Cea mai măreaţă poveste spusă vreodată
Fiul îndepărtat I (Luca 15)

Sinclair Ferguson


Suntem la mijlocul unei serii foarte scurte de predici în trei părţi din pilda care este cunoscută în mod obişnuit ca „pilda fiului risipitor”. Prin urmare, vom citi din Evanghelia după Luca, capitolul 15, versetele 11-24. Să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu.

El a mai zis: „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.» Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le da nimeni. Şi-a venit în fire şi a zis: «Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: 'Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.'» Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.» Dar tatăl a zis robilor săi: «Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.» Şi au început să se veselească.” (Luca 15:11-24)

Cu ceva timp în urmă m-am întâlnit cu un prieten de mulţi ani. Cred că nu-l mai văzusem de aproximativ douăzeci şi cinci de ani. Iar în acele zile mult îndepărtate de când îl ştiam era liderul unei formaţii de muzică rock. Era solistul, organizatorul, precum şi chitaristul principal al trupei. Iar formaţia era numită după el. Şi pe parcursul conversaţiei l-am întrebat iarăşi despre muzică, iar el devenit foarte entuziasmat. Formaţia continua, iar el mai cânta încă. Şi era atât de entuziasmat. A alergat la maşina lui şi mi-a adus trei dintre cele mai recente CD-uri ale formaţiei lui, presupunând pe bună dreptate că eu nu sunt la curent în ceea ce priveşte cariera lui muzicală. Şi le-am ascultat de dragul prieteniei. A fost însă unul dintre cântece care m-a intrigat în mod deosebit. Se numea „Pantofii vagabondului”. Iar vagabondul din cântec era Isus. Era un cântec despre cum mergea Isus prin Galileea, aşa cum relatează Noul Testament, făcând bine şi învăţând oamenii, desigur, mai ales prin pildele Lui. Şi era un refren care se repeta în acest cântec şi care mi s-a întipărit în minte. Aspectul care m-a intrigat era că parte din el se baza pe modul în care se încheie Evanghelia după Ioan. Iar cuvintele erau acestea: „Dacă toate lucrurile pe care le-a făcut El ar fi fost întru câtva scrise, cărţile n-ar putea încăpea în întreaga lume.” Dar apoi urmau alte două versuri în refren care sunau astfel: „Dacă toate glumele pe care le-a spus El ar fi fost cumva scrise, râsul n-ar încăpea în întreaga lume.” Şi în timp ce conduceam maşina ascultându-l pe prietenul meu cântând acele versuri, m-am gândit: Mă întreb dacă aceste cuvinte în special, nu doar ideea că Isus era un fel de învăţător ambulant şi un făcător de minuni care umbla din loc în loc, i-ar ofensa pe creştini; mă întreb dacă creştinii ar fi ofensaţi de ideea că Isus a spus glume sau a făcut oamenii să râdă?

Şi totuşi, când citiţi Evangheliile (sper că atunci când citiţi Evangheliile) ascultându-L pe Isus, nu puteţi să nu simţiţi că, în câteva din aceste pilde pe care le-a spus, El expune într-o aşa măsură absurditatea condiţiei umane încât trebuie să fi fost unii oameni în spatele mulţimii care să-şi fi dat mâna, în semn de salut, când au înţeles cele spuse de Isus. În aceste pilde din Luca 15 Isus este de fapt în procesul (dacă aş putea s-o exprim în cuvintele prietenilor mei) de a spune o glumă împotriva Fariseilor, care erau atât de plini de ei înşişi şi atât de critici faţă de modul în care îi plăcea lui Isus să fie cu cei marginalizaţi şi păcătoşi. Şi am început să mă gândesc la glume. Ce anume face ca ceva de genul glumei să te facă să reacţionezi din punct de vedere fizic? O glumă este ceva ce înţelegi cu mintea ta, nu-i aşa? Dar te face să zâmbeşti sau încerci să nu zâmbeşti. Sau poate chiar să determine o explozie de râs. Ce anume cauzează asta? Desigur, este caracterul neaşteptat al poantei, nu-i aşa? Fiindcă erai condus spre o singură concluzie şi deodată ai descoperit că, de fapt, concluzia era chiar opusul a ceea ce ai crezut că va fi, iar situaţia se prezintă într-o lumină cu totul nouă. Desigur, despre asta este întru totul vorba în pilda de faţă. Este o pildă despre cei care credeau că sunt aproape de Dumnezeu şi-i dispreţuiau pe cei care se îndepărtau de Dumnezeu. Şi adevărul problemei este că gluma îi vizează pe Farisei fiindcă, deşi ei se considerau ca fiind acasă, erau, de fapt, în cealaltă categorie, a celor care au venit acasă. Şi, prin urmare, în secţiunea centrală a pildei această situaţie care-i priveşte pe Farisei este accentuată magnific de Domnul nostru Isus în moduri diverse şi numeroase. El ne descoperă lucruri pe care nu ne-am fi aşteptat niciodată să le vedem şi să le înţelegem atunci când dăm ascultare cum se cuvine învăţăturii Lui.

El se focalizează în secţiunea centrală a pildei pe ce i s-a întâmplat fratelui mai mic care a plecat de acasă. Şi cred că putem rezuma experienţa acestui om, din ceea ce spune Isus despre el, esenţial în trei expresii care apar practic pe buzele lui pe parcursul pildei. Prima expresie este aceasta: „Dă-mi ceea ce vreau.” Cea de-a doua este aceasta: „Priveşte-mă în nevoia mea.” Şi cea de-a treia este aceasta: „Primeşte-mă înapoi ca pe unul din argaţii tăi.” „Dă-mi ceea ce vreau.” El vine la tatăl său. Aşa cum ştiţi, conform tradiţiei din acele zile, după moartea tatălui, fratele mai mare urma să primească două treimi din avere, iar cel mai mic o treime din avere. Şi pentru toate scopurile practice ale evenimentului acest băiat îi spune tatălui său: „Doresc ca tu să fi murit. Dă-mi ceea ce-mi va reveni după moartea ta.” Dincolo de orice altceva, cuvintele sunt o insultă profundă. Însă, desigur, aspectul pe care doreşte Isus să-l observăm în această istorisire, care, aşa cum am văzut data trecută, este o oglindă a condiţiei umane în care vrea ca noi să privim, este modul în care suntem noi înşine reprezentaţi în această pildă dramatică. Adevărul este că ce descrie Domnul Isus aici, în termeni vii, este condiţia spirituală decăzută a noastră a tuturor. Astfel, noi vrem să fim independenţi de Dumnezeu, vrem să ne trăim propria noastră viaţă; şi, în cel mai bun caz, îi acordăm lui Dumnezeu puţin spaţiu, la distanţă mare, de unde să poată interveni la nevoie. Acesta este unul din marile paradoxuri ale vieţii umane: atunci când Dumnezeu nu intervine în anumite situaţii, oamenii, care nu i-ar îngădui niciodată să intervină în vreo situaţie din viaţa lor, se plâng: „de ce nu face Dumnezeu ceva în legătură cu asta?” Şi aceasta-i imaginea băiatului de faţă.

Cu ani în urmă, am ascultat o emisiune la postul de radio BBC din Anglia. Era un grup de oameni faimoşi care descriau imaginea lor despre cer. Şi, în timp ce ascultam emisiunea am început să observ că era ceva constant în răspunsuri de fiecare dată când îi era pusă unuia dintre aceşti oameni renumiţi întrebarea: „În ce mod vă imaginaţi cerul?” Şi la sfârşitul emisiunii de o jumătate de oră am închis radioul din maşină şi am realizat că nici măcar unul singur dintre aceşti oameni faimoşi nu-L menţionaseră pe Dumnezeu în descrierea cerului. Mi-a amintit de cuvintele înspăimântătoare ale filozofului german Friedrich Nietzsche, care sunt, în atât de multe privinţe, o mărturisire a inimii multora dintre noi: „Dacă există Dumnezeu, cum pot suporta eu să nu fiu acest Dumnezeu?” Aşa cum a spus odată William Temple, arhiepiscop de Canterbury: „Mă fac pe mine într-o mie de moduri centrul universului meu.”

Iar bietul băiat o sfârşeşte într-o ţară îndepărtată în mare nevoie. Şi este interesant, dacă aţi fi ascultat pilda pentru prima dată, aţi fi înţeles această sintagmă - „ţară îndepărtată” – a fost expresia folosită în mod repetat cu referire la întreg poporul Israel, când Dumnezeu a adus peste ei judecata Sa, fiindcă ei au păcătuit împotriva Lui. Iar El a îndepărtat de la ei cele mai preţioase bogăţii pe care le aveau şi i-a trimis, aşa cum a promis, într-o ţară îndepărtată, fiindcă a înţeles că doar atunci când ei erau lipsiţi de toate resursele proprii exista o posibilitate ca să-şi amintească de faptul că era hrană suficientă, mai mult decât suficientă, în casa Tatălui ceresc. Iar Isus spune această naraţiune ca să ne arate acest fapt. Dumnezeu nu este menţionat în această istorisire, însă Dumnezeu se află pretutindeni în ea. Şi este cu adevărat o ilustraţie vie a modului în care lucrează uneori Dumnezeu în viaţa unei persoane, ca să determine (ca să zic aşa) providenţial aspiraţiile noastre cele mai dragi să se dezintegreze asemenea mulţimii boabelor de nisip în mâinile noastre. Şi noi experimentăm ceea ce unii au numit mila severă a lui Dumnezeu. „Dă-mi.” Şi el primeşte totul. Însă la sfârşitul zilei realizează că nu are absolut nimic.

Şi astfel începe să strige la Dumnezeu: „Priveşte-mă în nevoia mea!” „Dă-mi ceea ce vreau acum!” „Priveşte-mă în nevoia mea!” El se află într-o ţară îndepărtată. Şi observaţi această ilustraţie vie pe care o oferă Isus. Omul care are totul, când este absorbit de toate lucrurile lui, descoperă în cele din urmă că în loc să fie liber e de fapt sclav. Desigur, vedem acest gen de lucruri întâmplându-se literalmente şi fizic cu oamenii. Ei ajung sclavi. Devin dependenţi. Însă Isus nu vorbeşte doar despre acei oameni. El vorbeşte despre noi înşine. Cum este posibil să fii într-o ţară foarte îndepărtată unde eşti departe de Dumnezeu şi nu ai nicio resursă spirituală?

Îmi amintesc că am observat-o cu ani în urmă pe fiica noastră citind una din cărţile ei de patologie de la şcoala medicală şi am întrebat-o dacă pot să mă uit şi eu prin ea. Să fiu sincer, mi-era cam greu să mă uit prin ea. Conţinea diagrame desenate genial de acei minunaţi ilustratori medicali referitoare la modul în care arată lucrurile în interiorul tău atunci când funcţionează groaznic de rău. Şi, fiindcă şi ea este o artistă talentată, îmi amintesc că i-am spus: „Ştii, Rut, mi-ar plăcea să scriu o carte cu tine, despre patologia spirituală. Eu aş scrie cuvintele, iar tu ai putea face diagramele referitoare la sufletele noastre – cum trebuie să arate ele în ochii lui Dumnezeu şi cât sunt de deformate din punct de vedere spiritual.” Cum ar arăta imaginea scanată a relaţiei tale cu Dumnezeu? Ai fi departe de casă? Ai fi bolnav din punct de vedere spiritual? Ai fi cheltuit toate resursele tale spirituale? Ai fi strigat către Dumnezeu: „O, Dumnezeule, priveşte-mă în nevoia mea”?

Şi desigur, marele moment de răscruce în această istorisire se află în aceste cuvinte minunate: „El şi-a venit în fire.” Dragii mei prieteni, acesta poate fi un şoc puternic pentru noi. Iată-l pe acest tânăr în şanţ şi el nu şi-a venit încă în fire. Uneori gândim cu nesăbuinţă că, dacă ne-am afla în lipsuri, am striga către Dumnezeu. Dar sărăcia în sine nu-i face pe oameni să strige la Dumnezeu. Dumnezeu ar putea, ca să zic aşa, să ne lipsească de toate bunurile noastre şi, noi, în schimb, să devenim înverşunaţi faţă de El. Printr-o anumită lucrare de bunătate acest tânăr îşi vine în fire şi începe să mediteze: „De ce sunt aici? De ce sunt în această condiţie? În casa tatălui meu este pâine suficientă şi chiar mai multă decât este necesar.” Şi începe să reflecteze la posibilitatea de a se întoarce la tatăl său. Este realmente o speculaţie să spui că el, atunci când se afla în acea poziţie, trebuie să se fi gândit în mod sigur de multe ori la tatăl său, la fratele său mai mare, la casă şi la situaţia de acolo. Însă, într-un anume fel, de data aceasta i-a captat atenţia. Şi, desigur, acesta este modul în care lucrează frecvent Dumnezeu. Citim parabola fiului risipitor. Mulţi dintre noi am auzit-o din copilărie şi îi acordăm atenţie doar în trecere. Iar apoi, în moduri neobişnuite, Dumnezeu începe să lucreze în viaţa fiecăruia dintre noi, iar noi începem să strigăm către El: „O, Doamne, ai milă de mine, priveşte cu îndurare spre mine!” Este într-adevăr un lucru foarte misterios.

Am vorbit odată cu un tânăr care a ajuns la credinţa creştină ascultând o înregistrare audio a unei predici rostite de mine. El a luat-o de la spălătoria părinţilor lui. Se afla departe. Era un fiu risipitor, departe de Dumnezeu. Iar tatăl său mi-a spus că el a ascultat acea înregistrare în fiecare zi timp de o lună. Şi apoi, în ultima zi, el a ajuns la o credinţă vie în Isus Cristos. Vă întrebaţi, ce s-a întâmplat în celelalte douăzeci şi nouă de zile ale lunii? Vedeţi, acestea sunt momente de criză spirituală, momente de decizie spirituală. Momentul în care îţi vii în fire şi realizezi cât de disperată este nevoia ta de harul lui Dumnezeu şi mila mântuitoare a lui Dumnezeu – acesta este momentul ce nu trebuie neglijat, fiindcă s-ar putea să nu mai apară niciodată.

Iar el s-a privit în oglindă, s-a văzut în nevoia lui şi a realizat că fusese căutat şi că trebuia să se întoarcă acasă. Aşadar, el începe prin a spune: „Dă-mi ceea ce vreau.” Şi ajunge să spună: „Priveşte-mă în nevoia mea.” Iar apoi, când se întoarce acasă (aşa cum am văzut ultima dată), ni-l imaginăm repetându-şi discursul: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” Acestea sunt chiar cuvintele pe care le foloseşte el. Iar acesta este un lucru remarcabil. Ştii că ai ajuns realmente la credinţa adevărată când tot ce îţi doreşti să faci este să-L slujeşti pe El, atunci când aceasta e aspiraţia cea mai înaltă a vieţii tale - ca Dumnezeu să te accepte măcar ca pe unul din slujitorii Săi, iar tu să stai în pragul Casei lui Dumnezeu (Ps. 84:10). Atât timp cât poţi fi în Casa Domnului, tu vei face orice doreşte El în casă, doar să poţi fi în cadrul familiei. Iar el îşi pregăteşte micul său discurs ca să poată lua locul cel mai de jos în familie. Şi braţele tatălui sunt în jurul lui strângându-l cu multă căldură odată ce el a spus: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău, fă-mă...” Dumnezeu Tatăl, prin Isus Cristos, nu are niciun angajat. Şi vedeţi, în momentul în care veniţi la El şi-I spuneţi: „Doresc să fiu argatul Tău”, vedeţi greşeala pe care o faceţi? Noi am spus: „Doamne, dacă pot să-mi câştig drumul înapoi în favoarea Ta, dacă pot face acest lucru pentru Tine.” Iar El nu va accepta. El ne va accepta doar în termenii stabiliţi de El. El are numai fii şi fiice, niciodată argaţi. Iar aceasta este tocmai istorisirea a ceea ce va spune mai târziu apostolul Pavel în Romani 8:15 şi 16, când se bucură de această realitate că Dumnezeu, spune el, nu ne-a dat un duh de frică, de groază, de sclavie, ca să ne aducă înapoi în robie, ci El ne-a dat duhul Fiului Său prin care noi strigăm Ava, Tată. Singurul lucru pe care dorea fiul cel mic să-l ceară de la Tatăl lui era să fie un slujitor, un argat. Însă, în mod minunat, Tatăl a refuzat să i-l ofere, fiindcă El dorea ca acesta să fie un fiu. Mă gândesc la acel imn compus de Charles Wesley, care înseamnă pentru mine mai mult decât aş putea să exprim în cuvinte şi în adevărul căruia cred că trăiesc mereu. Ascultaţi versurile:

„O, Isuse, plin de har iertător,
Mai plin de har decât sunt eu de păcat,
Totuşi, încă o dată caut faţa Ta;
Deschide-Ţi braţele Tale şi cuprinde-mă,
Şi binevoieşte să vindeci alunecările mele de la credinţă,
Şi arată-Ţi încă dragostea faţă de acest păcătos lipsit de credinţă.”

Dragii mei prieteni, cred că este lucrul cel mai important din lume ca cineva să poată face o descoperire în legătură cu Domnul Isus Cristos - că El este mai plin de har decât sunt eu de păcat. Unii dintre noi suntem prea temători să venim la El fără rezerve, fiindcă ne îndoim că El are atât har cât ne trebuie pentru iertarea păcatului nostru trecut. Însă El este mai plin de har decât suntem noi de păcat. El îşi deschide braţele să ne cuprindă şi să ne vindece cu bunăvoinţă alunecările în păcat; şi să ne iubească încă pe noi, păcătoşi lipsiţi de credinţă. Nu-i de mirare că unii, probabil huligani, dansau în spatele mulţimii şi se bucurau spunându-şi: „N-am ştiut niciodată că Dumnezeu era în felul acesta! N-am ştiut că Isus Cristos era astfel!” Dar nu există alt Dumnezeu, nu există alt Cristos când venim la El şi luăm parte la această naraţiune a unei convertiri foarte surprinzătoare.

Mă întreb dacă v-aţi referit la acest fapt când aţi cântat în urmă cu câteva minute: „Înclinat mă simt, Doamne, să rătăcesc, înclinat să părăsesc pe Dumnezeul pe care-L iubesc.” Aceasta a fost mărturisirea lui John Robinson. Ştiţi întâmplarea din ziua în care el călătorea cu o tânără care citea chiar acest imn şi care-l întreba întruna dacă-i place acest imn. Iar el s-a simţit stingherit şi în cele din urmă i-a spus: „Aş da o mie de lumi să redobândesc ceea ce am cunoscut când am scris acel imn.” Pentru că cel care scrisese despre a fi „înclinat să rătăcească” fusese înclinat să rătăcească. Prin harul lui Dumnezeu, cu recunoştinţă, cel care a fost înclinat să rătăcească, şi a simţit-o, şi-a dăruit iarăşi inima Domnului. Şi înainte de a muri, relativ tânăr, inima lui a fost pecetluită pentru curţile de sus ale Tatălui.

Aici se află răsturnarea din această poveste. Băiatul care era departe de casă este cel care ajunge cel mai aproape de inima tatălui. Şi, aşa cum vom vedea data viitoare, băiatul care a rămas acasă a fost cel care era de fapt în ţara îndepărtată. Aşadar, prietenii mei, să recunoaştem că noi suntem fii risipitori. Haideţi să ne recunoaştem nevoia. Haideţi să-I strigăm: „Priveşte-mă, Doamne, în nevoia mea şi ai milă de mine!” Şi simţiţi braţele pe care El le întinde spre noi, mai întâi de toate, întinse în ruşine şi agonie pe cruce pentru noi, iar, apoi, întinse în jurul nostru, în harul Său înviat, pentru a ne spune: „Fiul meu, fiica mea, vino acasă.” Probabil că tu te afli într-o ţară îndepărtată astăzi şi Dumnezeu îţi spune: „Este timpul să vii acasă.” Atunci întinde mâinile tale goale ale credinţei în mâinile Marelui Său Fiu, Isus Cristos. Şi El te va duce sigur acasă.

Haideţi să ne rugăm împreună.
Tată ceresc, Îţi mulţumesc din nou pentru bogăţiile harului Tău. Doamne, ne simţim uneori ca şi cum Evanghelia este realmente prea bună pentru ca vreunul dintre noi să creadă cu adevărat. Ni se pare cu mult mai uşor să-Ţi spunem: „Tratează-mă ca un slujitor” decât să Te auzim spunându-ne: „Doresc să porţi inelul şi roba şi să iei parte la sărbătoare.” O, ajută-ne să credem că Domnul nostru Isus Cristos este cu adevărat mai plin de har decât suntem noi de păcat. Şi ajută-ne, Te rugăm, să ne încredem în Tine pentru totdeauna. Ne rugăm în Numele Lui măreţ. Amin.

Tradus de Lacrisa Novac


Studii Biblice