Picioare frumoase
R.C. Sproul
Ori de câte ori aducem în discuţie subiectul predestinării şi alegerii, nu trece mult până se ajunge la problema evanghelizării. Două din obiecţiile pe care le aud tot timpul la adresa doctrinei predestinării sunt următoarele: Dacă predestinarea e adevărată, atunci nu mai trebuie să ne implicăm în evanghelizare - pentru că cei ce sunt aleşi vor fi mântuiţi până la urmă într-un fel sau altul, iar cei ce nu sunt aleşi nu vor fi mântuiţi, indiferent de efortul pe care l-am depune în sfera evanghelizării. Aceasta e una din obiecţii şi mă voi ocupa de ea în câteva clipe.
Cealaltă e acuzaţia că oamenii care cred în doctrina predestinării sau a alegerii sunt caracterizaţi de o lipsă de interes în domeniul evanghelizării şi, într-o măsură mai mare sau mai mică, desconsideră misiunea Bisericii în această privinţă.
Daţi-mi voie să răspund la a doua obiecţie mai întâi, pentru că e mai uşor de răspuns la ea, şi voi răspunde spunând pur şi simplu că nu e adevărată. Istoria e martoră că această obiecţie nu e adevărată. Dacă privim la propria noastră istorie în America, a existat o perioadă de activitate fără precedent în evanghelizarea Coloniilor, aceasta nefiind egalată nici până în prezent, şi care a avut ca rod ceea ce istoricii numesc "Marea Trezire". În timpul Marii Treziri, în care Dumnezeu a turnat din belşug din Duhul Său Sfânt, în special în Noua Anglie, au existat trei predicatori principali pe care Dumnezeu i-a folosit în acea vreme ca instrumente de evanghelizare. Unul dintre ei a fost John Wesley, care nu a acceptat poziţia augustiniană a alegerii. Dar ceilalţi doi au fost George Whitefield şi Jonathan Edwards, amândoi îmbrăţişând din toată inima doctrina alegerii şi predestinării.
Dacă privim chiar la perioada Reformei, în secolul al 16-lea, nu cred că a existat vreo trezire în toată istoria Bisericii cum a fost cea din secolul al 16-lea prin slujirea Reformatorilor - Luther, Calvin, Knox şi Zwingley - în care Evanghelia s-a răspândit în întreaga lume, fiind o perioadă de evanghelizare fără precedent. Toţi aceşti bărbaţi au fost dedicaţi total formei augustiniene a predestinării.
Chiar şi în zilele noastre, cunosc o organizaţie care s-a răspândit în fiecare naţiune, cu excepţia cred a 9 din 210 naţiuni existente astăzi în lume. Această organizaţie există în 200 sau 201 din ele şi cred că e singura organizaţie creştină care activează în atât de multe naţiuni din lumea noastră de azi. Numele acestei organizaţii este "Evangelism Explosion", concepută, proiectată şi învăţată de Doctor D. James Kennedy, el însuşi un puternic avocat al poziţiei augustiniene şi, credem noi, al poziţiei biblice a predestinării. Charles Spurgeon e un alt bărbat care a avut aceeaşi măsură de dedicare în această privinţă. Astfel, înregistrările istoriei ne arată că atunci când Biserica susţine această doctrină, acest lucru nu inhibă în mod necesar extinderea evanghelizării.
Totuşi, rămâne prima obiecţie. Ea ar putea fi ridicată chiar cu privire la a doua, spunând: "Da, desigur, Jonathan Edwards a fost un evanghelist înflăcărat, la fel ca George Whitefield. Dar aceasta a fost o fericită lipsă de consecvenţă în teologia lor. Dacă şi-ar fi analizat în profunzime doctrina, nu s-ar mai fi deranjat cu evanghelizarea, pentru că ar fi văzut că nu e de nici un folos."
Îmi amintesc, în această privinţă, o experienţă cât se poate de neplăcută pe care am avut-o pe când eram student. Eram la seminar şi studiam lucrarea lui Jonathan Edwards, "Libertatea voinţei". Cred că eram 22 în acea clasă, iar profesorul ne-a aranjat într-un semicerc în faţa biroului lui. Îi plăcea metoda lui Socrate de învăţare, pe care o numea dialectură. Noi spuneam că el predă şi noi murim. Pentru că în mod constant ne punea pe jar cu întrebări dificile. În acea zi ne-a spus: "Ei bine, domnilor, dacă e adevărat că Dumnezeu, din veşnicie, a ales să salveze pe anumiţi oameni şi nu pe ceilalţi, de ce să ne mai implicăm în lucrarea de evanghelizare?" Am răsuflat uşurat, pentru că s-a întâmplat să stau în extrema dreaptă a semicercului de studenţi, iar el l-a întrebat pe studentul din extrema stângă. Obiceiul lui era să ne ia pe rând. Ştiam deci că sunt 21 de persoane care vor trebui să se lupte cu această întrebare înainte să ajungă la mine. Am fost încântat datorită acestui lucru. A început deci cu primul student şi l-a întrebat: "Domnule cutare, dacă alegerea divină e adevărată, de ce să ne mai implicăm în evanghelizare?" Studentul a răspuns imediat cu sinceritate spunând: "Nu ştiu, domnule profesor. Şi eu mi-am pus adesea această întrebare." A continuat cu următorul din linie: "Tu ce crezi?" Acesta a ridicat din umeri şi a spus: "Habar n-am!" Dintr-o dată, situaţia a devenit tot mai înfiorătoare, pe măsură ce înainta în linie, întrebându-l pe fiecare student şi fiecare răspunzând că n-are nici cea mai mică idee cum să răspundă la această întrebare. În cele din urmă degetul a arătat către mine. Trebuie să vă mărturisesc ceva. Sper că nu mă veţi înţelege greşit. Dar în aceste discuţii de la seminar, existau anumite momente când colegii mei studenţi se aşteptau de la mine să-i salvez când venea vorba de probleme spinoase. Într-un fel, ei îmi acordau rolul pe care Plato i l-a dat lui Socrate în dialogurile în care se ridicau astfel de întrebări spinoase şi fiecare trebuia să vină cu un răspuns. În cele din urmă, Socrate lămurea întreaga problemă.
Astfel, simţeam cum tensiunea creşte pe măsură ce profesorul se apropia de mine. În cele din urmă a ajuns la mine şi m-a întrebat: "Ei bine, domnule Sproul, dacă Dumnezeu hotărăşte din veşnicie pe cine să salveze, de ce să ne mai implicăm în lucrarea de evanghelizare?" Eram foarte emoţionat şi am răspuns cu sfială: "Păi, domnule Profesor, ştiu că nu răspunsul acesta îl aşteptaţi. Nu e un motiv prea mare, dar totuşi, un motiv pentru care trebuie să ne implicăm în evanghelizare este...", şi aici am început să ezit şi să mă bâlbâi, "...ştiţi, Dumnezeu ne-a poruncit să o facem, nu-i aşa?" Profesorul s-a năpustit asupra mea ca o rachetă. M-a privit şi a început să se joace cu mine şi să mă sfideze, într-un mod politicos, dar totuşi a făcut-o. A spus, "O, da, domnule Sproul, ce lucru ar putea fi mai mic decât acela ca Domnul Dumnezeul Atotputernic, care domneşte, să-ţi poruncească să faci ceva? Acesta nu-i un motiv serios să faci vreun lucru, nu-i aşa? Când Domnul tău, care Şi-a vărsat sângele pentru păcatele tale, îţi porunceşte să faci evanghelizare, ai putea să consideri aceasta o sarcină cât de cât serioasă, domnule Sproul. Pentru că, până la urmă, El totuşi ţi-a mântuit sufletul pentru veşnicie şi de-asta ai putea măcar să-ţi ridici pălăria înaintea Lui din respect pentru ce a făcut." Profesorul a continuat şi a continuat, iar eu mă simţeam din ce în ce mai mic şi mai mic şi mai mic. În cele din urmă însă a spus: "Desigur, acesta e un motiv suficient ca Biserica să se implice în evanghelizare."
Apropo, acesta nu-i singurul motiv, ne vom ocupa imediat de un altul. Dar cum poate cineva să creadă în alegere şi să nu creadă în suveranitatea lui Dumnezeu? Şi cum poate crede cineva în suveranitatea lui Dumnezeu, dispreţuind în acelaşi timp mandatul unui Dumnezeu suveran? Dumnezeu nu e suveran doar în harul Său; El e suveran şi în poruncile Sale. El ne porunceşte să predicăm Evanghelia la orice făptură. Înţelegem că această poruncă nu se bazează pe presupunerea că noi suntem instrumente de care Dumnezeu are nevoie disperată, fără contribuţia noastră El neputându-şi aduce la îndeplinire planul de mântuire. Dimpotrivă, eforturile pe are noi le depunem în predicarea Evangheliei, în lucrarea de evanghelizare, sunt eforturi care pot aduce roade doar prin harul Său suveran. Pavel a clarificat acest aspect, nu-i aşa, în Noul Testament, atunci când a spus: "Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească." Dacă am medita la acest lucru, am vedea imediat că Dumnezeu putea face să crească fără ca Pavel să planteze şi fără ca Apolo să ude.
Dar unul din lucrurile pe care trebuie să le înţelegem cu privire la predestinare este acela că Dumnezeu nu predestinează doar sfârşitul, adică scopul sau ţelul final al mântuirii, El predestinează şi mijloacele prin care acel scop va fi adus la îndeplinire. Şi care sunt mijloacele principale de care se foloseşte Dumnezeu ca să aducă la îndeplinire mântuirea celor aleşi? Scriptura ne spune că Dumnezeu a ales nebunia propovăduirii pentru a mântui lumea. Însuşi Pavel a declarat la începutul scrisorii către Romani... Pavel, marele predestinarian al tuturor timpurilor, a spus despre el însuşi: "Eu sunt dator şi grecilor şi evreilor. Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire." Ni se mai spune şi că credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt a fost încredinţat Bisericii Sale iar misiunea Bisericii este să-L proclame şi să-L propovăduiască - să-L planteze şi să-L ude, ştiind tot timpul că Dumnezeu este Cel ce va aduce rodirea.
Până acum am accentuat ideea că e de datoria creştinului să se implice în evanghelizare, în ciuda doctrinei predestinării şi alegerii. Lucrul pe care profesorul acelui curs de la seminar ni l-a spus, mie şi întregii clase, a fost că nu ne putem limita la acest principiu al datoriei, aşa cum am făcut eu când am răspuns întrebării şi am zis: "Păi, până la urmă, ni se porunceşte să o facem." Profesorul a răspuns: "Nu e doar o datorie, lucrarea de evanghelizare este un privilegiu." E un lucru incredibil acela că Dumnezeu ne alege să ne folosească drept cauze secundare, instrumente în Mâna Lui, pentru a proclama Evanghelia, pentru a fi folosiţi de Duhul Sfânt la răspândirea Cuvântului care, atunci când e însoţit de lucrarea Duhului Sfânt, produce credinţa. Chiar şi plantarea şi udarea pe care le putem face noi sunt folosite de Dumnezeu ca parte a planului de răscumpărare a poporului Său. El s-ar descurca şi fără noi. El nu are nevoie de mine. Şi totuşi, îmi acordă privilegiul nespus de mare să particip şi eu în acest plan.
Haideţi să ne îndreptăm atenţia către învăţătura lui Pavel în legătură cu acest subiect. Al 10-lea capitol din Romani, în versetul 10: "Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: 'Oricine crede în El, nu va fi dat de ruşine.' În adevăr, nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă 'oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.'" Sunt cuvinte foarte încurajatoare. Ştiu că nimeni nu va chema Numele Domnului dacă Domnul nu-l cheamă mai întâi înăuntrul lui, dar totuşi promisiunea este că toţi cei ce cheamă Numele Domnului vor fi mântuiţi. Eu nu cunosc gândurile tainice ale lui Dumnezeu. Nu pot şti ai cui inimă e pregătită de Duhul Sfânt ca să cheme Numele Domnului.
Dar Pavel continuă şi spune: "Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi?" Acesta e textul clasic pentru misiune, pentru că acest cuvânt, "misiune", vine din latinescul "misio", care înseamnă "a trimite". Un misionar este cineva care a fost trimis. El e trimis de un grup. E trimis de către Biserică. Şi e trimis cu un scop - să proclame Evanghelia, astfel încât oamenii să o poată auzi - şi să poată veni la credinţă -, ei să aibă o Evanghelie în care să creadă. Dumnezeu nu a pus în mâinile noastre puterea să schimbăm inima de piatră a persoanei necredincioase într-una de carne. Dar avem capacitatea să ne deschidem gurile, să ne mărturisim credinţa, să citim şi să proclamăm Scripturile, lucruri de care Dumnezeu se foloseşte pentru a aduce credinţa la poporul Său. Aceşti oameni nu pot avea credinţă dacă nu au ceva în ce să creadă. Ei nu pot crede în ceva în care nu au auzit niciodată şi nu pot auzi numai dacă cineva le spune. Nu există auzire fără predicator şi nu există predicator care să nu fie trimis.
Apoi Pavel citează un pasaj foarte important din Vechiul Testament. "După cum este scris: 'Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!'" Avem aici rezumatul unui pasaj din Vechiul Testament, "Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea!"
Îmi amintesc că eram în şcoala primară când am auzit de marile războaie ale grecilor din lumea antică - cele trei războaie. Războiul trecătorii de la Termopile. Războiul de pe mare la Salamina. A mai fost un al treilea război, războiul de la Marathon. Bătălia de la câmpie. De-atunci maratoanele de azi se numesc maratoane. Pentru că după lupta de la câmpie, unde atenienii au fost victorioşi, pe atunci nu se obişnuia ca CNN să transmită ştirea în direct la televizor. Întreaga cetate aştepta rezultatul bătăliei, de aceea era trimis un mesager de pe câmpul de luptă, care trebuia să alerge tot drumul până la cetate şi să anunţe acel rezultat. În acest caz, bătălia de la câmpie a fost la mare distanţă de Atena, iar mesagerul a trebuit să alerge toată această distanţă şi a făcut-o fără oprire.
De la acea bătălie am împrumutat cuvântul maraton. Alergătorii de maraton de azi trebuie să alerge aproximativ 42 de kilometri. Dar, în orice caz, cetatea punea santinele pe ziduri care să vestească apropierea alergătorului. Înainte să poată vedea faţa alergătorului, ei puteau spune din felul în care îşi mişca picioarele dacă aduce veşti bune sau veşti proaste. Aţi văzut cum aleargă o persoană descurajată? Purtătorul de veşti rele nu aleargă plin de bucurie. Însă când alergătorul de la Marathon s-a apropiat de porţile cetăţii, se putea observa cum picioarele lui de-abia atingeau pământul şi acest lucru era suficient pentru a şti că aducea veşti bune.
Isaia împrumută această imagine pentru că şi în Vechiul Testament veştile erau transmise tot prin mesageri. Isaia spune: "Ce frumoase sunt pe munţi, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea!"
Eu am devenit creştin în 1957, când la colegiu un jucător de fotbal dintr-o clasă mai mare s-a aşezat cu mine la o masă şi mi-a explicat identitatea lui Hristos. Acea seară mi-a schimbat viaţa pentru totdeauna. Aceeaşi persoană a fost cavaler de onoare la nunta mea. Îi voi fi veşnic recunoscător pentru rolul pe care l-a avut în viaţa mea. Pentru mine, picioarele lui sunt frumoase. Şi-a luat din timpul său ca să-mi vorbească despre Hristos. Desigur, înţeleg din punct de vedere teologic că Dumnezeu ar fi putut folosi pe altcineva ca să mă aducă la credinţa mântuitoare. El nu era obligat să se folosească de mărturia prietenului meu. Şi mai ştiu că, în ultimă instanţă, nu prietenului mei îi datorez mântuirea mea, ci lui Dumnezeu, pentru că mântuirea vine de la Domnul. Şi totuşi, la acest nivel pământesc, pe plan orizontal, în această sferă a activităţilor omeneşti, eu am o profundă afecţiune şi o profundă recunoştinţă pentru cei ce sunt folosiţi de Dumnezeu ca instrumentele Sale pentru evanghelizare. Ce mare privilegiu să fii folosit de Dumnezeu pentru a aduce pe cineva la Hristos!
Gânduri la încheiere
Dacă eşti creştin, aş vrea să-ţi cer astăzi să te gândeşti la persoana sau oamenii din viaţa ta pe care Dumnezeu i-a folosit ca să te aducă la Hristos sau ca să te ajute să creşti în credinţă. Gândeşte-te la ei. Scrie-le numele pe o hârtie. Roagă-te pentru ei. Şi ar fi cu adevărat frumos din partea ta să-ţi faci un pic de timp astăzi ca să le scrii un scurt mesaj prin care să le mulţumeşti. Pentru că de multe ori nici măcar nu ştim că Dumnezeu ne-a folosit în felul acesta în vieţile altor oameni. Din cauză că slujirea mea e publică, sunt la radio, vorbesc în public, scriu cărţi şi altele de felul acesta, primesc sute şi sute de astfel de scrisori. Uneori oamenii vin la mine şi-mi spun: "Ştiu că auziţi des astfel de lucruri şi n-aş vrea să vă plictisesc, dar..." Atunci le răspund: "Ştiţi ce, niciodată nu voi auzi astfel de lucruri suficient de mult." Uneori devii atât de descurajat în slujire. Probabil pastorul tău e una din persoanele cele mai descurajate din întreaga lume. Astfel de oameni au nevoie de încurajarea ta. Astăzi deci, daţi-mi voie să vă rog să scrieţi acele mesaje de mulţumire şi să le trimiteţi oamenilor pe care Dumnezeu i-a folosit în viaţa voastră ca să vă deschidă ochii pentru bogăţiile lui Hristos.
Tradus de Florin Vidu