Consacrare şi închinare
Dumnezeul meu, mă simt ca în cer atunci când Îţi sunt pe plac şi sunt ceea ce vrei Tu să fiu. O, de aş fi sfânt ca Tine, curat ca şi Hristos, desăvârşit ca Duhul Tău! Acestea, simt eu, sunt cele mai bune porunci din Cartea Ta, iar eu să le încalc? Oare trebuie să le încalc? Sunt oare obligat să fac acest lucru câtă vreme trăiesc aici?
Vai, vai mie, păcătosul, pentru că întristez acest Dumnezeu binecuvântat, care e infinit în bunătate şi har! O, de m-ar pedepsi pentru păcatele mele, inima nu mi-ar fi atât de rănită atunci când Îl întristez; însă, deşi păcătuiesc încontinuu, El încontinuu îşi reînnoieşte bunătatea faţă de mine.
Uneori simt că aş putea suporta orice suferinţă, însă cum să dezonorez acest Dumnezeu glorios? Ce să fac ca să slăvesc şi să mă închin înaintea acestei Fiinţe Supreme? O, de mi-aş putea consacra sufletul şi trupul în serviciul Lui, fără reţinere, pentru totdeauna! O, de m-aş putea dedica Lui, ca să nu mai încerc vreodată să fiu al meu! Să nu mai am vreodată dorinţe şi sentimente care nu sunt în totalitate după voia şi dragostea Lui! Dar, vai, nu pot trăi fără să păcătuiesc.
O, fie ca îngerii să-L slăvească necontenit şi, de ar fi posibil, să se prosterne şi mai mult înaintea Regelui cerurilor! Îmi doresc mult să iau şi eu parte la această laudă neîntreruptă; însă, după ce voi face tot ce voi putea înaintea veşniciei, tot nu voi fi în stare să-I aduc mai mult de o mică părticică din omagiul pe care îl merită un Dumnezeu atât de glorios. Dăruieşte-mi o inimă plină de dragoste divină, cerească.
Tradus de Florin Vidu