Învierea şi îndreptăţirea
R.C.Sproul
Astăzi continuăm examinarea minunatului document cu privire la unitatea în Evanghelie, care a fost publicat de lideri evanghelici proeminenţi. Documentul cuprinde un preambul de câteva pagini, în care este explicată Evanghelia folosind o terminologie pe înţelesul tuturor. Acesta este urmat de o listă de optsprezece afirmaţii şi negaţii, care stabilesc ingredientele esenţiale sau conţinutul Evangheliei într-un limbaj teologic mai precis. Ceea ce am făcut pe parcursul ultimelor sesiuni este o expunere a acestor afirmaţii şi negaţii. Şi astfel, astăzi am ajuns la a zecea afirmaţie. Iat-o:
Afirmăm că învierea trupească a lui Cristos din morţi este esenţială pentru Evanghelia biblică.
Negăm validitatea vreunei aşa-numite evanghelii care neagă realitatea istorică a învierii în trup a lui Cristos.
Observăm în Noul Testament că, atunci când se afirma proclamaţia publică a bisericii primare, aceasta includea un rezumat al vieţii şi activităţii lui Isus ajungând în mod persistent la cruce şi la ispăşire. Dar apoi, trecând peste acestea, se ajungea la proclamarea glorioasă a învierii. De altfel, propoziţia „El a înviat” este vitală pentru înţelegerea mesajului Noului Testament şi a întregului creştinism istoric.
Acum, în învierea lui Cristos vedem două lucruri. Primul este că Isus Cristos Însuşi este îndreptăţit. În sine, în mod firesc El era fără de păcat. Moartea nu avea nicio putere asupra Lui, pentru că moartea este pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcat. Şi dacă o persoană nu are păcat, ar fi nedrept din partea lui Dumnezeu să o pedepsească veşnic pentru păcat. Ştim că Isus Cristos a luat de bună voie asupra Lui acuzaţia păcatului nostru; şi suferinţa pe care El a îndurat-o pe cruce nu era pentru vina Lui, ci a noastră. Dar totuşi, Dumnezeu declară nevinovăţia şi neprihănirea Fiului Său în achitare prin înviere. În această privinţă Scripturile afirmă că era imposibil ca moartea să-L ţină.
Acesta este un punct de vedere asupra învierii complet diferit faţă de cel al contemporanilor sceptici, care afirmă că nu putem crede în înviere pentru că este imposibil ca cineva să se întoarcă vreodată dintre morţi. Ei bine, Noul Testament plasează această imposibilitate de partea opusă, spunând că este cu totul imposibil ca El să nu se întoarcă dintre morţi datorită nevinovăţiei Sale personale.
Dar dincolo de aceasta, al doilea motiv pentru care învierea este atât de importantă pentru Evanghelie este că Noul Testament afirmă că Isus Cristos a înfăptuit o ispăşire pentru păcatele noastre şi că El a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră. Justificarea noastră în faţa lui Dumnezeu se bazează pe lucrarea lui Cristos. Acum, să presupunem că El ar fi oferit o jertfă pentru noi şi ar fi oferit perfecţiunea meritului Său şi neprihănirea sa Tatălui; apoi ar fi murit rămânând aşa. Noi nu am avea niciun motiv să credem că jertfa pe care El a oferit-o a fost acceptată vreodată de Tatăl. Dar, după cum ne spune Pavel în cartea Faptelor şi în discursul său în Areopag, Tatăl Îl îndreptăţeşte pe Fiul şi arată adevărul lucrării Sale de împăcare prin înviere. Dumnezeu depune mărturie de mulţumirea şi satisfacţia Sa prin lucrarea Fiului Său înviindu-L din morţi.
Acesta este un punct pe care nu ar trebui să îl trecem cu vederea. Atât de des, ca şi credincioşi, când ne gândim la învierea lui Cristos, principalul beneficiu pe care îl căutăm în aceasta este speranţa pe care ne-o dă că vom supravieţui mormântului. Pentru că Noul Testament cu certitudine nu vede în învierea lui Cristos simplul fapt că El este doar înviat din morţi pentru El Însuşi, ci şi ca primul rod al celor ce vor participa la înviere, demonstrându-ne că Dumnezeu a promis că va împărtăşi binecuvântarea lui Cristos, pe care El a câştigat-o prin supunerea Sa perfectă, cu toţi cei pe care El îi reprezintă. Astfel încât, da, într-adevăr, noi avem speranţa vieţii veşnice ratificată/autorizată pentru noi, confirmată prin învierea lui Isus. Dar când ne gândim la acest beneficiu minunat, că vom supravieţui mormântului, noi nu trebuie să uităm legătura dintre înviere şi îndreptăţire. Motivul pentru care noi vom supravieţui mormântului este pentru că puterea mormântului a fost învinsă de Cristos în ispăşirea Sa şi în viaţa Sa de supunere desăvârşită. În această privinţă, învierea este într-o relaţie inseparabilă cu justificarea noastră şi, prin urmare, este esenţială pentru Evanghelie.
În scrisoarea sa către corinteni, prima Epistolă către Corinteni, Pavel a trebuit să-i confrunte pe cei ce doreau să construiască un creştinism fără înviere. Şi Pavel expune cea mai puternică susţinere a caracterului istoric real al învierii în 1Corinteni 15. Foloseşte acolo un tip de argument numit reductio ad absurdum argument împotriva celor ce ar încerca să susţină un creştinism fără înviere. El a spus: „Dacă nu există înviere, atunci Cristos nu este înviat. Dacă Cristos nu este înviat...” ce urmează? Care sunt consecinţele acestui fapt? El pleacă de la premisa că Isus Cristos nu este înviat şi o duce la concluzia logică arătând că, prin acea concluzie logică, rezultatele sunt absurde. De ce ar adăuga cineva vreo semnificaţie lui Cristos, într-o direcţie religioasă, dacă El este mort? Pavel afirmă: „Dacă Isus Cristos nu este înviat, noi suntem încă în păcatele noastre.” Vedeţi, noi nu avem niciun motiv să credem că am fost îndreptăţiţi. „Noi suntem o mărturie falsă pentru Dumnezeu.” Noi am putea fi numiţi martorii falşi ai lui Iehova, pentru că spunem lumii nu numai că Isus Cristos a înviat din morţi, ci şi că Tatăl L-a înviat din morţi iar credinţa noastră este în zadar, este un lucru inutil. Dintre toţi oamenii noi suntem cei mai vrednici de compătimit. Aceia care au murit au pierit; şi noi nu avem nicio speranţă dincolo de mormânt. Şi Pavel continuă şi explică implicaţiile acestui lucru atunci când spune că este o nebunie să încerci să limitezi creştinismul la un fel de sistem etic ce ignoră afirmaţia centrală a învierii.
Acum, bineînţeles că în acele secole când dumnezeirea lui Cristos a fost negată şi atacată, după cum am menţionat deja (în secolele IV şi V, XIX şi XX), s-au făcut încercări masive de a reconstrui şi demola creştinismul istoric şi de a crea un creştinism fără înviere. Şi eu am fost învăţat mulţi ani de către un pastor care nu credea în învierea istorică reală a lui Cristos. El îi dădea o semnificaţie parabolică, simbolică, spunând că mesajul învierii din Noul Testament este că noi putem să ne trezim şi să înfruntăm zorii unei noi zile cu un curaj logic. Aceasta suna mai mult a Friedrich Nietzsche pentru mine decât a Noul Testament. Şi eu i-am zis: „Dacă Isus Cristos este mort, eu nu mă voi mai trezi mâine dimineaţă. Nu voi mai irosi nici măcar cinci minute din viaţa mea ca şi creştin, dacă aceasta este o speranţă falsă.” De fapt, m-aş număra printre cei care sunt cei mai vrednici de compătimire, pentru că mi-am dedicat viaţa slujirii unui Stăpân mort şi nu unui Domn viu.
În secolul XX s-au făcut tot felul de tentative pentru a se ocoli acest fapt. Un exemplu îl constituie mişcarea „moartea lui Dumnezeu” care oferă o reinterpretare a Noului Testament pentru a arăta că învierea e o experienţă existenţială pe care au avut-o ucenicii atunci când au realizat subit cine era Isus cu adevărat. Şi astfel, ei ar fi spus (într-un limbaj metaforic): „Ha, văd acum ce a însemnat Isus.” Şi astfel, toate pasajele Noului Testament care includ apariţii după înviere sunt doar pilde pentru a indica faptul că ucenicii L-au văzut pe Isus într-un mod cognitiv, în ideea că atunci au realizat cine a fost El. Adică ei nu au avut o experienţă senzorială reală, în care L-au văzut cu ochii lor, cu nervii optici şi aşa mai departe, ca pe o persoană care s-a întors din moarte.
Ceea ce susţine acest document este că, dacă negi învierea reală, istorică, a lui Cristos, negi chiar esenţa Evangheliei, iar această credinţă pe care o ai nu este o credinţă în Evanghelia pe care o primim în Noul Testament.
Repet, noi „negăm validitatea vreunei aşa-numite evanghelii care neagă realitatea istorică a învierii în trup a lui Cristos.”
Observăm aşadar trei calificative folosite referitor la înviere, care sunt importante de reţinut. Învierea este istorică, reală şi trupească.
Afirmaţia de aici spune că în inima Evangheliei Noului Testament stă declaraţia că Isus din Nazaret a venit într-adevăr înapoi dintre morţi. Şi El a venit înapoi cu un trup în care a murit. Nu era un trup nou. Era un trup schimbat. Era un trup glorificat dar exista o continuitate între trupul care fusese pus în mormânt şi trupul care a ieşit din mormânt. A fost o înviere fizică. A fost o înviere reală. Şi a fost o înviere reală care a avut loc în spaţiu şi timp, în ceea ce numim noi „istorie.”
Haideţi să privim acum la a unsprezecea afirmaţie. Ea se referă la doctrina îndreptăţirii.
Afirmăm că doctrina biblică a justificării prin credinţa în Cristos şi numai în Cristos este esenţială pentru Evanghelie.
Negăm faptul că o persoană poate crede în Evanghelie şi în acelaşi timp poate respinge învăţătura apostolică a justificării doar prin credinţa în Cristos. Negăm de asemenea că există mai mult decât o singură Evanghelie adevărată.
Aşa cum am menţionat înainte, cuprinsul Evangheliei, ceea ce noi numim Evanghelie, ceea ce Noul Testament numeşte euangelion (în greacă), include în centrul său informaţie sau conţinut privitor la Persoana şi lucrarea lui Cristos. De aceea o aşa mare parte a acestui document, în special începutul său, reafirmă doctrinele istorice ale Bisericii referitoare la încarnarea lui Cristos, la dumnezeirea lui Cristos, la ispăşirea lui Cristos, la învierea lui Cristos şi toate aceste lucruri care sunt atât de vitale pentru Evanghelie. Dar Vestea Bună nu se referă numai la cine este Isus şi la ce a făcut El în istorie, ci Vestea Bună include totodată şi beneficiile pe care le primim şi care decurg din ceea ce a realizat Isus. Şi nu numai beneficiile, ci şi modul în care intrăm în posesia acestor beneficii, cum suntem legaţi de Cristos şi cum El, apoi, afectează mântuirea noastră – în ce privinţă este El Mântuitorul meu. De aceea, când apostolul Pavel, în scrisoarea sa către romani, anunţă în primul capitol descoperirea din cer a Evangheliei lui Dumnezeu şi parcurge câteva capitole în Romani pentru a exprima conţinutul acestei Evanghelii, el ne conduce spre importanţa centrală a doctrinei justificării. Pentru că justificarea este rodul lucrării pe care Cristos a realizat-o pentru noi. Prin Persoana Sa şi prin lucrarea Sa noi putem fi îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu. Şi Pavel explică declaraţia sa ca esenţială pentru Evanghelie – ideea că noi suntem îndreptăţiţi prin credinţă şi nu prin lucrările legii.
Şi astfel Biserica a mărturisit, încă de la Reformă, că îndreptăţirea noastră este doar prin credinţa în Cristos şi numai în El. De fapt, termenul sola fide, care este prescurtarea în limba latină a doctrinei îndreptăţirii, înseamnă simplu „numai credinţa” („sola” înseamnă „numai”, „fide” înseamnă „credinţă”), adică noi suntem îndreptăţiţi numai prin credinţă. Aceste două cuvinte sunt o prescurtare a declaraţiei. A fi îndreptăţit numai prin credinţă înseamnă a fi justificat datorită faptului că ne punem încrederea în Cristos şi numai în Cristos. Astfel, „doar prin credinţă” înseamnă într-adevăr doar în şi prin Cristos. Şi în ceea ce priveşte credinţa, reformatorii au învăţat că ea este singurul instrument sau cauza instrumentală a îndreptăţirii noastre, spunând prin aceasta că este mijlocul sau calea prin care eu primesc beneficiile lucrării lui Cristos. Ceea ce a înfăptuit Cristos pentru noi este primit prin credinţă. Ceea ce a realizat Cristos tu nu poţi câştiga, nu poţi cumpăra, nu poţi merita, nu ţi se cuvine. Singura cale prin care vei primi beneficiile vieţii şi morţii lui Isus este punându-ţi credinţa şi încrederea în El şi doar în El.
În negaţie citim: „Negăm faptul că o persoană poate crede în Evanghelie şi în acelaşi timp poate respinge învăţătura apostolică a justificării doar prin credinţa în Cristos. Negăm de asemenea că există mai mult decât o singură Evanghelie adevărată.
Aceasta face referire la cea mai mare controversă din istoria creştinismului, controversa care a izbucnit în secolul al XVI-lea şi a provocat Reforma protestantă. Întreaga dezbatere din secolul XVI s-a orientat asupra Evangheliei. De aceea evanghelicii sunt numiţi „evanghelici”, pentru că ei cred în doctrina sola fide, sau doctrina justificării doar prin credinţă. Ceea ce susţineau ei era nimic mai puţin decât Evanghelia biblică şi apostolică însăşi. Disputa dintre protestanţi şi Biserica romano-catolică în secolul al XVI-lea, în esenţă, a fost o dispută referitoare la ceea ce este Evanghelia. Biserica romano-catolică respingea şi condamna sola fide, îndreptăţirea doar prin credinţă. Ea susţinea că nu Evanghelia ci învăţătura lor referitoare la îndreptăţire era, de fapt, adevărata Evanghelie. Bineînţeles, Pavel ne spune în scrisoarea sa către galateni, când combate ereziile iudaizatorilor, că noi nu trebuie să adoptăm o altă Evanghelie decât cea care este exprimată în Noul Testament. Şi ceea ce vrea să spună apostolul este că „dacă cineva vă predică o altă Evanghelie decât cea pe care aţi primit-o, chiar dacă este un înger din cer, să fie anatema (în greacă)”, adică să fie blestemat. El afirmase mai devreme că există oameni care proclamau o altă evanghelie, dar că nu există o altă evanghelie. Există o singură Evanghelie. Şi această Evanghelie este îndreptăţirea numai prin credinţă.
Deci, ideea acestei negaţii, urmându-l pe Pavel în Galateni şi pe reformatorii din secolul al XVI-lea, este aceasta: dacă susţii că tu crezi în Evanghelie, dar în acelaşi timp negi îndreptăţirea doar prin credinţă, atunci ceea ce crezi tu nu este Evanghelia biblică. Este o altă evanghelie, dar care nu e propriu-zis o evanghelie, pentru că nu există o altă evanghelie. Dacă e altceva, înseamnă că nu este Vestea Bună a Noului Testament şi, în analiza finală, trebuie considerată ca fiind o veste rea. Din nou, aceasta este o formulare restrictivă şi îngustă, dar nu mai restrictivă şi nu mai îngustă decât învăţătura apostolică însăşi, care declară categoric: există o singură Evanghelie. Şi aceasta este Evanghelia îndreptăţirii doar prin credinţa doar în Cristos. Aceste afirmaţii sunt esenţiale pentru Evanghelia biblică, pentru adevărata Evanghelie; şi fără ele îţi lipseşte chiar esenţa Evangheliei.
În zilele noastre, ca şi în secolul XVI, au existat controverse serioase vizavi de doctrina justificării; multe dintre aceste controverse, sunt convins, sunt bazate pe o astfel de neglijare a doctrinei biblice clasice a îndreptăţirii, pentru că noi am devenit ignoranţi faţă de semnificaţia doctrinei îndreptăţirii. Şi mergem fericiţi prin viaţă afirmând Evanghelia, dar suntem în acelaşi timp confuzi şi neglijenţi în ceea ce priveşte doctrina îndreptăţirii prin credinţă. Aceasta este o poziţie foarte instabilă, pentru că Noul Testament leagă îndreptăţirea prin credinţă de Evanghelie într-un mod inseparabil. Deci, dacă nu înţelegem îndreptăţirea, noi nu înţelegem cu adevărat Evanghelia. Şi dacă vom predica Evanghelia, noi trebuie să predicăm îndreptăţirea prin credinţă, pentru că este esenţială, aşa cum subliniază apostolul Pavel în Galateni, pentru Evanghelia biblică însăşi. Orice evanghelie care evită, neglijează sau neagă îndreptăţirea prin credinţă este o evanghelie eronată, care de fapt nu este o evanghelie. Deci, în timp ce vestiţi Evanghelia şi vă afirmaţi credinţa în Evanghelie, vă îndemn să înţelegeţi corect Evanghelia. Şi aceasta înseamnă o înţelegere atentă a doctrinei biblice a justificării.
Tradus de Cristian Coţovan