Slujirea într-un Duh nou
(Ezechiel 36:24-32, Romani 7:1-6)
Dr. Kim Riddlebarger
În Romani 6:14 Pavel ne-a spus că nu mai suntem sub Lege, ci sub har. Însă, atunci când Pavel spune că nu mai suntem sub Lege, el se referă la faptul că toţi cei ce sunt în Hristos nu mai sunt condamnaţi de către Lege. Asta numim noi a doua utilizare a Legii. Însă absenţa condamnării dată de Lege nu înseamnă în nici un fel că nu mai suntem obligaţi să ascultăm de cele Zece Porunci. De fapt, după ce am fost eliberaţi de sub condamnarea Legii, suntem acum liberi să împlinim poruncile - lucru pe care nu l-am putut face niciodată câtă vreme eram încă sclavii păcatului. În această dimineaţă ne continuăm studiul din cartea Romani şi discutăm doctrina lui Pavel despre sfinţire, aşa cum este ea prezentată în Romani 6, 7 şi 8. Vă amintiţi că în Romani 6:1 Pavel a început această discuţie referindu-se la moartea credinciosului faţă de păcat prin unirea acestuia cu Hristos. În Romani capitolul 7 Pavel continuă această discuţie, deşi acum el se referă la moartea credinciosului faţă de Lege.
Există mai multe paralele foarte importante între Romani 6 şi 7. M-am gândit că ar fi utilă o mică diagramă care să ajute la explicarea acestor paralele. După cum vedeţi, în capitolul 6 Pavel a vorbit despre păcat, iar în capitolul 7, versetul 1, el vorbeşte despre Lege. În versetul 2 din capitolul 6 ne-a spus că am murit faţă de păcat. Acum, în versetul 4 din capitolul 7, ne spune că am murit şi faţă de Lege. În versetul 4 din capitolul 6 ne spune că am murit faţă de păcat ca să putem trăi o viaţă nouă. La fel, în capitolul 7 am murit faţă de Lege ca să putem sluji într-un Duh nou. Apoi, în capitolul 6 versetul 7, Pavel ne-a spus că oricine a murit este eliberat de păcat, de aceea în versetul 6 din capitolul 7 citim că am fost eliberaţi de Lege. Din nou, în versetul 18 din capitolul 6 ne spune că am fost eliberaţi de păcat iar în versetul 3 din capitolul 7 ne spune că am fost eliberaţi de Lege. Aceste paralele sunt foarte, foarte importante. După cum arăta un scriitor, e clar din acest fel de comparaţii că gândirea lui Pavel din capitolul 7 urmează un tipar foarte similar celui din capitolul 6. Sunt folosite aceleaşi categorii, fiind aplicate acum unui alt subiect; mai întâi păcatul, acum Legea.
Deci, dacă Romani 6 este o descriere a morţii noastre faţă de păcat din cauza transferului de sub dominaţia şi domnia lui Adam în libertate prin unirea noastră cu Hristos, atunci Romani 7 descrie moartea noastră faţă de Lege, care este o dezvoltare a comentariului din Romani 6:14 unde citim că creştinul nu mai este sub Lege, ci sub har. La fel cum păcatul nu ne mai poate ţine sclavi pentru că am murit faţă de păcat prin unirea noastră cu Hristos, tot aşa Legea nu ne mai poate condamna, pentru că în Hristos am murit faţă de condamnarea Legii. Ne găsim acum ca şi creştini într-o nouă relaţie cu Legea.
Există un motiv pentru care Pavel trebuie să trateze subiectul Legii în acest punct din Romani. Pentru că, după cum arăta un scriitor, locul Legii în ordinea lui Dumnezeu a fost un constant câmp de bătălie în controversa lui Pavel cu oponenţii lui evrei. Pentru ei, Legea era cel mai mare bine, simbolul bunătăţii lui Dumnezeu faţă de poporul Lui, prin faptul că le-a dat-o lor. O studiau, spune scriitorul, cu cea mai mare atenţie, considerând fiecare detaliu mărunt ca fiind foarte important. O priveau ca fiind punctul central pentru orice persoană evlavioasă care caută să trăiască o viaţă de slujire pentru Dumnezeu. Evreilor li se părea că Pavel respinge acest mare bine pe care Dumnezeu li l-a dat, de aceea Pavel se găsea într-o situaţie foarte dificilă. Pe de o parte, nu putea considera Legea ca fiind metoda de mântuire. El a spus acest lucru cu cea mai mare fermitate. Însă, pe de altă parte, Legea era un dar bun de la Dumnezeu şi, utilizată corect, avea o mare importanţă.
Deşi mulţi comentatori îşi îndreaptă atenţia în Romani capitolul 7 spre această discuţie despre care vom vorbi în următoarele săptămâni, şi anume lupta cu păcatul din versetele 14-25 şi întrebarea dacă Pavel descrie aici lupta creştinului cu păcatul sau descrie o persoană înaintea convertirii, nu trebuie să trecem cu vederea faptul că principala temă a acestui întreg capitol este relaţia creştinului cu Legea. Ce rol joacă cele Zece Porunci în viaţa credinciosului creştin, fie el Evreu sau dintre Neamuri? După cum ştim, evreii se străduiau să-l înţeleagă pe Moise şi Legea în lumina venirii lui Hristos, în timp ce convertiţii dintre Neamuri se întrebau probabil cine e acest Moise despre care tot auzim vorbindu-se? Deci Pavel trebuie să lupte cu acest subiect ţinând cont de amândouă aceste seturi diferite de categorii.
Discuţia lui Pavel despre Lege în Romani 7, după cum am văzut, este concepută în lumina celor spuse în capitolul 6. Pavel tocmai ne-a spus că nu mai suntem sub Lege, ci sub har. În versetele 12-13 ne-a spus că nu mai trebuie să ne oferim ca sclavi păcatului. Dimpotrivă, trebuie să ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu, ca unelte ale neprihănirii. Pavel ne arată că am fost eliberaţi de sub condamnarea Legii pentru că am murit împreună cu Hristos prin unirea cu El în botez. Pentru Pavel există aici un principiu legal foarte important. Autoritatea Legii asupra unei persoane durează până când acea persoană moare. Creştinii au murit în virtutea unirii lor cu Hristos. La fel cum cineva este căsătorit câtă vreme îi trăieşte soţul sau soţia, după ce am murit împreună cu Hristos noi nu mai suntem căsătoriţi cu Legea. Aşa cum va continua Pavel să spună, din cauza acestei schimbări de statut legal, noi suntem de-acum ai Altcuiva. Îi aparţinem lui Hristos şi prin urmare suntem eliberaţi să-L slujim într-un Duh nou, după cum spune Pavel - idee pentru care va folosi întregul capitol 8 ca să ne-o explice.
Păstrând în minte contextul discuţiei despre relaţia noastră cu Legea, haideţi să revenim acum la textul nostru din această dimineaţă, Romani, capitolul 7, primele 6 versete. În versetul 1 Pavel le aminteşte cititorilor săi un lucru pe care aceştia îl ştiau deja. "Nu ştiţi, fraţilor, - căci vorbesc unor oameni care cunosc Legea - că Legea are stăpânire asupra omului câtă vreme trăieşte el?" Din nefericire, traducerea NIV [New International Version] nu mai păstrează la începutul versetului conjuncţia Sau, care ne arată că tot ce urmează în capitolul 7 rezultă din capitolul 6. Comentariul lui Pavel, "Nu ştiţi, fraţilor..." are rolul de a forţa cititorii să admită adevărul celor spuse deja, şi anume că creştinii nu sunt sub Lege cu privire la condamnarea adusă de Lege, pentru că acum suntem sub har. Dacă nu recunosc acest lucru, atunci înseamnă că sunt ignoranţi în ce priveşte Legea. Însă ei ştiu într-adevăr la ce se referă Pavel. Ei înţeleg argumentul lui Pavel, pentru că Pavel spune: "Vorbesc unor oameni care cunosc Legea." Deşii unii înţeleg din aceste cuvinte că Pavel se referă aici doar la Evrei, e foarte probabil, ţinând cont de disputa din biserici cu privire la problema Legii şi felul în care Evreii şi Neamurile se relaţionează la aceasta, că şi Neamurile erau cu siguranţă familiare cu conţinutul Legii, deoarece se străduiau să înţeleagă aceste lucruri şi din cauza contactului cu Vechiul Testament care servea ca bază pentru cele mai multe predici în toate bisericile apostolice.
Însă a doua idee pe care o subliniază Pavel aici este aceasta - Legea are autoritate asupra unui om doar atâta vreme cât acesta trăieşte. Există o uriaşă dezbatere între comentatori dacă aceste cuvinte sunt o referire la Tora (Vechiul Testament în general) sau o referire la legea civilă (atât legea civilă romană cât şi cea evreiască erau de acord că, după ce o persoană murea, aceasta nu mai putea fi anchetată pentru o crimă). Însă un scriitor ne aminteşte că există o problemă semnificativă cu ambele poziţii. El spune că Pavel nu foloseşte niciunde în altă parte "nomos" sau lege cu referire la legea laică. Însă el foloseşte cu siguranţă aceste cuvinte în Romani 6:14 şi 15, cât şi în tot capitolul 7, cu referire la Legea lui Moise. De aceea, ţinând cont de acest fapt foarte important, mi se pare rezonabil să tragem concluzia că Pavel foloseşte aici termenul "lege" în acelaşi fel în care îl foloseşte în altă parte. Ideea este că Legea lui Moise are autoritate asupra cuiva doar atâta vreme cât acea persoană trăieşte. Însă Pavel a arătat că creştinul a fost răstignit cu Hristos. Creştinul a murit cu Hristos. Prin urmare, Legea nu mai are această autoritate asupra creştinilor, ca să-i condamne şi să aplice blestemul morţii asupra unor persoane care au încălcat vreuna din prevederile Legii.
De aceea, în versetele 2-3, ca să explice aceste lucruri, Pavel foloseşte ilustraţia căsătoriei, ca să arate că creştinul nu mai este legat de Lege în sensul pe care tocmai l-am descris. Pavel spune: "Căci femeia măritată este legată prin Lege de bărbatul ei câtă vreme trăieşte el; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului ei. Dacă deci, când îi trăieşte bărbatul, ea se mărită după altul, se va chema preacurvă; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de Lege, aşa că nu mai este preacurvă, dacă se mărită după altul." Această afirmaţie ridică o întrebare cu privire la ce urmează, şi vom ajunge imediat la ea. Însă, după cum arată un scriitor, ideea pe care Pavel o accentuează aici este simplă: legea leagă o femeie de bărbatul ei prin căsătorie, însă moartea bărbatului o eliberează de lege, cu privire la legătura dintre ea şi bărbatul ei. Dacă s-ar fi căsătorit în timp ce bărbatul ei încă trăia, femeia ar fi fost o soţie adulteră, însă, după ce bărbatul ei moare, ea este eliberată de legea care o lega de bărbatul ei şi nu mai comite adulter căsătorindu-se cu altcineva. Această expresie, această lege a căsătoriei este o referire la drepturile de care se bucură bărbatul sub lege. Mai exact, soţia lui este obligată prin lege să-i fie credincioasă şi el este obligat să-i fie credincios soţiei, atâta vreme cât amândoi trăiesc.
Noi suntem sub condamnarea Legii şi sub blestemul ei până în clipa când murim împreună cu Hristos prin unirea noastră cu El. În versetul 4 Pavel vorbeşte despre fraţii lui care au murit faţă de Lege "prin trupul lui Hristos, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu." Explicând acum ce vroia să spună mai devreme în versetul 1, Pavel se referă în mod clar la faptul că creştinul a murit cu Isus Hristos şi prin urmare nu mai este legat de Lege în sensul descris mai sus, adică de condamnarea Legii. E clar acest fapt pentru că Pavel vorbeşte despre el ca având loc prin trupul lui Hristos. Însă ce înseamnă oare "prin trupul lui Hristos"? Reiese clar din context. Jertfa Lui pentru păcatele noastre, răstignirea Lui. Pentru că am murit împreună cu Hristos în moartea Lui, am şi înviat împreună cu Hristos în învierea Lui. Ca să ducem până la capăt analogia legală folosită de Pavel aici, suntem legaţi de Mântuitorul înviat şi prin urmare vom aduce roada Duhului Său Sfânt care locuieşte în noi. Comportamentul nostru va începe să se conformeze celui poruncit de aceeaşi Lege care nu ne mai condamnă şi de care am fost eliberaţi. În alte cuvinte, din moment ce creştinul e în Hristos, nu mai este în Adam ci în Hristos, atunci creştinul a murit. Definitiv. Complet. Creştinul a murit atât faţă de vina păcatului cât şi faţă de puterea păcatului - lucru făcut clar de Lege în secţiunea imediat următoare din Romani. Însă fiecare creştin care a murit în Hristos, învie la o viaţă nouă în puterea Duhului Sfânt cu scopul să aducă roadă.
Astfel, vedem încă o dată aceste elemente al sfinţirii prezentate în Romani 6:11. Mai întâi mortificarea. Suntem morţi faţă de păcat. Suntem morţi faţă de condamnarea Legii. Apoi învierea. Suntem înviaţi faţă de Dumnezeu şi suntem de-acum liberi să-L slujim după un model nou de ascultare.
În versetul 5 Pavel scrie: "Căci, când trăiam sub firea noastră pământească..." Cu toţii ştiţi ce cuvânt grecesc stă în spatele "naturii păcătoase" - "sarx" - cunoscut mai bine sub numele de "fire". Versiunea NIV îl traduce prin "natură păcătoasă". Când trăiam controlaţi de firea noastră pământească, "patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte." Comentariul lui Pavel, "când trăiam sub firea noastră pământească", este în mod clar legat de cel anterior, şi anume moartea faţă de Lege prin trupul lui Hristos. Ceva s-a întâmplat acum că suntem în Hristos. Într-un anume sens, nu mai suntem legaţi de firea pământească. În versetele 5-6 Pavel vorbeşte despre controlul exercitat de firea pământească, de natura păcătoasă. Această fire este într-un contrast evident cu ceea ce este caracteristic celor care sunt acum uniţi cu Hristos. Dacă suntem în Hristos, ne este caracteristic faptul că suntem morţi faţă de păcat şi morţi faţă de Lege. Însă dacă suntem în firea pământească, şi rămânem în firea pământească, suntem caracterizaţi de un anume comportament. Pavel ne spune că a fi controlat de firea pământească înseamnă în mod inevitabil a aduce roadele acesteia, descrise de Pavel cu sângeroase detalii în Galateni capitolul 5, începând cu versetul 19: "Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea." Toate acestea sunt roadele firii pământeşti, iar câtă vreme rămânem în Adam, rămânem dominaţi de firea pământească. Câtă vreme suntem dominaţi de firea pământească, aducem roadele firii pământeşti.
Pavel foloseşte termenul "carne" sau "fire pământească" cu două sensuri în scrierile sale. Un sens se referă la trupurile oamenilor şi animalelor, care, desigur, sunt parte a ordinii naturale create. Însă Pavel mai vorbeşte despre firea pământească şi într-un sens etic sau escatologic, ca fiind ceva ce se opune lui Dumnezeu. Firea, după cum ştiţi, este un cuvânt caracteristic lui Pavel. Apare în scrierile lui de 91 de ori, din cele 140 de ocazii în care este folosit în tot Noul Testament. De cele mai multe ori într-o carte non-paulină apare în Ioan - de 13 ori. Pavel foloseşte aceste cuvânt în diverse feluri. Se referă la trupul uman în 1Corinteni 15:50. Se referă la oameni în 1Corinteni 1:29. S-ar putea referi la natura noastră umană în Romani 9:5. S-ar putea referi la înfăţişarea noastră exterioară în 1Corinteni 1. Însă Pavel ne spune că acest trup e slab, după cum vedem în Romani capitolul 6, versetul 19. Ideea de slăbiciune conduce la slăbiciune morală şi eşec moral. Acesta este sensul folosit de Pavel aici în Romani 7 şi în multe alte ocazii.
Deci, atunci "când trăiam sub firea noastră pământească" înseamnă că atunci când eram caracterizaţi, dominaţi, în sclavia firii pământeşti, aveam anumite dorinţe şi o anume perspectivă, pe care versiunea NIV a Bibliei încearcă să o capteze traducând cuvântul "sarx" prin expresia "natura păcătoasă". Pavel nu vrea să spună că trupurile fizice sunt rele în ele însele. El priveşte înapoi la un moment în care a fi în firea pământească este de domeniul trecutului. De aceea este posibil să trăim această viaţă, să trăim prin urmare în acest trup, fără să fim dominaţi de firea pământească, fără să fim caracterizaţi de fire sau de "sarx". Adevărul e că firea este slabă, suntem deschişi ispitelor de tot felul, însă Pavel se referă la faptul că felul de viaţă a cărui caracteristică este cedarea în faţa acestor ispite, ca parte a naturii umane căzute, nu mai este de-acum dominant în noi.
Ţinând cont de faptul că această discuţie este de fapt o continuare a contrastului dintre Adam şi Hristos, prezentat mai devreme în Romani 5, versetele 12-21, este foarte posibil ca Pavel să folosească aici ideea de schimbare a tărâmului sau de transfer. Deşi ne păstrăm trupurile şi suntem încă supuşi orientărilor păcătoase ale păcatului care locuieşte în noi sau ale obiceiurilor păcătoase, deşi ne vom lupta cu păcatul până vom muri, cu toate acestea în Hristos noi suntem ai Lui. Nu mai suntem sub dominaţia firii pământeşti în Adam, nici în sens legal, nici în sens etic. De aceea, atunci când spunem că nu mai suntem în firea pământească, exact la asta ne referim. Suntem acum în Hristos. Îi aparţinem lui Hristos, nu Legii. Aşa cum vom vedea în Romani capitolul 8, este acelaşi lucru ca şi cum am spune că de-acum trăim în Duhul Sfânt, dominaţi de Duhul Sfânt. Pentru că a fi în Hristos înseamnă a fi în Duhul Sfânt.
În versetul 5 Pavel argumentează ideea foarte importantă că Legea era cea care ne stârnea patimile păcătoase. Acest lucru e foarte semnificativ, atât din punct de vedere teologic ca să-l înţelegem pe Pavel, cât şi pastoral şi practic în înţelegerea felului în care funcţionează viaţa creştină şi ce face sau nu face Legea. Cuvântul "patimile" este un cuvânt pasiv. El indică faptul că în natura noastră umană, în natura noastră căzută, există ceva care e gata să facă răul - acele patimi, după cum spune Pavel, care duc la păcat. Calvin, destul de interesant, spune în felul următor. Cred că e cea mai clară explicaţie pe care am auzit-o în legătură cu acest subiect. Calvin spune: "Lucrarea Legii în absenţa Duhului Sfânt este aceea de a fi învăţătorul dinăuntrul nostru (Duhul Sfânt nefiind prezent), lucrarea Legii este să ne aprindă şi mai mult inimile ca să dea naştere dorinţelor şi poftelor păcătoase. Trebuie să notăm că Pavel compară aici Legea cu natura coruptă a omului, a cărei perversitate şi poftă izbucneşte cu şi mai mare furie cu cât e mai restricţionată de legăturile neprihănirii." El adaugă... Calvin continuă spunând: "Atâta vreme cât dorinţele noastre trupeşti sunt dominate de Lege, ele aduc roadă pentru moarte. Pavel demonstrează astfel că, singură, Legea este distructivă. Rezultă deci că aceia care doresc atât de mult sclavia, care duce la moarte, sunt complet lipsiţi de înţelepciune."
Din nou, Legea aduce moartea şi sclavia celor robiţi de firea pământească. Legea nu face acest lucru pentru că Legea e rea. Legea e sfântă, Legea e neprihănită, Legea e bună. Ea face însă acest lucru pentru că noi suntem răi şi pentru că noi suntem păcătoşi. Cel puţin unul din motivele pentru care Dumnezeu a dat Legea este să expună şi să stârnească propria noastră păcătoşenie la niveluri şi mai înalte. De aceea trebuie să avem mare grijă cum folosim Legea. După cum spunea odată Martin Lloyd Jones, "Pasiunile noastre sunt de fapt aprinse de Legea lui Dumnezeu. Tocmai lucrul care le interzice ne încurajează să le facem, pentru că suntem necuraţi. De aceea, predicarea moralităţii poate fi un real pericol." Avertismentul dat aici de Lloyd Jones este profund pentru că, dacă predicăm Legea, ori de câte ori predicăm Legea, Legea îşi va face lucrarea. Iar Legea fără Evanghelie, ce aduce? Condamnarea şi moartea.
Trebuie să avem foarte mare grijă aici, deoarece atunci când Lloyd Jones susţine că predicarea moralităţii este periculoasă, vor fi unii care vor înţelege aceste cuvinte ca fiind o chemare la tolerarea imoralităţii. Nu asta vrea să spună Lloyd Jones. Ideea e simplă: Legea îşi va face cu adevărat lucrarea. Însă dacă predicarea creştină şi învăţătura creştină se concentrează asupra cerinţelor Legii, atunci Legea îşi va face lucrarea, va expune şi va stârni păcătoşenia din noi, lăsându-ne fără speranţă. Ne va lăsa sub condamnare, fără să ne dea puterea de a lupta cu păcatul care ne robeşte.
Astfel, e evident că există mai multe puncte importante aici, pe care trebuie să le luăm în considerare. Din moment ce Legea lui Dumnezeu ne descoperă voia lui Dumnezeu, atunci când Legea este proclamată ea îşi face lucrarea. Legea va stârni, Legea va intensifica păcatul. Legea nu ne dă puterea să împlinim ce cere de la noi. De aceea predicarea moralistă se concentrează asupra poruncilor de ascultare personală, asupra aşa-numitelor "legi albastre" sau "reguli interne" (despre care am vorbit data trecută), sau chiar asupra Legii lui Dumnezeu, un lucru bun. La fel ca Legea, predicarea moralistă poate avea un singur final - condamnarea. Pentru că există oameni care ştiu (ei aud Legea, aud predicile moraliste care vin de la amvon), ei ştiu că nu pot asculta. Atunci Legea îşi face lucrarea şi Legea îi condamnă. Mai sunt şi alţii, care sunt farisei. Ei aud poruncile Legii şi se gândesc că tot ce cere Dumnezeu de la ei este o conformare exterioară, ei spun: "Da, am făcut toate aceste lucruri, încă din tinereţea mea." Ei se mândresc că în exterior se conformează poruncilor. Din aceste motive, predicarea moralistă, fie ea Legea sau regulile interne ale fundamentalismului, o astfel de predicare este cât se poate de distructivă pentru Biserică. Este extrem de distructivă pentru suflet. E otrăvitoare pentru Evanghelia biblică.
O a doua idee accentuată aici este că predicarea Legii - care trebuie predicată - trebuie întotdeauna urmată de predicarea Evangheliei. Legea cere, ea condamnă, nu ne asigură puterea să o împlinim. Însă în Evanghelie, pe de altă parte, Dumnezeu ne oferă cu generozitate tot ce cere de la noi sub Lege. Evanghelia, desigur, este proclamarea simplă a lucrării mântuitoare a lui Isus Hristos, arătând cum Hristos a împlinit cerinţele Legii. Moartea Sa înlătură vina pentru păcatul nostru şi pentru infracţiunile noastre împotriva Legii lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este cel care, lucrând prin Evanghelie, în mod paradoxal, creează în noi dorinţa şi ne asigură puterea să împlinim cu adevărat Legea. După ce am auzit Evanghelia şi am primit promisiunile ei, care este dorinţa noastră? Dorinţa noastră este să ascultăm acum de poruncile lui Dumnezeu. De aceea, acuzaţia că oamenii vor folosi sublinierea exagerată a Evangheliei ca scuză pentru a păcătui, este nefondată.
În al treilea rând, cei ce critică poziţia Reformată ca libertină sau antinomiană denaturează de fapt poziţia Reformată istorică. Deşi mulţi creştini Reformaţi reuşesc destul de bine să denatureze poziţia Reformată prin comportamentul lor păcătos. Nu spunem că Legea nu ar trebui predicată, nici nu spunem că moralitatea nu este importantă. A spune, aşa cum face Lloyd Jones, că predicarea moralistă este periculoasă, nu înseamnă că nu trebuie să vorbim despre moralitate. Dimpotrivă, înseamnă că trebuie să spunem că creştinismul nu poate fi pus pe picior de egalitate cu moralitatea. Spunem că predicarea Legii trebuie întotdeauna urmată de predicarea Evangheliei, astfel încât Dumnezeu să creeze în noi dorinţa şi să ne dea puterea să împlinim Legea, lucru pe care predicarea legalistă a moralităţii nu-l poate face vreodată.
De aceea aşa-numitele a treia şi a doua utilizare a Legii trebuie păstrate absolut clare şi distincte în minţile noastre. Pentru că, în conformitate cu a doua utilizare a Legii, Legea pretinde (nu cere, nu încurajează), Legea pretinde o ascultare desăvârşită. Ea expune şi stârneşte păcătoşenia, ca un învăţător aspru care are rolul să ne îndrepte spre Isus pentru iertare. Însă am fost eliberaţi de sub condamnarea Legii datorită unirii noastre cu Hristos în moartea Lui.
Însă acum, conform cele-i de-a treia utilizări a Legii, Legea ne descoperă tuturor celor care suntem uniţi cu Hristos în moartea şi în învierea Lui, Legea ne descoperă voia lui Dumnezeu pentru vieţile noastre. De aceea, vechea zicală este adevărată. "Legea ne învaţă despre păcat. Legea este regula recunoştinţei." Desigur, revenim iarăşi la "vină, har, recunoştinţă". Acesta este tiparul Catechismului de la Heidelberg, în caz că nu aţi observat.
În lumina pasajului din Romani 5, versetele 12-21, şi a contrastului prezentat de Pavel între Adam şi Hristos, este clar că toţi necreştinii sunt caracterizaţi de controlul firii, observată atât în robia faţă de pasiunile lor, împreună cu identitatea noastră colectivă în căderea lui Adam, cât şi a tuturor celorlalte lucruri care o însoţesc - condamnarea, păcatul şi moartea. A fi în firea pământească înseamnă a fi identificat cu întunericul moral şi intelectual. Sclavia faţă de păcat este tipică acestui veac păcătos din prezent. În acest sens, toţi necreştinii sunt în firea pământească. Însă pentru creştin, pe de altă parte, lucrurile stau diferit. Nu mai suntem caracterizaţi de firea pământească, de acest veac păcătos. Suntem de-acum identificaţi cu Duhul Sfânt şi cu veacul glorios ce urmează să vină. Deşi toţi creştinii rămân în aceste trupuri până când acestea vor fi transformate la înviere, noi nu mai suntem sub domnia, sub controlul firii pământeşti, nu mai suntem sclavii firii pământeşti. Spre deosebire de necreştin, care se identifică cu Adam şi, prin urmare, nu ştie ce înseamnă lupta cu păcatul, creştinul, identificat cu Hristos în moartea, îngroparea şi învierea Sa, se luptă acum cu păcatul şi se luptă cu rămăşiţele firii pământeşti până în ziua învierii. De aceea, nu trebuie niciodată să confundăm doctrina sfinţirii prezentată de Pavel cu moralitatea, sau, aşa cum obişnuiam să aud în biserica evanghelică în care am crescut, cu "sfinţenia personală". Pavel este preocupat de faptul că creştinii, pentru a fi sfinţiţi, trebuie să se considere morţi faţă de păcat dar vii pentru Dumnezeu, şi trebuie să se comporte de-acum ca fiind în Hristos, trebuie să ne oferim lui Dumnezeu ca unelte ale neprihănirii.
Deci, în ultima parte a versetului 5, Pavel trece acum de la principiul general la aplicaţia specifică. Legea stârneşte patimile păcătoase pentru că aceste patimi erau deja la lucru în noi, aducând roade potrivite pentru moarte. Forţa acestui verb, "lucrau", înseamnă că aceste patimi lucrează cu putere prin Lege şi, drept rezultat al lucrării lor, noi aducem roade pentru moarte. E vital să notăm că pentru Pavel păcatul este o condiţie, o stare - aceste patimi păcătoase pe care le stârneşte Legea. La rândul lor, aceste patimi păcătoase, când sunt stârnite, aduc roade potrivite caracterului acestor patimi. Cineva care este sclavul păcatului şi sclavul firii pământeşti va produce roadele firii pământeşti. Însă doctrina sfinţirii prezentată de Pavel nu este centrată în porunca pentru copac să-şi schimbe roadele, ci mai degrabă în declaraţia glorioasă că Dumnezeu a schimbat copacul dintr-un copac rău într-un copac bun, un copac care va aduce roade.
Deci, punctul central al lui Pavel în toată această secţiune (sper că vedeţi) este indicativul - ce a făcut Dumnezeu - şi nu imperativul - ce trebuie să facem noi. E important să observăm contrastul destul de izbitor pe care îl prezintă Pavel între cei înrobiţi de Lege, păcat şi moarte (cei ce sunt în Adam) şi cei ce sunt în Hristos (versetul 6). Pentru că el spune: "Dar acum, am fost izbăviţi de Lege, şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă." Ori de câte ori citiţi traducerile New International Version [NIV], sau New American Standard [NAS], sau vreuna din traducerile moderne, şi întâlniţi un "dar", "fiindcă", "de asemenea", "pentru că", "de aceea", aceste cuvinte înseamnă ceva. Există un contrast evident cu cei din versetul 5, care sunt încă în firea pământească. "Dar acum". Deşi creştinii într-un sens rămân în firea pământească până la moarte şi proslăvire, ca şi creştini noi nu mai suntem dominaţi şi nu mai suntem controlaţi de firea pământească, aşa cum am fost înainte de convertire. După cum am văzut în fiecare lecţie din Vechiul Testament în ultimele săptămâni, profeţii lui Israel au prevestit era mesianică exact în aceşti termeni. În lecţia noastră din Vechiul Testament pentru această dimineaţă (şi putem spune acelaşi lucru despre lecţia de săptămâna trecută din Ieremia 31, sau despre cea dinaintea ei, din Ezechiel 16), profetul vorbeşte despre un timp în care relaţia credinciosului cu Legea se va schimba dramatic. Ezechiel spune: "Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri." Observaţi că indicativul e primul. "Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima din piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele."
În Romani 7:6 Pavel vorbeşte despre faptul că am fost eliberaţi de ce ne lega, de Lege, prin unirea noastră cu Hristos, astfel că în moartea Lui noi suntem acum ai Lui şi Îl slujim într-un Duh nou. Aceasta e o afirmaţie foarte importantă, pentru că, deşi nu mai suntem sub condamnarea Legii (Legea nu ne mai condamnă), datoria pe care ne-o impune Legea ca învăţător despre păcat şi regulă a recunoştinţei (aşa-numita a treia utilizare a Legii) nu este înlăturată. Acest lucru e perfect logic în lumina discuţiei de mai devreme despre moartea şi învierea lui Hristos ca tipar pentru viaţa creştină. Am murit faţă de păcat. Am murit faţă de Lege. Însă am şi înviat împreună cu Hristos ca să ne putem oferi pe noi înşine lui Dumnezeu şi să-L slujim într-un Duh nou. Ce vrea Duhul Sfânt să facem? Conform profeţilor, Duhul Sfânt creează în noi dorinţe şi puteri noi ca să putem asculta de Lege. Din nou, cheia aici este înţelegerea escatologică dintre rolul păcatului, Legea şi firea pământească în relaţie cu faptul dacă suntem sau nu în Adam sau în Hristos. Astfel se realizează temelia pentru ce va urma mai târziu în capitolele 7 şi 8 din Romani, unde Pavel va discuta mai specific rolul Duhului Sfânt.
Atunci când Pavel vorbeşte despre faptul că am fost eliberaţi de Lege, observaţi că imediat el continuă şi arată contrastul dintre Duhul Sfânt şi Lege. A făcut deja acest lucru în Romani 2 versetele 22-29. Însă contrastul de aici nu este un contrast între dorinţa internă de a asculta de o tablă externă de piatră, ci contrastul este între vechiul legământ, care era centrat pe motivul binecuvântare/blestem, şi noul legământ, în care am murit împreună cu Hristos şi am înviat împreună cu El ca să putem fi acum liberi să slujim. Liberi să slujim într-un Duh nou. Poruncile sunt scrise acum pe inimile noastre. Pentru că Duhul Sfânt binecuvântat locuieşte în noi. Nu mai slujim după vechea slovă, care doar ne stârneşte firea şi doar ne împinge spre niveluri din ce în ce mai mari de păcat. Dimpotrivă, suntem acum liberi să slujim într-o nouă stare. O stare în care suntem liberi să ascultăm. Pentru că Duhul Sfânt locuieşte în noi, vom aduce roadele Duhului.
Deci, în încheiere, ideea subliniată de Pavel e simplă: nu mai suntem în Adam. Nu mai suntem robii păcatului. Nu mai suntem condamnaţi de Lege. Am murit împreună cu Hristos. Pentru că am murit împreună cu Hristos, nu mai suntem legaţi de Lege în sensul că nu mai suntem sub condamnarea Legii, la fel cum căsătoria nu mai are efect atunci când unul din soţi moare. Însă Pavel nu ne lasă aici. El mai spune şi că am fost înviaţi împreună cu Hristos la o viaţă nouă. Marele paradox din toate acestea este că, fiind legaţi de Hristos, fiind ai Altcuiva, căsătoriţi cu Altcineva, suntem de-acum liberi să-i slujim lui Dumnezeu într-un mod nou, un mod pe care Pavel îl numeşte în repetate rânduri "într-un Duh nou" şi pe care îl va descrie în mai mare detaliu în Romani capitolul 8. Toţi profeţii lui Israel au vorbit despre noul legământ, prevestindu-l în exact aceşti termeni. Mesia lui Israel ne eliberează de păcat, de vină, de ruşine, de condamnare. Pentru că, aşa cum spune Pavel în Coloseni capitolul 2, noi am murit în Hristos faţă de lucrurile care ne ţineau robi, căci am fost ţintuiţi pe cruce împreună cu Hristos. La fel s-a întâmplat şi cu Legea. În Hristos noi înviem la o viaţă nouă şi Îl slujim acum pe Dumnezeu, nu după litera Legii, care a fost răstignită împreună cu Hristos şi care ne condamnă, ne stârneşte şi mai mult înspre păcat, ci suntem acum proprietatea Altcuiva, legaţi de Altcineva, căsătoriţi cu Altcineva. Suntem căsătoriţi, legaţi şi Îi aparţinem lui Isus Hristos, care ne iubeşte, care S-a dat pe Sine pentru noi şi care ne eliberează acum să-I slujim cu inimi recunoscătoare. Pentru că Legea, care a venit la noi pe table de piatră, este înscrisă de-acum în inimile noastre. De aceea, trăsătura noastră caracteristică este aceea că suntem liberi să-L slujim pe Dumnezeu într-un mod nou, nu după modelul regulilor scrise ci după modelul nou al binecuvântatului Duh Sfânt. Amin.
Tradus de Florin Vidu