Un model de pocăinţă

de R.C. Sproul


În continuarea examinării pe care o facem a conceptului biblic al pocăinţei vom descoperi că pocăinţa nu este o noţiune de mică importanţă în Noul Testament, dimpotrivă ea se află chiar în centrul întregului plan de mântuire. Totuşi uneori noi privim pocăinţa ca fiind un fel de adăugire sau supliment la credinţă. Spunem că îndreptăţirea noastră este prin credinţă şi din acest motiv avem tendinţa să credem că pocăinţa poate sau nu poate să fie implicată. Însă eu sper că atât acum cât şi în următoarea lecţie noi să înţelegem că îndreptăţirea şi convertirea implică şi includ întotdeauna pocăinţa, conform Scripturilor. Deja noi am aflat în ce fel pocăinţa este reprezentată în Vechiul Testament. Prima dată în termenii expresiilor ei religioase prin intermediul ritualului şi aşa mai departe. Apoi, am aflat în ce fel este prezentată dintr-o perspectivă profetică. Astăzi, vreau să privim cu atenţie la rugăciunea model de pocăinţă pe care o putem găsi în Psalmi, mai precis în Psalmul 51. Am pomenit în trecut faptul că mai mulţi psalmi sunt categorisiţi drept psalmi penitenţiali, adică de pocăinţă. Dar exemplul suprem de pocăinţă îl găsim în Psalmul 51 scris de David după ce a fost confruntat de către profetul Natan, cel care-l înştiinţase pe David "tu eşti omul acesta!" (vezi, 2Sam.12:7). Ce este important pentru noi privind la acest exemplu nu este neapărat să percepem chinul personal exprimat de David, sentimentul profund de remuşcare resimţit de acesta, căci ne dăm seama că în primul rând pocăinţa este cauzată în inima omului prin lucrarea lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Aşadar ne este înfăţişat aici un om pocăit care se căieşte datorită influenţei Duhului Sfânt asupra sa şi care în plus îşi consemnează rugăciunea tot sub inspiraţia Acestuia. Astfel, într-un fel Duhul Sfânt ne învaţă ce trebuie Duhul Sfânt să producă în noi atunci când îşi face lucrarea de pocăinţă în inimile noastre. Să ţineţi minte acest lucru în timp ce studiem acest psalm.

El începe cu aceste cuvinte: "Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!" Găsim aici un element fundamental pocăinţei. Şi anume, atunci când un om ajunge în situaţia să-şi dea seama de păcatul său şi se întoarce de la acesta, de regulă el se încredinţează total în îndurarea aceasta a lui Dumnezeu. Acela este primul semn al unei pocăinţe autentice. Să recunoşti că singura speranţă ca să stai înaintea lui Dumnezeu este că odată ce ţi-ai recunoscut vina, El să-ţi facă potrivit cu mila Lui. De aceea, David nu-i cerea dreptate lui Dumnezeu. Ştia că dacă Dumnezeu l-ar fi judecat potrivit dreptăţii Sale, el ar fi fost nimicit. În consecinţă, el îşi confesează păcatul înaintea lui Dumnezeu şi-şi începe psalmul prin implorarea şi cererea, "Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!"

Există un tablou sugestiv pentru asta, o metaforă. O găsim la Shakespeare. Vă amintiţi că atunci când Lady Macbeth şi-a văzut mâinile pătate cu sânge a încercat din răsputeri să elimine proba fizică a crimei ei. Dar nu exista un săpun destul de puternic care să-i înlăture sângele de pe mâini. A început atunci să strige cu disperare (vă amintiţi replica?), "Ieşi, ieşi pată nenorocită!" Dar nu putea să scape de ea! Imaginea aceasta a curăţirii se găseşte şi în miezul noţiunii biblice a iertării. Pe David îl vedem cerându-i lui Dumnezeu să-i şteargă pata sângelui din suflet, apoi ca Dumnezeu să-i acopere nelegiuirea şi să-l cureţe de păcatul care-i stăpânea viaţa în acel moment.

Aşa că el îi spune: "Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea, şi curăţeşte-mă de păcatul meu!"
Ce contează să reţinem este că dovada convertirii cuiva care vine în urma pocăinţei este că cel ce se căieşte cere nu doar iertare ci şi curăţire. Acestea nefiind unul şi acelaşi lucru. Înţelegem acest lucru din Noul Testament acolo unde Ioan ne spune că dacă vreunul din noi păcătuieşte să ne amintim că avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit, dar precizând, "Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire". Aşa că atunci când ne găsim într-o atitudine de pocăinţă, venim înaintea lui Dumnezeu şi ne mărturisim păcatul, dispreţuim păcatul acesta, cerem iertarea lui, dar nu doar atât, ci cerem şi puterea de a ne abţine să-l mai repetăm. Cerem ca acea parte a sufletului sau duhului nostru care ne-a împins la nelegiuire, să fie curăţită. Acesta este strigătul înfăţişat în acest psalm.

În versetul 3 David continuă: "Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea." Of, avem treburi serioase aici! Aceasta nu a fost doar o recunoaştere banală a vinovăţiei. În acest moment, David este un om chinuit, bântuit. Unul care spune "ştiu că sunt vinovat". De aceea, nu vedem la el nici o tentativă de minimalizare a vinei. Nici o încercare de îndreptăţire de sine. În schimb, cu toţii noi suntem nişte maeştri ai dezvinovăţirilor. Ne grăbim să ne scuzăm şi oferim tot felul de motive pentru purtarea noastră păcătoasă. Asta până ce Duhul Sfânt ne aduce sufletele în punctul în care să fim sinceri înaintea lui Dumnezeu şi să putem spune, "stai aşa, sunt un om vinovat şi-mi dau seama că sunt aşa. Nu voi încerca să-mi micşorez această vină, iar păcatul îmi stă veşnic înainte. Nu mă pot scăpa de el, el mă urmăreşte". Acela este un om bântuit: de fiecare dată când îşi închide ochii, îşi vede propria vină înaintea lui.

După acea exclamă: "Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta...". Despre asta am comentat în alte prilejuri în clasă spunând că David se foloseşte într-un fel de hiperbolă când declară că "împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit", deoarece el păcătuise împotriva Batşebei, împotriva lui Urie, a păcătuit împotriva nevestei sale şi a păcătuit împotriva întregii naţiuni. Însă David realizează că în ultimă instanţă păcatul înseamnă sfidarea lui Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu este singura Fiinţă perfectă din lume, El este judecătorul pământului şi al cerului, iar păcatul se defineşte în lumina încălcării Legii lui Dumnezeu ca fiind o jignire adusă sfinţeniei Sale. Astfel că David mărturisea exact acest lucru. Şi nu minimaliza deloc realitatea păcatului său săvârşit împotriva oamenilor şi împotriva lumii. Doar că numai acum se simţea parcă gol înaintea lui Dumnezeu şi mărturisea că, "împotriva Ta în ultimă instanţă eu am păcătuit şi am comis această nelegiuire."

Apoi el face o afirmaţie care adesea este trecută cu vederea. Ea se găseşte în a doua parte a versetului 4. Cu toate acestea eu cred că ea este una dintre cele mai puternice expresii ale adevăratei pocăinţe pe care o avem în Scripturi: "Aşa că vei fi drept în hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta." Pavel a citat-o în epistola sa către Romani. Ceea ce David spune înseamnă "O Doamne, Tu ai tot dreptul să mă judeci. E limpede că nu merit decât judecata şi mânia Ta." Asta face parte din pocăinţă. Înseamnă a recunoaşte. Una înseamnă să ceri iertare şi alta să pretinzi iertarea, să te închipui deja iertat şi să uiţi că Dumnezeu ar avea de fapt tot dreptul să-ţi arate dreptatea Sa în locul milei Sale. David ştie asta şi de aceea a spus, "Doamne, vei fi fără vină când vorbeşti şi curat când judeci. Ai tot dreptul să mă găseşti vinovat fără drept de apel." O ştie şi o recunoaşte! Din această cauză nici nu-l vedem să se târguiască sau să negocieze cu Dumnezeu.

"Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea. Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: fă dar să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu!" Acest verset l-am menţionat în trecere atunci când am studiat doctrina adevărului. Ceea ce Dumnezeu doreşte de la noi nu este adevăr doar la suprafaţă, ci vrea un adevăr care să vină chiar din adâncul fiinţei noastre. Aşa că David îi spune "ştiu ce-ţi doreşti. Iar ce-ţi doreşti, eu nu ţi-am oferit. Ce-ai poruncit, eu n-am făcut. Ce eram obligat să achit, n-am achitat. Ce vrei Tu O Doamne, este o adevărată integritate. Nu doreşti numai nişte ritualuri exterioare, ci vrei ca adevărul să se găsească în mine. Vrei ca el să fie în adâncul fiinţei mele. Vrei adevăr înăuntrul meu. Iar eu nu m-am conformat."

Din nou el imploră curăţirea sa. "Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada." Aici dăm iarăşi peste acea notă de dependenţă totală faţă de Dumnezeu, observăm o completă neajutorare la el. David nu a spus, "Doamne stai un pic! Înainte să continui acest dialog în rugăciune, trebuie să merg să-mi spăl mâinile. Trebuie să mă curăţ". Nu a zis aşa fiindcă David îşi dădea bine seama că era incapabil să înlăture de la el pata vinei sale. Nici nu mai putea să repare ce-a făcut. Dragilor, noi nu putem să ne ispăşim păcatele! Astfel că David a spus, "singura şansă ca eu să fiu curăţit este dacă Tu mă speli, dacă tu mă scapi. Vestea bună este că dacă Tu, O Dumnezeule, mă speli, eu voi fi curat, voi fi mai alb ca zăpada." Aceasta fiind de fapt o promisiune a lui Dumnezeu ce a fost exprimată mai târziu prin intermediul profetului Isaia: "Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna." În respectiva invitaţiei Dumnezeu spunea cu alte cuvinte "doar Eu vă pot curăţi. Numai eu pot." Într-adevăr, lui Dumnezeu îi face plăcere să ne cureţe atunci când ne găseşte plini de noroi.

"Fă-mă să aud veselie şi bucurie,..." Iată ce se întâmplă aici. De multe ori eu am spus că pocăinţa este ceva dureros. Cui poate să-i facă plăcere să treacă prin mărturisirea păcatului şi recunoaşterea propriei vini? Vina este cel mai straşnic inamic al bucuriei din câţi există! Aşa că David nu este prea fericit în acest moment. Cu toate acestea, îi cere lui Dumnezeu să-i restabilească sufletul şi în această vindecare să-l facă să cunoască iarăşi veselia şi bucuria. În acest pasaj, el a repetat această temă mai mult decât o dată. "...şi oasele, pe care le-ai zdrobit Tu, se vor bucura." Oare nu este aceasta o expresie interesantă? Ca şi cum i-ar fi spus lui Dumnezeu: "Doamne, Tu m-ai zdrobit. Oasele mele sunt frânte. Nu, nu diavolul mi-a rupt oasele! Nici Natan nu este cel care mi le-a rupt. Tu ai făcut-o atunci când m-ai făcut să-mi dau seama de vinovăţia mea. Astfel că acum mă aflu înaintea ta ca un om înfrânt. Singura şansă de a mai trăi ar fi ca Tu să mă tămăduieşti şi să-mi redai veselia şi bucuria."

"Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele, şterge toate nelegiuirile mele!" Apare din nou aici imaginea curăţirii. David îi cerea, "Dumnezeule, nu mai privi la păcatul meu. Întoarce-ţi faţa, dar nu de la mine, ci ascundeţi-o de păcatele mele."

În continuare a spus "zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!" Repet, singura şansă ca să pot avea o inimă curată se găseşte în săvârşirea unei lucrări de creaţie de către Dumnezeu. Eu sunt incapabil să-mi fac singur aşa ceva. Doar Dumnezeu poate zidi, adică crea, o inimă curată. Numai Dumnezeu poate crea o inimă curată, într-adevăr El face inimile curate şi a făcut-o şi pentru David.

"Nu mă lepăda de la Faţa Ta,..." a mai spus apoi. A fi alungat din prezenţa Lui este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla lui David sau oricărui păcătos. Este lucrul pe care omul necăit nu-l poate înţelege. Şi anume, că dacă continuăm să rămânem nepocăiţi, fără doar şi poate Dumnezeu ne va alunga din prezenţa Lui. Parcă David i-ar spune aici, "Tu, Doamne ai trimis judecată în familia mea, mi-ai pedepsit familia. Apoi ai trimis judecată asupra neamului meu, dar orice ai face Doamne, te rog nu mă părăsi. Nu mă izgoni din prezenţa Ta." Isus ne-a avertizat că în ziua de pe urmă El va spune celor ce în viaţa lor au insistat să nu se pocăiască, "depărtaţi-vă de la Mine. Niciodată nu v-am cunoscut". "Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt." Cel mai interesant lucru de menţionat aici este faptul că asta era de fapt rugăciunea unui credincios. Noi nu asistăm la convertirea cuiva aici. Acesta este un om deja convertit, dar care a căzut în nişte păcate grave.

Să continuăm: "Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă! Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă, şi păcătoşii se vor întoarce la Tine." Adeseori auzim spus de unii că nu le place să se găsească în prezenţa unor creştini deoarece aceştia dau dovadă de o atitudine îngâmfată de neprihăniţi de sine şi par a fi "mai catolici ca papa." Dar David spunea că "s-ar bucura să meargă să-i înveţe căile Lui pe cei ce le încalcă. Însă n-o pot face până ce eu însumi nu sunt refăcut, nu am din nou bucuria mântuirii şi înţeleg că sunt un om iertat." Odată un predicator spunea că "de fapt tot ce se petrece într-o evanghelizare este că un cerşetor îi spune altuia unde să găsească pâine." Nu e deloc vorba despre corectarea celui strâmb de către "cel drept". Principala diferenţă dintre un credincios şi un necredincios se găseşte în iertare, iar singurul lucru care-l face vrednic pe un om să devină un slujitor în Numele lui Hristos este ca acesta să fi cunoscut iertarea şi să-şi dorească să o poată aduce şi la cunoştinţa altora. "Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele! Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat, şi limba mea va lăuda îndurarea Ta. Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta." În această cerere găsim atitudinea şi secretul a ceea ce denumeam în lecţia trecută "pocăinţa dintr-o perspectivă profetică".

"Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus: dar Ţie nu-Ţi plac arderile de tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită." Adevărata natură a pocăinţei plăcute lui Dumnezeu se regăseşte în această expresie: "Tu nu dispreţuiesti o inimă zdrobită şi mâhnită." Dacă s-ar putea să-mi ispăşesc păcatele aducând jertfe sau făcând o donaţie bisericii, ori încercând să-mi îndrept singur purtarea, dacă toate acestea ar merge, le-aş face pe toate. Însă ştiu că aceste lucruri nu pot să-mi dea ce caut. Singura mea nădejde este ca Tu Dumnezeule, să nu mă dispreţuieşti ci să te arăţi bun cu mine, potrivit milei şi îndurării Tale. Biblia se asigură să ne repete de mai multe ori, cum o face şi Iacov, şi anume că Dumnezeu se opune celor mândri însă dă har celor ce se smeresc. David se arată încrezător în acest moment şi oricât de frânt ar fi, el îl cunoaşte pe Dumnezeu. Ştie cum se raportează Dumnezeu la omul pocăit. Mai înţelege şi că Dumnezeu nu urăşte niciodată sau nu dispreţuieşte o inimă zdrobită şi cuprinsă de remuşcări. De fapt este exact ce-şi doreşte Dumnezeu de la noi. Este ceea ce Isus a vrut să spună prin cuvântarea "fericirilor" atunci când a declarat, "ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi", lucru care nu se aplică aşa pur şi simplu doar la pierderea cuiva drag, ci se mai aplică întristării şi mâhnirii pe care o resimţim când suntem cuprinşi de vină şi venim la Dumnezeu pentru a-i implora iertarea. Isus sublinia că pentru cei care se tânguiesc din pricina păcatului lor, acelaşi Duh Sfânt care i-a adus în respectiva stare de remuşcare devine şi Mângâietorul care le va reda bucuria mântuirii lor. Nu ar strica să învăţaţi pe de rost Psalmul 51!

Gânduri de încheiere
Am afirmat la sfârşitul acestei lecţii că n-ar strica să memoraţi Psalmul 51. V-aş recomanda să o faceţi pentru binele vostru. Dar dacă găsiţi că vă vine prea greu să memoraţi întreg psalmul, fiind destul de lung, atunci vă sugerez să selectaţi doar nişte pasaje din el pe care să le păstraţi în minte fiindcă în mod sigur vă veţi întâlni în viaţă cu prilejul să aveţi nevoie de ele. Eu unul am întâlnit o mulţime de ocazii în viaţa mea în care să mă găsesc pe genunchi înaintea lui Dumnezeu şi să-i spun, "zideşte în mine o inimă curată, o Dumnezeule", sau "şterge-mi fărădelegile şi curăţeşte-mă cu isop, spală-mă şi fă-mă curat." În rugăciunile mele i-am spus de multe ori lui Dumnezeu "O Doamne, dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale" şi i-am mărturisit, "împotriva Ta, numai împotriva Ta, eu am păcătuit." Fiind copleşiţi de vina noastră ni se întâmplă să nu găsim cuvintele care să exprime pocăinţa noastră înaintea lui Dumnezeu. Atunci vom putea să apelăm la cuvintele Scripturii, cuvinte care în primul rând au fost revelate de către Duhul Sfânt şi care ne indică ce se cuvine să exprimăm lui Dumnezeu în acele momente.

Tradus de Teo Macavei


Doctrine