Credinţă nesăbuită


Mulţi oameni cred despre credinţă ca fiind inerent nobilă. Un cântec popular laudă virtuţiile care se găsesc în a crede spunând: "cred că după fiecare picătură de ploaie ce cade, creşte o floare". Bineînţeles că nimeni nu crede cu adevărat aşa ceva, dar nu asta vreau să spun. Cântecul este o odă adusă credinţei, dar fără să considere conţinutul acelei credinţe. Obiectul credinţei nu constituie o preocupare pentru autorul cântecului. Sentimentul pe care acel cântec îl exprimă nu este deloc biblic. Este un ecou al celor mai oribile minciuni ale erei noastre - ideea că nu contează ce crezi atâta vreme ce o crezi cu destulă pasiune.
Ştiaţi că credinţa poate fi de fapt foarte dăunătoare? Unele feluri de credinţă pot de fapt să îndepărteze pe cineva de la adevăratul Dumnezeu, înlocuind adevărul cu superstiţia, cu falsul sau cu însăşi credinţa. În mod inevitabil o asemenea credinţă duce la dezastru spiritual. Aceasta este o credinţă nesăbuită.
Credinţa nesăbuită are două extreme. De la un capăt al spectrului priveşte înăuntru, bazându-se pe simţăminte, voci lăuntrice, fantezie sau senzaţii subiective. De la cealaltă extremă îşi fixează speranţa pe vreo autoritate umană externă ei. Pe învăţăturile unui lider suprem, pe tradiţia religioasă, pe dogmă sau pe un alt canon arbitrar.
Un exemplu evident necreştin al primei extreme este misticismul New Age-ului. Un al doilea exemplu evident al celei de-a doua este Islamul. Însă chiar printre grupurile care se mărturisesc creştine sunt vizibile ambele varietăţi de credinţă nesăbuită. Spre exemplu, mişcarea carismatică tinde înspre prima extremă. Romano-Catolicismul o întruchipează pe cea de-a doua. Printre crezurile religioase care sunt etichetate "creştine" se află nenumărate idei care sunt credinţă nesăbuită de un fel sau altul şi adesea un amestec de tendinţe ale ambelor extreme.
Observaţi că la ambii poli, credinţa nesăbuită caută adevărul spiritual în afara Scripturii iar acesta este chiar punctul în care aceasta devine nesăbuită. Ambele feluri de credinţă nesăbuită mai au de asemenea în comun următorul lucru: sunt iraţionale şi anti-intelectuale. Prin "anti-intelectual", totuşi a nu se înţelege că se opun snobismului intelectual. Înseamnă că respinge intelectul şi încurajează o încredere oarbă şi naivă. Adesea, anti-intelectualii pun credinţa împotriva raţiunii, ca şi cum acestea două ar fi opuse una celeilalte. Acel fel de "credinţă" înseamnă credulitate. Este nechibzuinţă, nu credinţă biblică. Credinţa biblică nu este niciodată iraţională.
Pentru început trebuie făcute trei deosebiri foarte atente. Întâi, apărând raţionalismul nu sugerez că raţiunea umană chiar în cele mai bune momente ale ei, poate duce un om la credinţă mântuitoare. Păcatul a corupt şi a întunecat mintea şi inima oricărui om în aşa fel încât nici unul din noi nu putem să ne găsim raţional calea mântuirii noastre. De aceea, Dumnezeu ne-a oferit revelaţie supranaturală în inspiratul Său Cuvânt, Biblia. Scriptura este revelaţia lui Dumnezeu făcută nouă. Este adevărată fiindcă Dumnezeu este adevărat (Rom.3:4). Nu raţionalizăm acest adevăr, ci mai degrabă începem prin a-l crede pe Dumnezeu pe Cuvânt aşezând Scriptura ca temelie pe baza căreia se raţionează.
În al doilea rând, spunând că oamenii nu-şi pot găsi raţional singuri calea la adevărul Scripturii nu înseamnă că aceasta este în sine iraţională. Biblia este perfect raţională, consecventă în sine, adevărată în toate părţile ei, demnă de încredere ca şi bază a logicii noastre, credibilă ca bază a unei bune judecăţi şi autoritară ca test final al doctrinei sănătoase. Fiindcă, este purul adevăr, ea este perfect raţională. În al treilea rând, a combate iraţionalismul nu înseamnă a lua apărarea raţionalismului. Raţionalismul este o filozofie care neagă revelaţia divină. Raţionalismul este contra supranaturalului, este anti-biblic şi este adesea cinic faţă de toate religiile. Raţionaliştii consideră raţiunea umană ca fiind atât sursa cât şi testul final al adevărului. Pe scurt, pun raţiunea umană în locul Scripturii. Pe drept cuvânt, creştinii au respins din totdeauna raţionalismul ca fiind ostil credinţei creştine.
Iată ce-i de făcut: deşi trebuie să respingem raţionalismul, să nu îndrăznim să repudiem raţionalitatea - folosirea corectă a raţiunii sfinţite, a logicii sănătoase, a gândirii clare şi a bunului simţ. Aceia care resping raţionalitatea anulează prin absurd, tot adevărul. Aceştia abandonează toate facultăţile mintale esenţiale înţelegerii. Ei descriu credinţa ca fiind un salt în gol, ca fiind ceva ce ocoleşte intelectul. O asemenea "credinţă" este fie bazată pe sentimente fie este transformată într-un act ce aparţine în întregime voinţei. Oricum ar fi, tot credinţă nesăbuită este.
Credinţa autentică nu poate ocoli mintea. Nu poate fi iraţională. La urma urmei, credinţa priveşte adevărul. Adevărul este informaţie obiectivă ce trebuie studiată, contemplată şi înţeleasă. Toate acestea sunt activităţi care angajează intelectul. Lucrul acesta înseamnă că Creştinismul nu poate fi anti-intelectual. Adevărul pe care este bazată credinţa noastră are profunzimi care sunt tainice, de neadâncit sau de nepătruns pentru mintea umană, însă adevărul nu este niciodată iraţional. Ca prin urmare, ceea ce Dumnezeu spune este adevărat iar antiteza acelui lucru este falsă. Adevărul nu se poate contrazice singur. Adevărul are sens. Nonsensul nu poate fi adevărat.
În plus, doctrina pe care ne bazăm credinţa noastră trebuie să fie sănătoasă, care înseamnă a spune că trebuie să fie biblică (1 Tim.4:6; 2 Tim.4:2-3; Tit 1:9; 2:1). "Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie, este plin de mândrie şi nu ştie nimic" (1 Tim.6:3-4, cu sublinierile autorului). Ca prin urmare, doctrina biblică şi sănătoasă stă la baza oricărei înţelepciuni adevărate şi a credinţei autentice. Atitudinea care dispreţuieşte doctrina în timp ce elevează sentimentele sau credinţa oarbă nu poate în mod legitim să fie numită credinţă, chiar dacă se dă drept creştină. Ea este în realitate o formă iraţională de necredinţă.
Dumnezeu ne consideră răspunzători pentru ceea ce credem cât şi pentru ce credem despre adevărul pe care El l-a revelat. Întreaga Scriptură mărturiseşte faptul că Dumnezeu vrea ca noi să cunoaştem şi să înţelegem adevărul. El doreşte ca noi să fim înţelepţi. Voinţa lui este ca noi să ne folosim minţile. Se aşteaptă de la noi să gândim, să medităm - să avem discernământ. Luaţi spre exemplu, aceste bine cunoscute versete. Observaţi utilizarea repetată a unor cuvinte ca, adevăr, cunoaştere, pricepere (discernământ), înţelepciune şi înţelegere:

Ca şi creştini nu trebuie să ne temem să ne folosim facultăţile noastre mintale. Nu e nevoie să discredităm logica sănătoasă. Nu trebuie şi nu putem îndrăzni să abandonăm raţiunea.
Când Luther a fost chemat la Dieta de la Worms în 1521 şi i-a fost cerut să-şi retragă învăţăturile el a răspuns: "Până ce nu sunt convins de Scriptură şi de simpla raţiune, conştiinţa mea este captivă Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot şi nu voi retrage nimic, căci a mă împotrivi conştiinţei nu ar fi nici drept şi nici sănătos. Să mă ajute Dumnezeu. Iată-mă, nu pot s-o fac."
Binecunoscuta formulă a lui Luther, "Scriptura şi simpla raţiune" (mai poate însemna şi "bunul simţ"), este singura bază pe care putem întemeia cum se cuvine, un adevărat discernământ spiritual. Discernământul este puterea de a înţelege, a interpreta şi a aplica adevărul cu măiestrie. Discernământul este un act de cunoaştere. De aceea, cel ce respinge doctrina dreaptă sau raţiunea sănătoasă nu poate avea cu adevărat discernământ.
Un autentic discernământ spiritual trebuie să înceapă de la Scriptură - adevărul revelat. Fără o fermă înrădăcinare în revelaţia divină, raţiunea umană va aluneca întotdeuna în scepticism (negând că ceva s-ar putea cunoaşte sigur), raţionalism (teoria conform căreia raţiunea este o sursă a adevărului), secularism (principiul de viaţă care în mod deliberat îl exclude pe Dumnezeu), sau oricare altă filozofie anti-creştină. Dacă Scriptura condamnă înţelepciunea omenească (vezi, 1 Cor.3:19), ea o face nu fiindcă denunţă raţiunea propriu-zisă, ci ideologia umanistă ce este divorţată de adevărul divin revelat al Cuvântului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, raţiunea lipsită de Cuvântul lui Dumnezeu duce inevitabil la idei nesănătoase, dar o raţiune supusă Cuvântului lui Dumnezeu poate sta la baza unui discernământ spiritual plin de înţelepciune.
Confesiunea de credinţă de la Westminster, recunoaşte clar că formula Scriptura şi raţiunea sănătoasă este baza discernământului. Confesiunea afirmă: Tot sfatul lui Dumnezeu...este fie redat cu claritate în Scriptură, fie printr-o chibzuire bună şi necesară acesta poate să fie dedus din Scriptură (capitolul 1, secţiunea a 6-a). Altfel spus, o logică atentă şi sănătoasă trebuie aplicată Scripturii pentru a obţine o înţelegere deplină şi matură a adevărului spiritual pe care Dumnezeu l-a descoperit. Aceasta însă nu este o negare a suficienţei Scripturii. Formula nu spune, Scriptură plus filozofie, ci Scriptură interpretată de o gândire atentă, profundă şi direcţionată de Duhul. Aceasta este esenţa discernământului.
Pe scurt, anti-intelectualismul este incompatibil cu înţelepciunea spirituală veritabilă. Cei ce cred despre credinţă ca fiind abandonul raţiunii nu pot fi cu adevărat înţelepţi. Iraţionalitatea şi discernământul se află la poluri opuse. Când Pavel s-a rugat ca dragostea filipenilor să "crească tot mai mult în cunoştinţă şi orice pricepere (sau, discernământ)" (Filip.1:9), el afirma raţionalitatea credinţei adevărate. De asemenea, el a vrut să sugereze că discernământul şi cunoaşterea merg indiscutabil mână-n mână cu o veritabilă creştere spirituală.
Ca prin urmare, credinţa biblică este raţională, logică şi inteligentă. Are sens. Iar adevărul spiritual este de aşteptat să fie contemplat raţional, examinat logic, studiat, analizat şi folosit ca unică bază de încredere pentru luarea unor decizii înţelepte. Acest proces este exact ceea ce Scriptura numeşte discernământ.

Acest articol este o pledoarie pentru discernământ. Este o aducere aminte a faptului că adevărul lui Dumnezeu este un bun preţios care trebuie tratat cu grijă, nu diluat de crezuri capricioase sau legat de tradiţii omeneşti. Atunci când o biserică îşi pierde voinţa ei de a discerne între doctrina sănătoasă şi eroare, între bine şi rău, între adevăr şi minciuni, acea biserică este pierdută.
Apostolul Ioan a stabilit o foarte clară distincţie (deosebire) între Creştinism şi duhul lui Antihrist şi cu râvnă a susţinut teza că "oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi, "Bun venit!" Căci cine-i zice, "Bun venit!" se face părtaş faptelor lui rele" (2 Ioan 9-11). Astfel, Ioan le-a poruncit celor ce erau în grija lui spirituală să vegheze cu atenţie şi discernământ (la orice doctrină, învăţătură) şi să nu aibe nimic de a face cu eroarea anticreştină sau cu cei ce-o promovează.
Contrastaţi această atitudine cu atitudinea multor creştini ai zilelor noastre care se liniştesc singuri cu opinia că există doar puţine lucruri care sunt cu adevărat negru pe alb. Problemele doctrinare, chestiunile morale şi principiile creştine, toate sunt prezentate în nuanţe confuze, cenuşii. Nu se presupune ca cineva să traseze linii clare sau să declare absoluturi. Fiecare este încurajat să facă ce-i drept în ochii lui, adică exact ce-a oprit Dumnezeu (vezi, Deut.12:8, Judecători 17:6, 21:25). Biserica nu-şi va manifesta niciodată puterea în societate până ce nu va recăpăta o dragoste pasionată pentru adevăr şi o ură firească pentru eroare. Adevăraţii creştini nu pot tolera sau desconsidera influenţele anticreştine din mijlocul lor şi apoi să se aştepte la binecuvântarea lui Dumnezeu. "Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii" (Rom.13:11-12).
Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învăţăturile mele, dacă vei lua aminte la înţelepciune şi dacă-ţi vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înţelepciune, şi dacă te vei ruga pentru pricepere (discernământ), dacă o vei căuta ca argintul, şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere. (Prov.2:1-6)

(Într-o societate ostilă tuturor celor ce declară unele absoluturi, care tolerează credinţa indiferent de conţinutul ei, care valorează emoţiile mai presus de raţiune şi preferinţele o iau înaintea convingerilor, nu este nici o surpriză că multe biserici şi mulţi credincioşi şi-au pierdut puterea de a discerne adevărul biblic de eroarea doctrinară. O asemenea credinţă bazată pe simţăminte, o credinţă nesăbuită, duce inevitabil la dezastru spiritual şi îi lasă pe toţi adepţii ei fără apărare în faţa invaziei de doctrine cultice şi false. Acest articol este extras din cartea CREDINŢA NESĂBUITĂ - CE SE ÎNTÂMPLĂ ATUNCI CÂND BISERICA ÎŞI PIERDE VOINŢA DE A DISCERNE, a pastorului şi binecunoscutului autor creştin, John F.MacArthur, o pledoarie fierbinte, inspirată din Biblie, în favoarea renaşterii discernământului spiritual la membrii tuturor bisericilor creştine. O invitaţie adresată Bisericii de a se reîntoarce la adevăr şi de a-l preţui cum se cuvine!)

Teodor Macavei


Apologetică