Alegerea divină
R.C. Sproul
Continuăm acum studiul controversatei doctrine a alegerii sau predestinării. În ultima noastră sesiune am privit la lanţul de aur al lui Pavel în capitolul al optulea din Romani în care el vorbea despre secvenţa în care există precunoaştere, apoi predestinare, apoi chemare, apoi justificare, apoi glorificare. Aceasta este ordinea mântuirii aşa cum am examinat-o. Şi am încercat să indic câteva dintre problemele inerente ce se găsesc în acest text cu cei ce vor să afirme că tot ceea ce implică predestinarea ţine de cunoştinţa dinainte a lui Dumnezeu cu privire la ce vom face noi când ajungem la oportunitatea de a auzi Evanghelia şi să răspundem într-un fel sau altul.
Problema de bază în această dezbatere este următoarea: în analiza finală, care este factorul decisiv pe baza căruia mântuirea unei persoane depinde în cele din urmă? Este oare bazată pe decizia umană, pe răspunsul uman pe care Dumnezeu îl cunoaşte în avans sau pe alegerea suverană a lui Dumnezeu prin care El aduce oamenii în mod suveran la credinţa în Isus Hristos? În asta constă dezbaterea.
Eu am un prieten care predă la un seminar reformat şi care timp de mulţi mulţi ani a fost conducătorul departamentului de teologie la Seminarul Gordon Conwell, un om din Elveţia, marele teolog baptist francez, Roger Nicole. Şi Doctor Nicole a făcut odată un comentariu faţă de mine. El a spus, "R. C., toţi oamenii sunt născuţi, în mod natural, Pelagieni.", asta însemnând că toţi cred, în mod natural, că omul în mod fundamental nu este înrobit de păcat ca şi rezultat al căderii lui Adam şi Eva şi încă au putere asupra propriei naturi căzute, dacă sunt căzuţi, pentru a face această mişcare decisivă îndreptându-se spre credinţă şi luând această hotărâre pentru Hristos. Aproape toţi evangheliştii contemporani presupun că păcătoşii au abilitatea morală de a-şi îndrepta propriile suflete şi inimi spre un răspuns pozitiv faţă de Evanghelie. Şi Nicole a continuat, spunându-mi, "regenerarea sau convertirea nu elimină în mod automat acest mod de gândire din minţile noastre." Şi când mi-a spus aceasta, am fost puţin jenat pentru că a trebuit să spun, "vinovat," căci atunci când am devenit creştin, în experienţa mea creştină, am presupus că eu am fost cel ce a fost responsabil. Ştiţi, eu ştiam că nu pot fi răscumpărat fără harul lui Dumnezeu sau fără lucrarea lui Isus Hristos. Dar am presupus că motivul pentru care am crezut şi pentru care prietenii mei (care persistau în necredinţă) rămâneau necredincioşi era pentru că eu am luat decizia corectă şi ei au luat decizia greşită. Şi nu sunt sigur de ce dar am realizat că acţiunea decisivă a fost în mine, nu în planul lui Dumnezeu. Şi când am citit Noul Testament pentru prima oară şi am citit toate aceste aspecte ale alegerii şi predestinării şi a suveranităţii lui Dumnezeu şi toate acestea, am fost confuz de ele şi nu îmi plăcea idea unei alegeri divine, că Dumnezeu alege anumiţi oameni pentru a fi obiectele milei Sale veşnice şi trece cu vederea pe alţii. Părea atât de necinstit pentru mine şi degradant. Şi am pus întrebările care sunt puse de obicei. Cum ar fi, ce înseamnă acest lucru pentru voinţa liberă şi ce înseamnă asta pentru caracterul lui Dumnezeu? Este Dumnezeu arbitrar? Este El capricios? Hotărăşte El la întâmplare, şi aşa mai departe? Şi fundamental, este El drept? Acestea erau întrebările pe care le puneam şi voi răspunde la ele, apropo, cu voia lui Dumnezeu, înainte ca această serie să se încheie.
Dar dacă cineva s-a luptat cu această doctrină a alegerii cu forţă şi ferocitate, acela am fost eu. Timp de cinci ani, şi împotriva unor învăţători foarte competenţi. Am avut un profesor în colegiu care avea un doctorat în filosofie de la Universitatea Pennsylvania cât şi un masterat în teologie la un seminar reformat. Şi el mi-a predat concepţia augustiniană a predestinării timp de patru ani în colegiu şi i-am rezistat în toţi aceşti patru ani şi am absolvit încă crezând concepţia preştiinţei şi nu cea augustiniană. Şi apoi am mers la seminar. Şi am ajuns faţă în faţă cu regele calviniştilor, John Gerstner, care este probabil cel mai bun apărător al concepţiei augustiniene ce trăieşte în vremea noastră. Şi am avut îndrăzneala de a-i rezista lui Gerstner pentru o vreme destul de lungă.
Şi apoi, două lucruri s-au unit pentru a mă doborî. Unul era expus în lucrarea lui Jonathan Edwards şi capodopera sa, "Libertatea Voinţei", un volum foarte profund ce tratează această chestiune. A fost, cu adevărat, în timp ce studiam "Libertatea Voinţei", momentul când m-am răzgândit. Dar nu a fost doar datorită lui Jonathan Edwards sau doar datorită lui Gerstner; a fost vorba despre amândoi şi m-au forţat să tratez textul biblic şi, cel mai important, Romani capitolul nouă. A fost al nouălea capitol din Romani, nu al optulea capitol, la care ne-am uitat deja, peste care pur şi simplu nu puteam trece. Şi eu, în final, cu greu, am căzut de acord cu doctrina dar nu cu bucurie. Am spus, "Bine, dacă asta învaţă Biblia, atunci, e în regulă, o voi înghiţi. Dar nu trebuie să-mi placă." Dar apoi, aşa cum am menţionat mai târziu, nu a durat mult până când am început să văd dulceaţa doctrinei şi am început să mă bucur în ea.
Dar există o dreptate ironică aici, pentru că de atunci, am predat teologie timp de 30 de ani şi am predat această doctrină timp de 30 de ani şi a trebuit să mă lovesc în viaţa de zi cu zi de oameni care rezistă puternic la ceea ce predau şi îmi dau aceleaşi argumente pe care le-am folosit şi eu pentru a contrazice în trecut şi am spus, o merit. Am dobândit această dilemă în care mă aflu. Dar ceea ce încerc să spun aici cu adevărat este, dacă te lupţi cu aceasta, vei primi simpatie din partea mea pentru că şi eu m-am luptat cu ea timp îndelungat. Şi sunt sigur că unii dintre voi veţi fi convinşi că eu nu m-am luptat cu ea suficient de mult şi că încă ar trebui să mă mai lupt cu doctrina pe care am îmbrăţişat-o.
Dar haideţi să lăsăm puţin la o parte istoria şi experienţa mea personală. Şi haideţi să privim la acest text. Este atât de important în Noul Testament, în legătură cu această chestiune a alegerii, ceea ce găsim în al nouălea capitol din Romani. Este interesant că Pavel începe al nouălea capitol din Romani făcând un jurământ. Să faci un jurământ, ceea ce este un lucru foarte serios pentru un apostol. Cititorii săi vor prinde impactul acestui lucru, că Pavel îşi riscă integritatea aici când face acest jurământ. Şi acest jurământ priveşte sentimentele sau atitudinile sale faţă de cei care nu sunt mântuiţi. Şi în mod concret el este preocupat de aceia din Israel din primul secol care L-au respins pe Hristos. Şi el jură că ar fi dispus să îşi piardă propria mântuire dacă aceasta ar însemna mântuirea celor din neamul său, Israel. Nu există loc în inima, sufletul sau mintea nimănui, care crede că a primit mila lui Dumnezeu prin har, să aibă o atitudine triumfală sau arogantă în legătură cu ea. Dacă înţelegem doctrina alegerii, înţelegem că aici vorbim despre faptul că noi suntem recipientele harului care este un har pur şi absolut. Nu există nimic în har cu care eu mă pot lăuda. Eu nu pot spune, "priveşte-mă; Dumnezeu m-a ales datorită unui lucru pe care l-am făcut sau datorită unui lucru pe care El ştia că îl voi face." Eu nu am absolut nici un merit pe care să-l aduc înaintea Lui în asta. Doctrina alegerii, dacă este înţeleasă ca un concept biblic, ar trebui să însemne sfârşitul oricărei aroganţe. Şi cu siguranţă a fost aşa în cazul apostolului Pavel.
Dar după plângerea sa la vederea eşecului neamului său de a veni la credinţă, el spune în versetul trei,
"Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti. Ei sunt Israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai pe sus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!"
Acest pasaj ar fi trebuit să fie suficient, în Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a reduce la tăcere orice anti-semitism în inima fiecărui creştin care a trăit vreodată. Pentru că în ciuda tuturor lucrurilor, mântuirea vine de la evrei. Prin legământul pe care L-a făcut Dumnezeu cu Israel vin promisiunile răscumpărării noastre la noi. Şi ca noi să dispreţuim pe cei ce au purtat mesajul răscumpărării de-a lungul secolelor este de-a dreptul absurd. Şi cu siguranţă, Pavel a înţeles asta.
Dar apoi el continuă,
"Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel, sunt Israel; şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam; ci este scris: 'În Isaac vei avea o sămânţă, care-ţi va purta numele.' Aceasta însemnează că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă. Căci cuvântul acesta este o făgăduinţă: 'Pe vremea aceasta Mă voi întoarce, şi Sara va avea un fiu.'"
Acum ce face el este că le reaminteşte prietenilor săi despre istoria Israelului. Nu toţi cei ce sunt copii ai lui Avraam au fost aleşi de Dumnezeu pentru a primi binecuvântarea. Ismael a fost născut din Avraam. Ismael a fost un copil al lui Avraam dar el nu a primit binecuvântarea. Isaac a primit binecuvântarea răscumpărării. Şi am putea merge şi mai înainte să privim la Avraam însuşi. V-aţi oprit vreodată să vă întrebaţi de ce a venit Dumnezeu la Avraam pe când el încă era păgân? Trăia într-o ţară de păgâni. Practica o religie păgână. Şi Dumnezeu, în mod unilateral, suveran, S-a descoperit pe El Însuşi lui Avraam şi l-a mutat din acest mediu şi l-a folosit pentru a crea o sămânţă cu totul nouă a răscumpărării. De ce nu a făcut El acest lucru cu Hammurabi? De ce a apărut Hristos lui Saul din Tars, care era declarat inamic al Bisericii, şi care sufla foc pe nări într-o misiune de a extirpa comunitatea creştină? De ce i-a apărut Hristos lui în glorie şi l-a schimbat chiar acolo, instantaneu, pe drumul spre Damasc? De ce nu a făcut Isus asta pentru Pilat din Pont? De ce nu a făcut asta pentru Caiafa? De ce nu pentru Anania? Evident că nu a făcut-o, nu-i aşa?
Ceea ce vreau să spun este, că este clar, din istoria răscumpărării, că Avraam a primit o măsură de har de care alţi oameni nu au avut parte şi că Pavel a primit o măsură de har pe care alţi oameni nu au primit-o. Deci, Pavel acum îşi continuă afirmaţiile aici şi ajunge la cea mai deosebită parte. Versetul 10,
"Ba mai mult; tot aşa a fost cu Rebeca. Ea a zămislit doi gemeni numai dela părintele nostru Isaac. Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, -- ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere..."
Acum, această clauză, în greacă, este la modul subjunctiv. Şi spune, "hotărârea." Şi Pavel spune aici clar că ceva s-a întâmplat înainte ca aceşti copii să se fi născut. Mai înainte ca ei să facă bine sau rău. Pentru ce scop? Pentru ca hotărârile lui Dumnezeu, conform alegerii să rămână în picioare.
"s-a zis Rebecii: 'Cel mai mare va fi rob celui mai mic.', după cum estes scris: 'Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.'"
Şi apoi, mai târziu el spune în versetul 17,
"Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: 'Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.' Astfel El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea."
Acum, Pavel în altă parte spune că aceste lucruri sunt făcute pentru a indica faptul că nu este la latitudinea celui ce aleargă sau a celui ce vrea, ci a lui Dumnezeu care are milă. (Romani 9:16).
Şi acum, ceea ce vrea concepţia preştiinţei să credem noi este că Dumnezeu priveşte înainte ca Esau şi Iacov să se fi născut. Dar El ştie ce vor face ei. Şi, că pe baza acestei cunoştinţe despre cum se vor purta ei, El alege pe Iacov şi nu pe Esau. Vedeţi că acest lucru vine împotriva învăţăturii clare a Apostolului? Apostolul subliniază aici ideea că alegerea noastră nu se bazează pe ceea ce facem. Nu se bazează pe alegerea noastră. Nici pe voinţa noastră. Nici pe bunătatea noastră. Nici pe răutatea noastră. Ci mai înainte de a ne naşte, şi fără vreo importanţă faţă de ce facem sau nu facem, pentru ca hotărârile alegerii lui Dumnezeu să rămână în picioare, Dumnezeu alege pe unul şi nu pe altul. Şi este fascinant că El nu face o distincţie simplă aici doar între doi oameni diferiţi şi două culturi diferite, două ţări diferite şi două religii diferite. Ci el vorbeşte despre fii ai aceluiaşi tată, în aceeaşi familie. Şi, de fapt, ei nu sunt doar fii, ei sunt gemeni. Şi ca şi gemeni, ei sunt colegi de cameră, să zicem aşa. Şi Pavel foloseşte această ilustraţie pentru a clarifica ideea că acest lucru a fost făcut pentru a arăta scopurile alegerii lui Dumnezeu şi ale milei Sale. Şi pentru a face absolut clar că alegerea noastră nu este bazată pe cine aleargă sau cine voieşte, ci mai degrabă, pe suveranitatea lui Dumnezeu. Aceasta este ideea critică pe care Paul o transmite aici.
Acum, unii oameni încearcă să ocolească acest text spunând că Pavel nu vorbeşte aici despre alegerea individului. El vorbeşte aici despre alegerea naţiunilor. Că din Iacov provine naţiunea Israel şi din Esau provin Edomiţii sau naţiunile Arabe care au fost opuse creştinismului. Ei bine, răspunsul la asta este uşor şi rapid. Nu există naţiuni, ci doar grupuri alcătuite din indivizi. Ceea ce Pavel vrea să spună aici este că se referă la indivizi. O persoană a fost aleasă şi alta nu. Iacov a fost ales, Esau nu a fost. Şi nici unul nu a fost ales pentru că s-a văzut vreun lucru pe care vreunul din ei l-a făcut sau îl va face. Alegerea lor, reia apostolul, se bazează pe scopurile suverane ale lui Dumnezeu pentru a-Şi arăta harul Său.
Acum, celălalt lucru care cred că este foarte important de văzut în acest text este ceva la care vom privi în amănunt mai târziu. Dar doar acum, în încheiere, este răspunsul pe care Pavel îl dă imediat. Pavel anticipează întrebarea care apare de fiecare dată când se învaţă această doctrină. Prima întrebare pe care o avem este, "Dar cât de cinstit este acest lucru dacă Dumnezeu alege pe o persoană şi nu pe alta, şi de ce nu pe baza a ceea ce facem noi?" Dacă s-ar baza pe ceea ce facem noi, am putea vedea cât este de cinstit. Corect? Dar Pavel anticipează aceasta când face următoarea afirmaţie.
14 "Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu?"
Şi ce răspuns dă el la întrebarea proprie? Unele traduceri spun, "Nicidecum!" Altele spun, "Doamne, fereşte!" Motivul pentru asta este cuvântul folosit aici în limba greacă care este cel mai puternic termen de negare posibil în această limbă. Şi răspunsul pe care Pavel îl dă la întrebarea, "Există nedreptate în Dumnezeu?" este, "Absolut, nu!"
Acum, daţi-mi voie să vă întreb ceva. Fiţi sinceri. Cine a adus această obiecţie sau protest împotriva concepţiei preştiinţei, sau arminiene? Unul din lucrurile care confirmă convingerea mea că eu înţeleg ceea ce spune Pavel aici este că el anticipează o anumită obiecţie, care nu ar fi apărut dacă el ar fi învăţat ideea că alegerea lui Dumnezeu se bazează pe ceea ce facem noi. Pentru că dacă alegerea Lui s-ar baza pe ceea ce facem, nimeni nu ar mai protesta spunând, asta nu este cinstit, dacă, într-adevăr, s-ar baza pe faptele noastre. Noi avem o idee fundamentală a corectitudinii că oamenii sunt judecaţi pe baza comportamentului lor, conform acţiunilor lor, conform răspunsurilor lor, după merit, apoi pedeapsă, şi toate celelalte. Pavel ştie că oamenii se vor lovi de aceasta pentru că ei văd că ceea ce spune apostolul este, că în cazul lui Iacov şi Esau, mântuirea lor a fost planificată de la întemeierea lumii de către Dumnezeu în alegerea Sa suverană fără vreo consideraţie a ceea ce ei au făcut vreodată.
Concluzie
De fiecare dată când privesc la captolul nouă din Romani sau învăţ din acest pasaj, apar imediat persoane care răspund spunându-mi (şi poate şi voi vă gândiţi la asta), "Ei bine, eu nu sunt credincios acum, de ce ar trebui să mă preocupe aceste lucruri. Pentru că dacă nu sunt ales, nu voi fi mântuit şi de ce ar trebui să mă mai îngrijorez? Cred că am ratat la loterie şi am pierdut decizia din veşnicie."
Vreau să vă spun acelor dintre voi care nu aveţi credinţă în Isus Hristos acum, că dacă nu aveţi credinţă în Hristos în acest moment, nu există nici un motiv să presupuneţi că nu aţi fost aleşi. Pentru că fiecare persoană care a venit la credinţa în Hristos a avut o perioadă în viaţă care a precedat acest moment al credinţei şi că toţi cei aleşi care vin la credinţă, au fost necredincioşi odată. Şi poţi să te numeri printre cei aleşi şi nu ai realizat încă acest lucru. Şi una dintre cele mai importante întrebări pe care le ridică Noul Testament sau îndemnuri este să ne asigurăm de alegerea şi chemarea noastră. Şi dacă nu ştii dacă te numeri printre cei aleşi, nu mă pot gândi la o întrebare mai importantă asupra căreia să îţi concentrezi atenţia până când afli răspunsul, decât asta.
Şi iată veştile bune. Dacă te lupţi cu întrebarea asta, aceasta nu este o dovadă pozitivă că eşti ales, dar este un semn bun pentru că celor mai mulţi dintre cei ne-aleşi nu le-ar putea păsa mai puţin dacă sunt împăcaţi cu Dumnezeu sau nu.
Dar vom privi mai departe la aceste întrebări dificile în sesiunea următoare.
Tradus de Cristian Coţovan