Înnoirea minţii într-o lume fără minte

de James Montgomery Boice


În ultimele două studii, pe când încercam să înţelegem ce înseamnă să gândeşti ca un creştin, nu cum gândeşte lumea, am menţionat numele lui Harry Blamires. Harry Blamires e un englez care a studiat împreună cu C.S. Lewis şi a scris două cărţi foarte bune în care tratează acest subiect. Prima se numeşte "Mintea creştină. Cum trebuie să gândească un creştin?" ("The Christian Mind. How should a Christian think?"), iar a doua este "Recuperarea minţii creştine. Cum să înfrunţi provocarea secularismului" ("Recovering the Christian mind. Meeting the challenge of secularism"). Prima a fost publicată în 1963 iar a doua în 1988. În fiecare din aceste cărţi, Blamires ne încurajează să încetăm să mai gândim în felul lumii şi să începem să gândim creştineşte. Exact acelaşi lucru ni-l spune şi Pavel în Romani 12:2. Acesta e textul nostru, acolo unde Pavel spune:

"Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre."

Asta înseamnă că gândirea noastră nu trebuie să fie determinată de tiparele de gândire ale culturii în care trăim, oricare ar fi această cultură. Dimpotrivă, trebuie să avem o perspectivă diferită asupra vieţii şi a lumii, o perspectivă creştină bine definită şi în expansiune. Ajungem astfel la întrebarea: "Ce înseamnă de fapt să ai o astfel de perspectivă?" Sau, schimbând puţin termenii folosiţi, "Cum experimentăm această înnoire a minţii, despre care pomeneam mai devreme, într-o lume peste măsură de iraţională?"
Să vedem mai întâi ce nu înseamnă acest lucru, deşi cred că cei mai mulţi oameni presupun contrariul: nu înseamnă să începi să te gândeşti mai mult la lucruri creştine. Desigur, trebuie să facem acest lucru. Dar nu la asta ne referim atunci când vorbim despre dezvoltarea unei minţi creştine. Aici e vorba să gândim într-un mod creştin în legătură cu orice lucru. Asta include şi cele mai obişnuite activităţi ale fiecărei zile. Adevărul este, desigur, că e posibil să gândeşti într-un mod cât se poate de lumesc chiar şi cu privire la lucrurile spirituale. E posibil să te gândeşti într-un mod lumesc chiar şi despre Cina Domnului. Cei mai mulţi creştini spun că acesta e cel mai spiritual moment din viaţa lor. Când sunt împreună cu poporul lui Dumnezeu, după ce au auzit predicându-se Cuvântul, ei se împărtăşesc din pâinea şi vinul care reprezintă însăşi inima, esenţa mărturisirii noastre. Aceea că trupul lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost zdrobit şi sângele Său a fost vărsat pentru păcatele noastre, ca noi să putem fi mântuiţi. Dar poţi sta în acele momente gândindu-te într-un fel cât se poate de lumesc chiar la Cină. Poate eşti membru în comitetul de conducere al Bisericii, de exemplu. Poate îţi spui: "Vai, am făcut bugetul şi am uitat să trec în buget banii necesari pentru cumpărarea pâinii şi vinului. A fost o scăpare din partea mea, pe care trebuie să o rezolv săptămâna viitoare." Sau poate eşti în mijlocul serviciului şi te gândeşti: "Ştii, să iei parte la Cina Domnului e într-adevăr un lucru foarte bun, e un lucru bun faptul că creştinii ţin aceste practici religioase. Îi face să se simtă bine în legătură cu propria persoană şi au câteva momente în care se pot opri să mediteze. E bine să facem acest lucru în această viaţă trepidantă, de-asta e bine că avem biserici care mai procedează astfel în societatea noastră."
În fiecare din aceste cazuri, deşi procedează diferit, oamenii implicaţi gândesc lumeşte. Pe de altă parte, e posibil să gândeşti creştineşte chiar şi în legătură cu cele mai obişnuite lucruri. Harry Blamires, în cartea pe care am menţionat-o, sugerează că poţi face acest lucru chiar şi atunci când te opreşti la o staţie de benzină să faci plinul la maşină. Un lucru cât se poate de banal, dar, spune el, poţi gândi în felul acesta... poţi reflecta, de exemplu, la felul în care o lume atât de mecanizată ca a noastră, cu tot felul de maşini şi aparate, tinde să îi facă pe cei mai mulţi oameni să creadă că se pot lipsi de Dumnezeu. În vremurile trecute, când oamenii erau mult mai expuşi elementelor naturii, te rugai pentru vreme bună iar atunci când o primeai, te gândeai că Dumnezeu ţi-a trimis-o. Acum nu mai trebuie să-ţi faci astfel de griji. Te urci în maşină şi mergi mai departe. Ai ştergătoare la parbriz şi tot felul de astfel de lucruri. Nu contează concluziile la care ajungi după astfel de meditaţii, important e că gândeşti creştineşte chiar în legătură cu un lucru cât se poate de banal.

Revin deci la unde am rămas mai devreme când puneam întrebarea: "De unde începem?" Cum putem începe să gândim şi, în consecinţă, să acţionăm ca nişte creştini? Putem spune într-un anumit sens că poţi începe de oriunde. Dacă adevărul e un întreg, atunci poţi plonja în el din orice punct. De multe ori eu spun că dacă începi cu Genesa 1:1 vei termina cu ultimul verset din Apocalipsa. Poţi începe cu ultimul verset din Apocalipsa şi să mergi înapoi spre Genesa 1. Adevărul e un întreg. Prin urmare îl poţi aborda şi în acest fel, dar cred că nu există un loc de pornire mai bun sau mai necesar decât doctrina despre Dumnezeu. Pentru că, până la urmă, doctrina despre Dumnezeu e răspunsul specific creştinismului în faţa secularismului. Trebuie să îţi spui: "Dacă Dumnezeu există, ce înseamnă aceasta? Cum ar trebui să afecteze acest lucru modul nostru de gândire?" Ei bine, un rezultat al acestui lucru este convingerea în existenţa supranaturalului. Atunci când folosesc cuvântul "supranatural" îl folosesc în cel mai literal sens. Supra natural. Adică, deasupra, peste, pe lângă sau dincolo de natură. În alte cuvinte, în acest punct noi spunem exact contrariul celor spuse de Carl Sagan în a sa pop credo (mărturisire de credinţă populară), atunci când afirmă: "Cosmosul este tot ce este, ce a fost sau ce va fi vreodată." Noi afirmăm că acest cosmos nu e tot ce este, a fost sau va fi vreodată. Dumnezeu în schimb este. Dumnezeu există. Dumnezeu e în spatele cosmosului şi, de fapt, numai pentru că Dumnezeu există, există şi cosmosul. Pentru că într-un cosmos al cauzei şi efectului trebuie mai întâi să existe prima cauză care să pună totul în mişcare. Daţi-mi voie să folosesc un limbaj filosofic. Dacă există ceva, e inevitabil necesar să existe în sine însăşi o primă cauză necauzată, responsabilă pentru acel lucru.

Voi vorbi peste câteva momente despre implicaţiile existenţei lui Dumnezeu asupra gândirii noastre, dar trebuie mai întâi să adaug la aceasta încă o doctrină. Această doctrină suplimentară este doctrina revelaţiei. Pentru că, pe lângă faptul că Dumnezeu există şi El a creat lumea, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine Însuşi. S-a făcut cunoscut. Vă amintiţi cum suna titlul acelei cărţi a lui Francis Schaeffer, prin anii '70, sau poate '78? A fost a treia sau a patra lucrare publicată a lui Schaeffer. Avea următorul titlu: "El e acolo şi nu tace" ("He is there and He is not silent"). Vedeţi, lucrurile stau exact aşa. Dumnezeu există dar El nu rămâne ascuns. S-a descoperit pe Sine Însuşi şi a făcut-o într-o mulţime de feluri. S-a descoperit în natură, pentru că natura mărturiseşte despre existenţa Lui şi ne spune ceva despre El. S-a descoperit în istorie, pentru că a intervenit în istoria omenirii. Putem învăţa ceva despre El şi din aceste lucruri, dar sursa principală din care putem învăţa despre El este Scriptura. Acolo El ne vorbeşte despre Sine Însuşi.

Cu puţin timp în urmă, acum două duminici, vorbeam despre patru "ism-uri". Secularism, umanism, relativism şi materialism. Tocmai am spus că doctrina despre Dumnezeu este răspunsul specific creştin pentru secularism, ca şi pentru alte câteva lucruri. Revelaţia este răspunsul specific creştin pentru relativism. Pentru că, vedeţi, dacă Dumnezeu a vorbit şi dacă Dumnezeu e adevărul, atunci ce spune Dumnezeu e adevărat şi e un adevăr absolut. Acest adevăr nu permite compromisuri. Avem astfel un cadru de referinţă de la care putem porni. Aceasta a fost dintotdeauna convingerea Bisericii. De-a lungul veacurilor, Dumnezeu a vorbit, El ni S-a descoperit prin Scriptură. Doar recent în istoria Bisericii acest lucru e pus sub semnul întrebării de către lume, şi, din păcate, şi din interiorul Bisericii. Rezultatele acestui fapt sunt însă dezastruoase. Pentru că, vedeţi, dacă Dumnezeu nu a vorbit şi, prin urmare, nu avem un cuvânt sigur din partea lui Dumnezeu, un cuvânt în care să ne putem încrede, atunci toate cuvintele sunt la fel de valide iar creştinismul nu e cu nimic mai sigur sau convingător decât orice altă teorie sau filosofie omenească.

Observaţi acum următorul lucru. Dacă Dumnezeu a vorbit, atunci întotdeauna va exista o anume rigiditate în credinţa creştină şi în creştinism. Nu vreau să spun că creştinii trebuie să fie rigizi, în special în relaţia lor cu alţi oameni. Nu trebuie să fim rigizi faţă de ceilalţi. Trebuie să fim cei mai amabili oameni, sensibili şi înţelegători. Dar vreau să spun că, în ce priveşte adevărul, întotdeauna va exista o anume inflexibilitate în convingerile noastre, dacă acţionăm cu adevărat ca nişte creştini şi gândim creştineşte. De exemplu, vom insista că acesta e adevărul şi, chiar dacă se fac mari presiuni, nu ne vom pleca în faţa noţiunii că "aceasta e doar o opinie".

Cu câţiva ani în urmă zburam spre Chicago dinspre coasta de vest a Statelor Unite. Stăteam în avion lângă o femeie şi am început o conversaţie cu ea, care s-a îndreptat spre lucrurile spirituale. Spuneam ceva despre credinţa creştină, când ea a replicat: "Ei bine, asta e doar opinia dumneavoastră." Nu am fost sigur cum să reacţionez la aceasta, dar Domnul m-a ajutat să o fac într-un mod în care am putut atât să păstrez inflexibilitatea teologiei creştine dar să fiu şi amabil în acelaşi timp. I-am spus ceva de felul: "Aveţi dreptate, aceasta e opinia mea, dar de fapt nu despre asta e vorba, nu-i aşa? Ce contează de fapt este: e adevărat sau nu?" N-a ştiut ce să-mi răspundă la aceasta. A trebuit să iasă din tiparul relativist de gândire. N-a mai fost niciodată confruntată cu o astfel de întrebare. Aşa că n-a ştiut ce să-mi răspundă, iar conversaţia a continuat. La scurt timp după aceea, am spus ceva şi din nou femeia a replicat: "Ei bine, asta e doar opinia dumneavoastră." La care am răspuns cu exact aceleaşi cuvinte: "Aveţi dreptate, aceasta e opinia mea, dar de fapt nu despre asta e vorba, nu-i aşa? Ce contează de fapt este: e adevărat sau nu?" Acest schimb de replici a avut loc de aproximativ 12 ori în timpul conversaţiei, iar spre final femeia a început să înţeleagă. Ştia ce avea să urmeze. Spuneam ceva, iar ea începea cu "Aceasta e doar..." apoi începea să zâmbească, până când în final a început să râdă de-a binelea, pentru că i-am demonstrat că aveam dreptate. Când am ajuns acasă, i-am trimis o copie a cărţii lui C.S. Lewis, "Esenţa creştinismului" ("Mere Christianity"). Vedeţi, cu astfel de lucruri ne confruntăm şi împotriva lor trebuie să luptăm.

O altă semnificaţie pe care o are pentru noi doctrina revelaţiei este aceea că nu vom ceda sau accepta compromisuri în probleme morale. Ştiţi cum e ori de câte ori vorbeşti împotriva vreunui lucru greşit. Eşti acuzat de judecată morală, de evaluare subiectivă. Bineînţeles, acesta e cel mai grav lucru pe care îl poţi face în cultura noastră, să faci o judecată morală. Iar dacă nu ţi-o spun politicos, aşa cum mi-a spus mie acea femeie, "Ei bine, aceasta e doar opinia dumneavoastră", atunci te atacă personal. Îţi spun lucruri ca acestea: "Dacă ai fi în situaţia ei, ai face exact acelaşi lucru." Sau îţi spun: "Cine te crezi? Crezi că eşti mai bun decât el?" Nu trebuie să ne lăsăm intimidaţi de astfel de atacuri. Nu trebuie să fim răutăcioşi în răspunsul nostru, dar trebuie să răspundem cam aşa. Trebuie să spunem: "Te rog, uite ce e. Nu vorbeam despre ce aş fi făcut eu în acea împrejurare. Sunt un păcătos. Creştinii cred că sunt păcătoşi. Poate aş face exact acelaşi lucru. Poate aş face chiar mai rău de-atât. Poate aş ceda mai devreme. Dar, vezi, nu despre asta vorbeam eu. Mă refeream la ce trebuie făcut. Şi cred că trebuie să vorbim despre ce e bine, pentru că dacă nu vorbim despre ce e bine şi nu cădem de acord care e binele ce trebuie făcut, nici unul dintre noi nu vom proceda mai bine decât acum. Şi trebuie să procedăm mai bine, nu-i aşa?" Vedeţi, aşa putem menţine inflexibilitatea şi putem vorbi direct despre problema morală.
Iată câteva dintre aceste probleme morale. Copiatul la examene. Pentru că toţi practică această metodă. Numai aşa poţi absolvi facultatea, nu-i aşa? Promiscuitatea. Ei bine, acesta e stilul de viaţă modern. Mai mult, nu-i treaba nimănui ce faci tu. Nu răneşte pe nimeni. Desigur că îi răneşte pe ceilalţi. Avortul. Pentru că e legal. Divorţul. Pentru că pare cea mai bună soluţie. Iată ce spune Blamires: "Ce nu poate înţelege mintea omului lumesc este că credinţa creştină nu-i lasă creştinului nici o altă alternativă în multe probleme de felul acesta." De ce? Vedeţi, pentru că noi suntem un popor sub autoritatea lui Dumnezeu. Dumnezeu a vorbit. Aceasta e revelaţia. Iar autoritatea lui Dumnezeu este exprimată pentru noi în Biblie.

Spuneam că mă voi întoarce la câteva din implicaţiile doctrinei despre Dumnezeu, şi vreau să o fac acum. Întâi de toate, dacă există un Dumnezeu şi dacă El ne-a creat ca să avem o părtăşie veşnică împreună cu El, aşa cum ne învaţă Biblia, şi dacă noi mărturisim că scopul suprem al omului este să-I dea slavă lui Dumnezeu şi să se bucure împreună cu El pentru totdeauna, atunci vom privi eşecul, suferinţa, durerea şi moartea altfel decât necreştinii. Pentru creştin, acestea nu sunt cele mai mari nenorociri. E adevărat, sunt lucruri rele care ni se întâmplă. Diavolul este duşmanul nostru. Biblia numeşte moartea "duşman". Păcatul provoacă haos în lume. Dar, vedeţi, astfel de lucruri nu sunt nenorocirea supremă, dacă eşti creştin. Lucrurile eterne înclină balanţa în sensul opus.
Sau, haideţi să abordăm problema din cealaltă perspectivă. Succesul şi plăcerea nu vor fi binele suprem pentru noi. Nu vom trăi doar ca să avem succes sau să trăim în plăceri. Succesul şi plăcerea sunt lucruri bune, dar nu se compară cu cunoaşterea lui Dumnezeu şi petrecerea veşniciei împreună cu El. Iată ce spunea Isus: "Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?" Asta vor oamenii din zilele noastre. Vor să câştige întreaga lume. Nu le pasă de sufletele lor. Sau, spunea El pe de altă parte, "Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă." Vorbea despre Dumnezeu. Ne spune: "Voi vă temeţi de oameni şi de ce vă pot face ei. Temeţi-vă mai bine mult mai mult de Dumnezeu."

Aceasta ne conduce la răspunsul creştinului pentru problema materialismului. Un alt "ism" pe care l-am menţionat cu două studii în urmă. Daţi-mi voie să spun că sunt două feluri de materialism. Există materialismul doctrinar sau filosofic, care este caracteristic comunismului. Nu există Dumnezeu. Apoi mai este materialismul practic, mult mai caracteristic ţărilor occidentale. Avem în mintea noastră un fel de fals raţionament deductiv. El sună cam aşa: "Noi nu suntem comunişti. Comuniştii sunt materialişti. Prin urmare, noi nu suntem materialişti." Dar, vedeţi acesta este un raţionament fals. Teoria aceasta nu rezistă deloc, atunci când privim la materialismul nostru cât se poate de practic. Acesta ne deformează sufletele, ne opreşte creşterea spirituală şi împiedică în mare măsură răspândirea Evangheliei în vremea noastră.
Cea mai bună critică adusă materialismului occidental vine din Est. Vine din partea lui Alexander Solzenitzen. El a spus: "Uite, socialismul nu e pur şi simplu zero, e chiar mai puţin decât zero. Nu îl laud, dar ascultă. Dacă cineva m-ar întreba dacă aş indica spre Vest, aşa cum este el azi, drept model pentru ţara mea, sincer, ar trebui să răspund negativ. Prin suferinţă intensă, ţara noastră a atins acum un nivel de dezvoltare spirituală de o aşa intensitate încât sistemul occidental în starea sa actuală de epuizare spirituală nu pare deloc atractiv. După ce a suferit decenii de violenţă şi opresiune, sufletul uman tânjeşte după lucruri mai înalte, mai calde şi mai curate decât cele oferite de obiceiurile maselor din zilele noastre, introduse de revoltătoarea invazie a intimităţii, de letargia provocată de televizor şi de muzica insuportabilă." Ce ne spunea el de fapt era că Vestul a urmărit bunăstarea fizică şi acumularea de bunuri (materialismul nostru), excluzând aproape în totalitate orice este spiritual.

În 1989, popoarele occidentale au fost uimite de rapidele schimbări politice care au avut loc în ţările din Blocul Sovietic. Ţară după ţară şi-a abandonat moştenirea comunistă a ultimilor 70 de ani, şi-a respins liderii şi a pornit pe calea democraţiei alegându-şi noi lideri. Am aplaudat toate aceste lucruri şi bine am făcut, dar ascultaţi, trebuie să ne amintim două lucruri. În primul rând, în timp ce aceste ţări foste comuniste au pornit într-o direcţie mai democratică, noi, de partea noastră, am pornit în direcţia materialismului lor, trăind ca şi cum singurul lucru care contează în viaţă este cât de multe bunuri putem agonisi acum. "Ce foloseşte unui om să câştige toate tipurile de detergent din lume, dacă îşi pierde sufletul?"
Iar acesta e al doilea lucru pe care trebuie să ni-l amintim. Chiar dacă presa americană, orbită fiind faţă de lucrurile spirituale, nu ni-l va spune. Schimbările care au avut loc în Europa Răsăriteană nu s-au produs ca urmare a voinţei unui om, Mihail Gorbaciov, sau ale altcuiva, ci din cauza foamei spirituale şi vitalităţii oamenilor. În Polonia, puterea lor a constat în Mişcarea Solidaritatea Poloneză, care avea la bază vitalitatea spirituală a Bisericii Romano-Catolice. Şi în Germania de Est, la baza schimbărilor a stat tot puterea spirituală. Înţelepciunea convenţională ne spune că schimbările au început în 9 octombrie în acel an, când peste 70.000 de demonstranţi au mărşăluit în Lipsick. Lucrurile ar fi decurs în Germania de Est în mod normal cam aşa: armata ar fi fost chemată şi ar fi deschis focul asupra demonstranţilor, împrăştiind mulţimea. De această dată însă, protestatarii s-au regrupat iar strigătul lor a fost: "Lasă-i să tragă, noi mergem înainte." Armata n-a atacat, iar după aceea protestul a crescut până când guvernul a fost răsturnat.
În România, preşedintele Nicolae Ceauşescu, cu doar câteva săptămâni înaintea acestor evenimente, spunea: "Merii vor face pere înainte ca socialismul să fie în pericol în România." Sfârşitul a început în casa unui pastor protestant ai cărui enoriaşi l-au înconjurat, declarând că sunt gata mai degrabă să moară decât să lase ca pastorul lor să fie arestat de poliţia de stat. Lozinca maselor a fost: "Dumnezeu e viu!"

Am văzut şi noi demonstraţii. Au loc şi în ţara noastră. Vă puteţi imagina o demonstraţie ca aceea în care oamenii strigă la unison: "Dumnezeu e viu! Dumnezeu e viu! Dumnezeu e viu!" Şi asta într-o fostă ţară ateistă şi comunistă, în care oamenii strigă: "Libertate! Libertate! Libertate! Nu ne pasă dacă murim!" Erau gata să moară. La asta se reduce totul, nu-i aşa? Aceasta e esenţa şi, în definitiv, singurul test valid dacă suntem cu adevărat materialişti în inimă sau credem în ceva mai mare şi mai important decât lucrurile materiale. Mă întreb în ce categorie ne încadrăm. Sunt sigur că există occidentali care cred că viaţa e mai mult decât acumularea de lucruri, dar aceştia nu sunt mulţi. Prin anii '60, negrii erau gata să moară pentru libertate, pentru valorile acesteia, şi au fost unii albi care le-au luat partea. Cred că am pierdut acel spirit. Mi-aduc aminte de încercarea eşuată a lui Jimmy Carter din 1978 de a reinstaura serviciul militar obligatoriu pentru tineri. Atunci un ziar prezenta fotografia unui student de la Universitatea Princeton care flutura un poster pe care scria: "Nu există nici un lucru pentru care se merită să mori". Chuck Colson se referă la acest episod în cartea sa: "Împotriva nopţii" ("Against the Night"). El pune întrebarea: "Dacă nu există nimic pentru care se merită să mori, există vreun lucru pentru care se merită să trăieşti?" Vedeţi, dacă nu există nimic pentru care să se merite să trăieşti sau să mori, atunci care e scopul final al omului? Creştinismul are răspunsul la această întrebare. Creştinii din trecut îl cunoşteau. Răspunsul este acesta: "Ca să obţină o înviere mai bună", ni se spune în Evrei. Ce înseamnă de fapt aceste cuvinte este că contează dacă faci ce e corect. Pentru cine contează? Contează înaintea lui Dumnezeu. Iar să-i fii pe plac lui Dumnezeu este ce contează în definitiv. Cine va trăi în felul acesta? Nimeni n-o va face, dacă creştinii, înaintea tuturor, nu vor începe să gândească ca nişte creştini.

Tradus de Florin Vidu


cuprins | Studii Biblice