct la destinaţie."2 Dacă aşa stau lucrurile, atunci materialul biblic este "pădurea" pe care predicatorul trebuie să o străbată înainte de a-şi conduce poporul prin ea. El trebuie să facă drumul drept şi clar, trebuie să taie o cărare care să conducă spre "ţara promisă" celor credincioşi, nu spre Egipt sau Asiria.
Dacă ţara promisă sau scopul predicării creştine este Hristos, eu cred că mijlocul pentru atingerea acestui scop este hermeneutica Legii şi Evangheliei. Aceasta a fost metoda de citire a Scripturilor recuperată în timpul Reformei, care a căutat să corecteze mai multe probleme legate de felul în care biserica medievală comunica mântuirea. Una din problemele la care au răspuns reformatorii a fost aceea că biserica din Roma a făcut Evanghelia prea dificilă. Nu mai era o promisiune dulce, ci a devenit un fel de lege nouă. O altă problemă a fost că predicarea Legii a devenit prea uşoară, nu mai era prezentată ca o barieră clară, strictă şi neînduplecată înaintea părtăşiei cu Dumnezeu. În cazul primei erori, reformatorii se temeau că Roma îi făcea pe adevăraţii creştini să-şi piardă speranţa în mântuirea lor, iar în cazul celei de-a doua erori, se temeau că Roma crea farisei.
Martin Luther, unul dintre primii care au făcut această deosebire pe vremea Reformei, scria în 1532:
Această diferenţă dintre Lege şi Evanghelie este punctul culminant al cunoaşterii în creştinătate. Fiecare persoană şi toate persoanele care poartă sau se mândresc cu numele de creştin trebuie să cunoască şi să fie în stare să arate această diferenţă. Dacă această capacitate lipseşte, creştinul nu se deosebeşte de un păgân sau de un evreu, atât de importantă e această diferenţiere. Din acest motiv Sfântul Pavel insistă cu atâta putere ca aceste două doctrine să fie atât de precis şi corect delimitate."3
Atât de importantă a fost această distincţie pentru Luther încât ea separa creştinismul de păgânism, şi observaţi că el nu a încercat să-şi asume creditul pentru această hermeneutică. El argumentează că această diferenţiere să găseşte chiar în Scripturi. Până la urmă, nu Luther ci Pavel scria: "Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege - despre ea mărturisesc Legea şi proorocii - şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos" (Rom. 3:21-22). Luther arată că, dacă cineva nu înţelege corect acest lucru şi crede că neprihănirea poate fi obţinută cumva "prin" Lege, atunci nu este creştin. Creştinul îşi bazează credinţa pe Hristos, care a împlinit toată neprihănirea în locul nostru, ascultând până la moarte pe cruce. Această neprihănire, despre care Pavel spune că este "fără lege", ne este dată prin credinţă (iar dacă este prin credinţă, nu prin faptele Legii, atunci Luther are dreptate să afirme că este "numai" prin credinţă).
Luther nu a fost singurul reformator care a subliniat acest lucru. Deşi distincţia dintre Lege şi Evanghelie a supravieţuit cel mai puternic în tradiţia teologică luterană, un număr de teologi reformaţi i-au argumentat şi ei importanţa. În "Învăţătura Religiei Creştine", John Calvin scrie:
Prin cuvântul Lege, Pavel înţelege frecvent acea regulă a trăirii sfinte conform căreia Dumnezeu cere ce I se cuvine, neoferindu-ne nici o speranţă de viaţă dacă nu ascultăm în fiecare privinţă, şi, pe de altă parte, pronunţând un blestem pentru cel mai mic eşec. Pavel face acest lucru atunci când arată că suntem primiţi în mod gratuit, fiind socotiţi neprihăniţi prin iertare, fiindcă acea ascultare de Lege pentru care e promisă răsplata nu există. De aceea, el prezintă în mod corespunzător Legea şi Evanghelia ca fiind opuse una alteia. Însă Evanghelia nu e succesoarea întregii Legi, în sensul că introduce o metodă diferită de mântuire. Ea mai degrabă confirmă Legea, dovedind că fiecare lucru promis se împlineşte. Ce era o umbră, s-a materializat...4
Calvin merge până acolo încât spune că Legea şi Evanghelia sunt opuse una alteia, însă doar într-o anumită măsură. Evanghelia nu este o formă de mântuire nouă şi diferită, dimpotrivă, este substanţa lucrurilor care înainte erau doar sugerate, în umbră. Legea era strictă şi severă, însă nu îndrepta privirile copiilor din legământul avraamic către îndurarea lui Dumnezeu. Aşa cum compozitorul de imnuri John Newton spunea atât de elocvent: "Atunci când medităm la har şi dreptate, haideţi să arătăm binecuvântările îndurării. Atunci când ne punem încrederea în harul lui Hristos, dreptatea zâmbeşte şi nu mai cere nimic."5 Aceste binecuvântări ale îndurării, despre care vorbeşte Newton, au fost încontinuu sugerate în perioada Vechiului Testament şi au ieşit în faţă odată cu venirea lui Hristos. Calvin mai arată şi că "Legea nu ne oferă nici o speranţă de viaţă dacă nu ascultăm în fiecare privinţă." Aici e implicată ideea că ne-am fi putut pune speranţa în Lege dacă totul era în regulă cu noi din punct de vedere spiritual, însă, după Cădere, nimeni în afară de Hristos nu are capacitatea înnăscută să-I fie plăcut lui Dumnezeu. De aceea spunea Isus: "Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc" (Mat. 5:17). Astfel, într-un fel putem spune că suntem mântuiţi pentru că Legea este respectată, însă nu de noi.
Succesorul lui Calvin, Theodore Beza, era şi el foarte preocupat de acest subiect. De fapt, în 1558 Beza scria: "Ignoranţa acestei distincţii între Lege şi Evanghelie este una din principalele surse ale abuzurilor care au corupt şi încă corup creştinismul." 6 Cred că Beza aduce un argument serios aici. Creştinismul a suferit dintotdeauna din cauza abuzului şi corupţiei, însă trebuie să ne îngrijoreze în mod deosebit o greşeală chiar în felul în care citim Biblia. El a mers mai departe, spunând că întreaga colecţie a Scripturilor poate fi cuprinsă fie sub titlul Legii, fie al Evangheliei.7
Mai există numeroase alte citate importante din teologii reformaţi cu privire la acest subiect, însă datorită limitărilor de spaţiu, voi încheia această secţiune cu cuvintele demne de reţinut ale unuia din primii reformatori englezi numit John Bradford, martirizat în 1555:
Cel care ignoră [locurile diferite ale Legii şi Evangheliei] nu poate decât să se înşele singur şi să-i înşele şi pe alţii, chiar dacă ar fi doctor în teologie şi ar putea cita orice text din Biblie pe de rost; din nefericire, după cum ne arată experienţa, un astfel de om poate seduce întreaga lume... De aceea, îţi spun, ia cu tine oglinda Legii lui Dumnezeu; priveşte în ea şi vei vedea că meriţi condamnarea şi mânia lui Dumnezeu pentru păcat, lucru care, dacă te înfricoşează, te va face nu doar să-ţi schimbi căile ci şi să-ţi pară rău pentru răutatea ta şi să o urăşti, te va aduce chiar până la marginea disperării, de unde doar vestea bună a lui Hristos te mai poate salva, adică Evanghelia: pentru că doar Cuvântul lui Dumnezeu te poate lega, şi nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu te poate dezlega; până nu ajungi în acest punct, tu nu ştii nimic despre Hristos.8
În toate aceste pasaje selectate din reformatori, tema care se repetă periodic este că distincţia dintre Lege şi Evanghelie e extrem de crucială atât pentru viaţa şi sănătatea bisericii, cât şi pentru cea a credinciosului individual. Fără aceasta, biserica poate fi coruptă, înşelată, abuzată, poate chiar înceta să mai fie biserică. Bradford face chiar o afirmaţie şi mai surprinzătoare despre importanţa Legii şi a Evangheliei atunci când spune că fără ea "tu nu ştii nimic despre Hristos." De aceea eu cred că e atât de important ca predicatorii să aibă o bună înţelegere a Legii şi Evangheliei. Chiar dacă ei doresc să-L predice pe Hristos, adesea mesajul va fi confuz pentru că Hristos este prezentat ca "cel care aduce o nouă lege", în loc să fie prezentat ca răscumpărătorul şi prietenul nostru.
Problemele asociate cu confundarea Legii şi Evangheliei
În Matei capitolul 19 găsim istorisirea despre tânărul bogat care vine la Isus şi-L întreabă: "Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?" (19:16). Isus îi răspunde, spunând: "Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile" (19:17). Nu acesta e răspunsul la care ne-am fi aşteptat, însă trebuie să înţelegem că Isus predică aici o respectare strictă a Legii. De aceea, atunci când tânărul a răspuns: "Toate aceste porunci le-am păzit" (19:20), Isus i-a zis: ""Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează-Mă" (19:21). Isus pune sub semnul întrebării pretenţia tânărului că a ţinut într-adevăr Legea. Dacă şi-ar fi iubit cu adevărat aproapele ca pe sine însuşi, n-ar fi avut nici o reţinere să-şi împartă averea săracilor. Însă când a auzit aceste cuvinte, tânărul "a plecat foarte întristat" (19:22). Am auzit mai multe predici care au prezentat total greşit mesajul de bază al acestui pasaj. Unii au încercat să argumenteze că, dacă tânărul bogat s-ar fi "supus" poruncii lui Isus, atunci ar fi avut "o comoară în cer". Însă nu aceasta e ideea pasajului. Isus nu încearcă să-l determine să "facă" ceva, dimpotrivă, el îl confruntă cu realitatea că "nu poate face" nimic. În alte cuvinte, Isus nu predică aici Evanghelia, El predică Legea. Această afirmaţie poate fi dovedită dacă privim la răspunsul dat de Isus ucenicilor: "Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor. Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu" (19:23-24). Când au auzit aceste cuvinte, ucenicii au întrebat: "Cine poate atunci să fie mântuit?" (19:25). În alte cuvinte, şi-au dat seama că nu era doar o lipsă de "supunere". Când au auzit cuvintele lui Isus, au început să-şi piardă speranţa, nu doar pentru tânărul bogat, ci pentru mântuirea oricărui om. Răspunsul lui Isus la această întrebare n-a fost unul foarte încurajator: "La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă" (19:26). Oamenii nu se pot mântui singuri, nici prin faptele Legii, nici prin lacrimi, nici supunându-se sau făcând orice altceva. Mântuirea e posibilă doar la Dumnezeu (aşa cum va fi proclamat în mesajul Evangheliei).
Când un predicator confundă acest pasaj şi predică "supunerea totală" faţă de Isus, el creează disperare în inimile multora din ascultătorii lui (care se vor întreba: "Cine poate atunci să fie mântuit?"). Teologul scoţian Ralph Erskine a scris câteva cuvinte foarte interesante prin care critică aceste lucruri, în poezia sa intitulată "Împotriva unui duh legalist" ["Against A Legal Spirit"]:
Hristos nu e predicat în adevăr, ci cu prefăcătorie,
Dacă slava Sa luminoasă e prezentată prin minciuni pe jumătate disimulate.
Când soldaţii Evangheliei, cei care împart Cuvântul,
Rareori folosesc alte arme decât sabia Legii,
Modelând Evanghelia după tiparul unei legi uşoare,
Ei îşi construiesc o casă şubredă, din fân şi paie;
Ei ară pământul Evangheliei cu cazmaua Legii
Făcându-i pe păcătoşi să se îndrepte spre ei înşişi;
Înjumătăţind adevărul ce ar trebui prezentat în întregime
Cea mai dulce parte a lui Hristos rămâne adesea ascunsă.9
Erskine vrea să spună că păcătoşii nu ar trebui să se îndrepte spre ei înşişi, ci spre Hristos. Desigur, Legea trebuie să aibă locul ei, însă Hristos trebuie să aibă şi El locul Lui, adevărul trebuie prezentat în întregime, altfel ascultătorii tăi nu vor deveni creştini.
Am auzit odată o predică despre Predica de pe Munte, în care cuvintele lui Isus, "dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor" (Mat. 5:20) au fost explicate ca însemnând că trebuie să ne trăim vieţile (ca şi creştini) cu mai multă neprihănire decât fariseii, dacă vrem să ajungem în cer. Ce e interesant e faptul că predicatorul era un prezbiterian reformat foarte conservator în privinţa harului. Pentru acest pastor, totul depindea de har ca să putem trăi o astfel de viaţă, cu toate acestea, mă tem că majoritatea celor ce-l ascultau se întrebau: "Oare mai am vreo speranţă să ajung în cer?" Eu cred că atenţia lor a fost luată de la Hristos şi îndreptată înapoi spre faptele lor, ca bază a speranţei. Din nou, Erskine ne ajută aici:
Pentru păcatele firii, practicii, inimii şi modului de viaţă,
Trebuie să plăteşti cu osânda veşnică.
Da, nu numai pentru păcat, care este ruşinea ta,
Ci şi pentru slujirea cu care te lauzi, atât de zadarnică,
Legea te judecă şi te trimite în iad,
Pentru că neprihănirea ta e incompletă.
Aşa cum flăcările se înalţă şi mistuie frunzele uscate ale copacilor,
La fel Legea va arde hainele tale mânjite.
Ajutorul e însă la Cel Atotputernic.
În El, doar în El poţi găsi mântuirea deplină;
El e Dumnezeul care te ajută, nu e nimeni altul.
Frunzele smochinilor nu te vor ascunde de potopul de foc,
Doar El poate plăti preţul şi are puterea să te mântuiască.10
Erskine arată prin aceste cuvinte că nu doar păcatele noastre ne fac probleme, ci şi neprihănirea noastră, pentru că, după cum spune Isaia, "faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită" (Isaia 64:6). Aceste "frunze de smochin" cu care venim noi nu ne vor ajuta niciodată să fim acceptaţi de Dumnezeu. De aceea e o mare greşeală să pretinzi vreo măsură de neprihănire pentru a avea acces în cer. Prin Predica de pe Munte Isus nu a vrut să ne arate "cum" ne putem mântui singuri, dimpotrivă, El ne-a împins spre disperare din cauza încercărilor noastre de a ne mântui singuri. Da, neprihănirea noastră trebuie să o depăşească pe cea a cărturarilor şi fariseilor, pentru că neprihănirea lor era şi ea ca o haină mânjită (chiar dacă ei făceau mari eforturi pentru a fi sfinţi). Avem nevoie de neprihănirea desăvârşită a altuia pentru a putea fi acceptaţi de Dumnezeu. Astfel, auzind mesajul strict şi neînduplecat al Legii, am fost siliţi încă o dată să alergăm la Evanghelie pentru mângâiere.
Legea şi Evanghelia în Mizerabilii
Aş vrea să închei acest articol cu o ilustraţie extraordinară pentru acest subiect, luată din lumea teatrului. În adaptarea muzicală din 1985 a romanului Mizerabilii de Victor Hugo, există un exemplu puternic al Evangheliei pe fundalul unei legi neiertătoare. Jean Valjean e un om eliberat recent din închisoare, care descoperă că nu poate obţine o slujbă decentă din pricina cazierului său. Un episcop generos îi oferă o cină şi un pat cald, însă Valjean abuzează de bunătatea episcopului şi îi fură tacâmurile de argint în mijlocul nopţii. După ce este capturat şi adus înapoi, episcopul îl întreabă de ce a plecat fără să ia şi sfeşnicele, anulând astfel acuzaţiile împotriva acestuia. Liber de ameninţarea unei alte condamnări şi copleşit de un adânc sentiment de vinovăţie, Valjean cântă următoarele cuvinte:
Ochi pentru ochi, fă-ţi inima de piatră.
Doar pentru asta am trăit, doar asta am ştiut!
Un cuvânt de-ar spune, aş fi trimis înapoi,
Sub loviturile biciului, pe scaunul de tortură.
În schimb, el îmi oferă libertatea.
Simt cum ruşinea mă înjunghie ca un cuţit.
Ce duh e acesta care-mi mişcă viaţa?
Mai există oare şi o altă cale?
Încerc să mă ridic, însă cad şi noaptea mă cuprinde;
Privesc în abis - spre vâltoarea păcatului meu.
Voi scăpa acum din această lume - din lumea lui Jean Valjean.
Jean Valjean nu mai e nimic de-acum, o nouă istorie trebuie să înceapă.11
Valjean cunoştea legea, însă era cu totul neobişnuit cu felul de bunătate pe care i-a arătat-o episcopul. La fel stau lucrurile între noi şi Dumnezeu. Legea este cu noi din fire, însă mesajul Evangheliei ne este cu totul străin. De aceea Evanghelia trebuie să ne fie predicată din afară, pentru că e un mesaj cu totul contrar lumii pe care o cunoaştem. Valjean descrie această lume prin cuvintele "ochi pentru ochi" şi recunoaşte că "doar asta a ştiut". De aceea, atunci când episcopul îi predică vestea bună a îndurării şi iertării, el e adânc mişcat şi îşi mărturiseşte păcatul. Însă Valjean trece repede (sau, ar trebui să spunem, "este trecut") de la mărturisire la pocăinţă sinceră, hotărându-se să trăiască o viaţă nouă.
E interesant cum restul poveştii prezintă contrastul dintre viaţa de recunoştinţă şi slujire pentru Dumnezeu a lui Valjean, şi cea a poliţistului Javert, de strictă adeziune la lege, pe măsură ce acesta îl vânează pe Valjean pentru că a încălcat termenii eliberării condiţionate. Urmărirea lui nu e foarte diferită de zelul fariseic al lui Pavel atunci când persecuta Biserica; încercând să obţină o neprihănire legalistă, Pavel a ajuns să se împotrivească planului de răscumpărare al lui Dumnezeu. În acelaşi fel, Javert exprimă acest fel de gândire atunci când cântă: "Munca cinstită, răsplata meritată, doar aşa poţi fi pe placul Domnului." Însă aceste îndemnuri ale inimii sale îl fac duşmanul de-o viaţă al convertitului Valjean. Totuşi, apostolul Pavel a rezumat cel mai bine acest lucru atunci când a scris:
Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământeşti, eu şi mai mult; eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, Evreu din Evrei; în ce priveşte Legea, Fariseu; în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană. Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. (Filipeni 3:4-9)
Cu siguranţă, Pavel ştia ce înseamnă să urmăreşti Legea cu cel mai mare zel. Însă, urmărind Legea, el a neglijat lucrul spre care Legea a indicat încă de la început, şi anume îndurarea lui Dumnezeu în Hristos. Prin urmare, predicatorii au o importantă responsabilitate să prezinte cu claritate Legea lui Dumnezeu în toată teroarea acesteia. Dacă nu o fac, mesajul Evangheliei nu are sens (un bun exemplu este felul în care mai multe biserici evită să predice Legea, însă Îl prezintă pe Hristos ca soluţie împotriva singurătăţii). Totuşi, cel mai important lucru este să înţelegem că Evanghelia lui Hristos ne este prezentată în toată dulceaţa şi mângâierea ei ca o soluţie împotriva blestemului divin al Legii.
Dacă un pastor predică psihologia populară, propaganda politică, zece paşi spre o căsnicie de succes, speculaţii cu privire la sfârşitul lumii, sau valorile familiei, neglijându-L prin acestea pe Hristos, atunci acea biserică are o mare problemă. Hristos e inima Scripturilor, El e inima creştinismului. Toate predicile din cartea Faptelor Apostolilor sunt mărturie a acestui adevăr. Însă, chiar dacă e un lucru rău, mă tem mai mult pentru membrii bisericilor în care Hristos e subiectul principal al predicilor însă e prezentat ca un nou Moise, nu ca eliberatorul Sionului, care ne mângâie. În primul context, văd biserica mai mult ca un club. Am fost în astfel de biserici şi, după părerea mea, ele nu sunt de fapt biserici, ci simple întruniri publice în care se foloseşte un limbaj religios. Pe de altă parte, bisericile ale căror pastori confundă în mod regulat Legea cu Evanghelia, reprezintă o problemă mult mai gravă. Credincioşii sinceri care frecventează astfel de locuri, cei care se luptă să-L înţeleagă pe Hristos şi mesajul mântuirii, primesc adesea pietre în loc de pâine. Ei sunt împinşi înapoi, spre ei înşişi, din nou şi din nou. Rugăciunea mea este ca Dumnezeu să trimită lucrători pentru Împărăţia Lui, care să vină la seceriş cu uneltele potrivite.
Acei peţitori ai miresei, care speră
Să o atragă cu forţa, folosind frânghia Legii,
Nu funiile harului cuceritor,
Urmăresc cu zel înfocat o cauză pierdută;
Ei caută, prin fapte zadarnice şi cu evlavie solemnă
Să mituiască furia Legii aprinse:
Ei nu Îl prezintă pe Isus drept calea spre fericire,
Ci, la fel ca Iuda, Îl trădează cu sărutul
Faptelor de care sunt mândri; se declară cu trufie
Apărătorii Legii, însă adesea se dovedesc încălcătorii ei.12
Notes:
1. John Calvin, Selected Works Vol. 1, "Reply by Calvin to Cardinal Sadolet's Letter," (Grand Rapids, Baker Book House, 1983), p. 40.
2. Walter Baur, William F. Arndt and F. Wilbur Gingrich, A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature (Chicago: University of Chicago Press, 1957), p. 584
3. Ewald M. Plass, What Luther Says, (St. Louis, MO: Concordia Publishing House, 1959), p. 732.
4. John Calvin, The Institutes of the Christian Religion, tr. by Henry Beveridge, (Edinburgh: The Calvin Translation Society, 1845; orig. 1536), 2.9.4.
5. John Newton, Works of Newton Vol. 2, (Edinburgh: Banner of Truth, 1835), p.367.
6. Theodore Beza, The Christian Faith, trans. by James Clark (East Sussex, U.K.: Focus Christian Ministries Trust, 1992; orig. 1558), p. 40-41 (sect. 4.22).
7. Ibid.
8. John Bradford, The Writings of John Bradford, "Preface to: The Places of The Law and of the Gospel by Petrus Artopeus" (Cambridge: The Parker Society, 1848; orig. 1548), p. 5.
9. Ralph Erskine, The Sermons and Practical Works of Ralph Erskine, "Against a Legal Spirit." (Glasgow: W. Smith and J. Bryce Booksellers, 1778) vol. 10, p. 84.
9. Ralph Erskine, The Sermons and Practical Works of Ralph Erskine, "Arguments and Encouragements to Gospel-ministers to avoid a legal strain of doctrine, and endeavor the sinner's match with Christ by gospel means." (Glasgow: W. Smith and J. Bryce Booksellers, 1778) vol. 10, pp. 87-88.
11. Alain Boublil and Claude-Michel Schonberg, Les Miserables in Concert at The Royal Albert Hall, (London: First Night Records, 1996; orig. 1985).
12. Ralph Erskine, The Sermons and Practical Works of Ralph Erskine, (Glasgow: W. Smith and J. Bryce Booksellers, 1778) vol. 10, p. 93.
Tradus de Florin Vidu