Cea mai măreaţă poveste spusă vreodată
Fiul îndepărtat II (Luca 15)

Sinclair Ferguson


Am ajuns de data aceasta la cel de-al treilea şi ultimul studiu din pilda pe care o cunoaştem frecvent ca „pilda fiului risipitor” din Evanghelia după Luca, capitolul 15. Şi de data aceasta citim de la versetul 25 până la versetul 32. Fiul cel mai tânăr s-a întors din ţara îndepărtată. Tatăl începe să sărbătorească dând o petrecere mare. Să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu:

„Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. A chemat pe unul din robi şi a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: «Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine». El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară şi l-a rugat să intre. Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: «Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat». «Fiule», i-a zis tatăl, «tu totdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit».” (Luca 15:25-32)

Cred că un lucru cu care aproape oricine este de acord este faptul că Isus din Nazaret era un povestitor minunat. Un povestitor genial. Oamenii se împart în general în două categorii. Sunt povestitori buni şi povestitori mai puţin buni. Iar majoritatea familiilor au cel puţin unul din fiecare. Şi, dacă experienţa voastră de a fi în jurul membrilor familiei seamănă cu a mea, uneori, când un membru al familiei, mama sau tatăl, începe să spună o poveste şi toţi copiii se adună laolaltă, se întâmplă ca ei să spună: „Tată, te rugăm las-o pe mama să spună povestea”, sau „Te rugăm, lasă-l pe tata să spună povestea”. Greşeala cea mai obişnuită în relatarea neadecvată a poveştilor este că noi tindem să punem punctul culminant mult prea devreme în poveste – apare astfel la mijlocul povestirii. Prin urmare, totul după aceea este ca o afacere ratată, iar „poanta” nu pare să aibă prea mult sens.

Am consimţit că Isus era un povestitor genial. Aşadar, de ce mai avem oare după punctul culminant (când fiul risipitor se întoarce acasă) alte opt versete în pilda fiului risipitor? Asta înseamnă că fie Isus nu era un povestitor chiar aşa de bun şi a încurcat această povestire, fie punctul culminant (poanta) nu era despre fiul risipitor deloc. Şi, când citeşti această pildă în contextul ei este de fapt foarte clar că pilda nu este într-adevăr despre fiul risipitor. Sau, să o exprim într-un alt mod, dacă dorim să păstrăm titlul, adevăratul fiu risipitor din pildă nu este de fapt fratele cel mic. Şi dacă citim acest capitol de la început recunoaştem imediat acest fapt. „Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi Fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: «Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei». Dar El le-a spus pilda aceasta...” (Luca 15:1-3) Acesta a fost aspectul central avut în vedere de Isus tot timpul. În aceste povestiri despre oaia pierdută, moneda pierdută şi fiul pierdut Isus i-a avut tot timpul în vedere pe farisei. Povestirea avea să fie în cele din urmă o oglindă ţinută înaintea lor pentru ca ei să se poată vedea în lumina harului lui Dumnezeu şi în lumina Evangheliei lui Cristos. Într-un anumit sens, Isus a prezentat lucrurile în aşa fel ca să dezvăluie inima fariseilor şi aceasta pentru un motiv foarte simplu: deşi vorbeau despre o religie a harului, ei nu experimentaseră personal sau nu cunoşteau harul despre care vorbeau. Şi, prin urmare, nu puteau să-l înţeleagă. De fapt, s-au supărat şi s-au mâniat când au văzut harul lui Dumnezeu faţă de păcătoşi exprimat de Domnul Isus Cristos. Cea mai măreaţă poveste spusă vreodată a ajuns de fapt să fie povestea cea mai devastatoare pe care o auziseră vreodată, fiindcă era în ultimă instanţă o imagine a unei religii în care nu exista nicio muzică, nici dans, nici cântec, nici sărbătoare. Şi unde nu există nici muzică, nici cântec, nici dans, nici sărbătoare, nu este Evanghelia lui Cristos, nu este prezenţa harului.

Iar acest lucru este atât de relevant astăzi, când ne adunăm pentru a sărbători Cina Domnului, nu-i aşa? Acest limbaj care a fost folosit de-a lungul secolelor în Biserica creştină este ceva de natura unui paradox. Noi suntem aici pentru a sărbători. Şi totuşi, adevărul este că, de atâtea ori venim la Cina Domnului ca să jelim, ca să ne pară rău. Poate chiar să ne pară rău că Isus a trebuit să facă acest sacrificiu; iar noi nu trecem niciodată de la jale şi tristeţe la cântec, dans, bucurie şi sărbătoare. Într-adevăr, acest lucru este adevărat chiar în cazul unora dintre cei mai buni şi entuziaşti creştini; ajungem să fim conştienţi de nevoia noastră, conştienţi de păcatul nostru, dar nu suntem niciodată aduşi asemenea credinciosului din Călătoria creştinului la locul unde povara păcatului nostru şi simţământul copleşitor al datoriei se rostogolesc de pe umerii noştri şi începem să ne veselim, să cântăm şi să dansăm înlăuntrul nostru.

Scripturile ne încurajează să ne examinăm personal când ne apropiem de Masa Domnului. Iar aceasta este o oglindă minunată, o pildă minunată prezentată nouă ca să ne examinăm în multe privinţe; însă, doresc să observaţi împreună cu mine două modalităţi specifice de examinare care sunt învăţate în această pildă ce se focalizează în ultimă instanţă asupra fratelui mai mare. El are două probleme. Şi ele sunt foarte frecvent împărtăşite de oamenii care vin la Masa Domnului. Prima este aceasta: harul lui Dumnezeu îl face să se simtă incomod. Harul lui Dumnezeu îl face să se simtă stingherit. Aceşti farisei, aşa cum am spus, credeau că au religia harului. Vorbeau despre harul lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Dar când au văzut harul adevărat într-o formă trăită în lucrarea Domnului Isus, ei s-au aflat profund stingheriţi. Şi, de fapt, să folosesc cuvintele Domnului Isus din pildă, ei s-au aflat plini de mânie. Prietenul meu, examinează-te când eşti mânios. Mânia, în sensul acesta, îndreptată împotriva dăruirii de har abundent este un simptom dăunător al unei grave maladii spirituale prezente în mine. Şi vedeţi de ce anume a fost cauzată – de fratele mai mare care vedea totul în termenii a ceea ce merită oamenii. El considera că merita viţelul cel îngrăşat. Dar a fost fratele mai mic cel care a primit viţelul îngrăşat. El considera că tatăl nu-i dăduse niciodată măcar un ied pentru a sărbători. „Şi când acest fiu al tău vine acasă [observaţi că el nici măcar nu spune fratele meu] el primeşte totul.”

Acest om din pilda celor doi fraţi este un reprezentant atât de uluitor al individului, chiar al individului religios, care nu înţelege cum funcţionează Evanghelia Domnului Isus Cristos. El nu înţelege că dragostea tatălui pentru el nu este o chestiune de merit, ci o problemă de milă adevărată. Amintiţi-vă acele cuvinte minunate ale Portiei din piesa lui Shakespeare The Merchant of Venice (Negustorul din Veneţia), când Shylock cere ca oamenii să primească ceea ce merită, iar Portia spune atât de frumos despre mila lui Dumnezeu că „se revarsă ca roua gingaşă din cer”. Şi apoi ea continuă să spună atât de pătrunzător că „pe calea dreptăţii [adică, atunci când primim ce merităm] niciunul dintre noi n-ar trebui să vadă mântuirea; noi ne rugăm în adevăr pentru milă...” Vedeţi, dacă i-aţi fi întrebat pe farisei: „Credeţi că Dumnezeu este îndurător?” ar fi spus: „Da, Dumnezeu este îndurător.” Însă la ce se refereau prin aceasta era că Dumnezeu este îndurător cu cei care câştigaseră harul Său, cu cei care meritau harul Său. Şi, prin urmare, ei nici măcar nu începeau să înţeleagă harul.

Am un prieten, un consilier, care-i întreabă uneori pe creştini: „Există o pildă care realmente vă irită?” Dacă l-aţi fi întrebat pe fratele cel mare „Este o pildă care într-adevăr te irită?” răspunsul lui, dacă era sincer, ar fi fost: „Da, este pilda aceasta”. Este pilda fiului risipitor care a primit exact ceea ce nu merita. Şi se reduce în adevăr la aceasta: cât de bine mă simt cu un Dumnezeu care iartă păcatele celor care n-au făcut absolut nimic ca să merite iertarea? Aici se află aspectul crucial. Singurii oameni ale căror păcate le iartă Dumnezeu sunt cei care recunosc că nu este nimic ce pot face ei ca să merite această iertare. Cât de satisfăcuţi suntem noi cu un Dumnezeu care iartă păcătoşii? Un asemenea Dumnezeu insistă în a veni atât de aproape de noi încât, mai întâi de toate, El trebuie să dezvăluie şi să elucideze păcatele noastre.

Iar acest biet frate mai mare, cât de tragică este situaţia lui. El se percepe pe sine, ca să vorbim astfel, ca expertul religios. Însă nici nu înţelege măcar primele principii ale relaţiei. De aceea, el spune chiar acest lucru foarte semnificativ despre relaţia de faţă. Acesta este cel de-a doilea aspect pe care doresc să-l vedeţi şi să-l înţelegeţi. El spune: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani şi nu mi-ai dat niciodată nimic.” Există mereu ceva strâns ancorat în inima noastră când harul lui Dumnezeu ne face să ne simţim stingheriţi - percepţia noastră despre viaţa creştină va fi mereu o percepţie că ea înseamnă o slujire împovărătoare. New International Vesion (Noua Versiune Internaţională) traduce versetul 29 de aici extrem de intens când îl face pe fratele mai mare să spună: „Toţi aceşti ani am slujit ca un rob pentru tine.” Asta înseamnă a spune că el considera relaţia mai degrabă o povară decât o încântare, o datorie în loc de binecuvântare, ceva ce eu duc din greu în locul harului Tatălui ceresc care mă poartă. Şi chiar până la punctul în care (şi observaţi practic acest lucru în orice ramură a Bisericii creştine – e nevoia noastră să mergem la biserică astăzi fiindcă este Cina Domnului) însăşi Cina Domnului devine o datorie religioasă în loc să fie un dar al harului care ni-L arată pe Domnul Isus Cristos.

Aceasta este cea mai serioasă dintre probleme. Însă, daţi-mi voie să încerc s-o explic puţin prin două ilustraţii hazlii, dar demne de luat în consideraţie. Când eram mic, aşa cum fac uneori băieţii şi fetele, am ajuns la câteva concluzii foarte ciudate în legătură cu religia creştină. Una dintre ele a fost aceasta şi m-a iritat. M-a iritat faptul că regina deţinea un avantaj nedrept faţă de mine în privinţa ajungerii în cer. Pentru simplu motiv că ea era înconjurată de atât de mulţi ofiţeri, demnitari şi probabil oameni servili, încât era absolut inevitabil ca ea să nu ajungă să aibă foarte multe responsabilităţi îndeplinite şi să fie în stare în cele din urmă să se prezinte înaintea lui Dumnezeu şi să spună: „Mi-am făcut datoria atât ca regină cât şi înaintea lui Dumnezeu”. Şi nu este acesta modul în care funcţionează Evanghelia? Cu cât îmi duc la îndeplinire datoria mea, cu atât mai probabil am să fiu acceptat înaintea lui Dumnezeu. Ei bine, recunoaşteţi că nu înţelegeam chiar primul lucru despre Evanghelia creştină. Nu înţelegeam că slujirea Lui nu este vestea bună, este rezultatul veştii bune care îmi spune că prin Isus Cristos, pentru iertarea păcatelor, sunt acceptat înaintea lui Dumnezeu când mă încred în Isus Cristos şi, în puterea şi bucuria Duhului Sfânt, doresc să-I fac plăcere Lui.

Şi o altă ilustraţie hazlie, asta chiar puţin mai hazlie. Când eram băieţel, probabil în jur de trei ani, mama mi-a dat o mică înghiţitură de whisky. M-aţi putea întreba: „Erau alcoolici părinţii tăi?” Nu, erau chiar opusul. Trăiam în ceea ce era de fapt capitala alcoolismului din Europa occidentală. Însă mama mea era hotărâtă ca eu să fiu salvat de la o viaţă de alcoolism imunizându-mă contra lui prin oferirea acestei mici înghiţituri, atunci când evident n-aş fi avut niciun gust pentru whisky. Şi una dintre amintirile mele foarte timpurii din viaţă este că am vărsat totul. Doar gustul a fost atât de groaznic pentru mine. Şi înţelegeţi ce făcea ea; îmi oferea doar suficient pentru a mă îndepărta de el pentru tot restul vieţii mele. Ştiţi, noi facem uneori lucrul acesta copiilor noştri în mod spiritual. Şi mulţi oameni experimentează aceasta din punct de vedere spiritual. Primim o „înghiţitură” din mesajul lui Isus şi ne imunizează contra mesajului adevărat al lui Isus pentru restul vieţilor noastre, fiindcă înghiţitura mică ce ne-a fost dată s-o bem este o înghiţitură care spune: „Dacă faci bine îndeajuns, Dumnezeu te va accepta în cele din urmă”. Când suntem imunizaţi de această mică înghiţitură pare să fie tot mai dificil pentru noi să înţelegem că mesajul Evangheliei este de fapt tocmai opusul acesteia.

Nu truda mâinilor mele
poate împlini poruncile Legii Tale;
zelul meu ar putea să nu cunoască nicio odihnă,
lacrimile mele ar putea să curgă mereu,
însă toate acestea n-ar putea ispăşi păcatul;
Tu trebuie să mântuieşti şi numai Tu.
(din imnul Rock of AgesStânca veacurilor)

Şi vedeţi rezultatul: acest biet frate, care credea că modalitatea de a găsi iubire şi acceptare în prezenţa tatălui său este prin câştigarea lor, s-a aflat în situaţia în care nu va merge, în adevăr nu putea să meargă la petrecere. Deşi tatăl său i-a spus: „Fiul meu, tot ce am eu este al tău.” Acesta este unul din lucrurile cele mai frumoase în legătură cu abilitatea de a veni la Masa Domnului unde noi, nu doar auzim mesajul lui Cristos cu urechile noastre, ci putem vedea mesajul lui Cristos cu ochii noştri. Ce ne spune această masă nouă este că Tatăl îşi întinde mâinile Sale spre noi, chiar spre aceia dintre noi care am fost fraţi mai mari toată viaţa noastră din punct de vedere spiritual şi religios şi lucrul care ne supără este atunci când vedem har faţă de oameni care nu-l merită. Atunci când noi înşine n-am gustat niciodată harul şi iubirea binevoitoare a Domnului Isus Cristos, iar în pâinea frântă şi vinul vărsat Tatăl ceresc ne spune: „Copilul meu, tot ce am, Fiul meu Isus, L-am dat pentru tine. O, nu vei veni şi nu vei lua parte la sărbătoarea iertării păcatelor tale?”

Unul din prietenii mei, slujitor al Evangheliei într-un alt oraş, mi-a spus că doar ce oficiase înmormântarea unui bărbat în vârstă despre care-mi vorbise o dată sau de două ori. El îl întâlnise pe acest bărbat care mergea regulat la biserică, iar în conversaţia lor acest încântător om vârstnic descoperise în mod neaşteptat şi progresiv că nu fusese niciodată creştin cu adevărat. Încercase să găsească acceptare înaintea lui Dumnezeu prin îndatoririle lui religioase şi ajunseseră o povară care aproape că-l zdrobeau, fiindcă le tratase cu foarte mare seriozitate. Şi, prin urmare, când această sărbătoare a Cinei Domnului avea loc în viaţa bisericii, acest om avea să privească pâinea şi vinul dar, fiindcă descoperise acum că nu era creştin, el nu putea să întindă mâinile şi să ia aceste simboluri a ceea ce făcuse Cristos pentru el deoarece nu-L acceptase niciodată pe Cristos, până într-o zi a Domnului. Prietenul meu a spus că, în timp ce îi urmărea pe prezbiteri împărţind pâinea şi vinul, pentru a se asigura că totul decurgea fără probleme, a văzut mai întâi pâinea şi apoi vinul oferite acestui om vârstnic, căruia îi vorbise despre iertarea fără plată a păcatelor lui în Isus Cristos. Iar el a spus: „Cred că am văzut momentul când lumina s-a aprins în viaţa omului.” Şi, atunci când pâinea i-a fost oferită el a luat-o în grabă. Iar când vinul s-a oferit el l-a primit cu bucurie. Fiindcă acum, după ce fusese un fiu risipitor toată viaţa lui, risipind harul lui Dumnezeu şi căutând să câştige acceptarea lui Dumnezeu prin merit, a început să priceapă că era darul binevoitor şi generos, minunat şi glorios al lui Dumnezeu în Isus Cristos.

Dragii mei prieteni, Evanghelia este la fel de simplă ca această Cină a Domnului pe care suntem pe cale s-o sărbătorim. Isus Cristos vine la voi în Cuvântul viu al Evangheliei. El vine la voi în Cuvântul vizibil al pâinii şi vinului. Şi El spune: „aceste mâini, care sunt atât de pline de tot ce aţi încercat să realizaţi ca să câştigaţi acceptare şi favoare înaintea lui Dumnezeu, lăsaţi-le deschise ca să cadă totul din ele; şi prindeţi-vă de Mine prin credinţă, de trupul Meu zdrobit pentru voi, de sângele Meu vărsat pentru voi. Fiindcă tot ce am este al vostru. Tot ce am este al vostru.”

Har îmbelşugat la Tine se găseşte,
Har să acopere tot păcatul meu;
Fie ca şuvoaie vindecătoare să se reverse,
Să mă facă şi să mă păstreze curat înlăuntru.
Tu eşti izvorul vieţii.
Lasă-mă să mă împărtăşesc cu bunovăinţă din Tine:
Ţâşneşte din inima mea,
Revarsă-te pentru toată eternitatea!
(din imnul Jesus, Lover of my SoulIsus, iubitul sufletului meu)

Este al tău tot ce are Tatăl? Vino astăzi prin credinţă şi ia-L pe El pentru tine.

Tatăl nostru ceresc, Îţi mulţumesc pentru harul Domnului nostru Isus Cristos. Îţi mulţumesc că priveşti la unii dintre noi care am încercat din greu să-Ţi fim pe plac, am încercat atât de stăruitor să găsim acceptare înaintea Ta; şi îngăduie-ne să găsim în această zi ceea ce am căutat toată viaţa noastră prin încrederea pusă în Singurul Tău Fiu, Mântuitorul nostru, Isus Cristos. Ne rugăm în Numele Lui măreţ. Amin.

Tradus de Lacrisa Novac


Studii Biblice