N-aş fi ştiut ce e păcatul
(Isaia 6:1-7, Romani 7:7-13)
Dr. Kim Riddlebarger
Când Pavel ne spune în Romani 6:14 că nu mai suntem sub Lege ci sub har, el se referă la faptul că acum, odată ce suntem în Hristos şi prin urmare sub har, Legea nu ne mai condamnă. În Romani 7:1-6, textul nostru de data trecută, Pavel continuă să discute despre acest lucru, amintindu-ne că, despărţiţi de Hristos, eram prizonierii Legii; Legea stârnea patimile păcatului astfel că aduceam roade pentru moarte. Însă acum suntem eliberaţi de Lege pentru că am murit împreună cu Hristos. În Romani 7, versetele 7-13, Pavel continuă să discute despre relaţia creştinului cu Legea. Legea lui Dumnezeu e sfântă iar poruncile sunt sfinte, neprihănite şi bune. Şi totuşi, aceeaşi Lege stârneşte în noi dorinţa de a păcătui. De ce e aşa? Cum se face că un lucru bun a devenit moarte pentru noi? Aşa cum ne va spune Pavel, Dumnezeu ne-a dat Legea ca să ne arate că păcatul nostru este din cale-afară de păcătos. N-am fi ştiut ce e păcatul, spune Pavel, dacă nu am fi avut poruncile lui Dumnezeu.
Ne continuăm drumul în seria noastră de studii din Romani. Suntem în capitolele 6-8 şi privim la doctrina lui Pavel despre sfinţire, construind în continuare pe distincţia prezentată de Pavel în Romani 5, versetele 12-21. Pavel pune în contrast paguba şi dezastrul aduse asupra rasei umane de Adam, cu harul super îmbelşugat adus de Isus Hristos. Pavel argumentează acum că toţi cei ce sunt în Hristos au murit împreună cu Hristos şi vor învia la o viaţă nouă. După ce a prezentat moartea, îngroparea şi învierea lui Hristos ca model pentru sfinţirea noastră, Pavel îşi începe discuţia despre sfinţire nu cu o listă de lucruri pe care trebuie să le facem sau lucruri pe care trebuie să le evităm, ci amintindu-ne că sfinţirea începe cu recunoaşterea faptului că am murit împreună cu Hristos, am fost îngropaţi şi înmormântaţi împreună cu Hristos, şi că am fost înviaţi împreună cu Hristos. După ce ne-a amintit aceste lucruri glorioase, Pavel ne întreabă cum putem atunci să mai trăim ca sclavi ai păcatului şi să ne oferim pe noi înşine ca unelte ale nelegiuirii. În contrast, ideea subliniată de Pavel este că, după ce am fost eliberaţi de păcat şi de condamnarea acestuia, suntem acum pentru prima dată liberi să ne oferim pe noi înşine lui Dumnezeu ca unelte ale neprihănirii. Însă, pentru că Pavel s-a concentrat până acum asupra indicativului, ceea ce suntem în Hristos, el trebuie să se ocupe la un moment dat şi de subiectul care provoca cea mai mare dezbinare în biserica apostolică, şi anume relaţia creştinului cu Legea. Dacă Dumnezeu ne socoteşte neprihăniţi prin credinţă şi nu prin fapte, atunci de ce Legea, care este o descoperire a voii lui Dumnezeu, aduce doar moarte, păcat şi condamnare, când poruncile lui Dumnezeu sunt în ele însele sfinte, neprihănite şi bune?
Pavel va clarifica acum că nu există absolut nimic greşit în legătură cu Legea. Problema e că noi suntem păcătoşi. Pentru că trebuie să vorbim despre multe lucruri în această dimineaţă şi timpul nostru este scurt, haideţi să trecem direct la textul din Romani 7, versetele 7-13. Pe tot parcursul cărţii Romani, ori de câte ori Pavel prezintă un punct teologic important, el se ocupă şi de obiecţiile posibile ale cititorilor săi punând întrebări retorice. Astfel că în versetul 7 el mai pune o astfel de întrebare. "Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos?" Răspuns: "Nicidecum!"
Cu această întrebare Pavel ţinteşte direct la inima problemei şi anume la rolul Legii în viaţa creştinului, în special ţinând cont de posibilitatea că, datorită efectelor pe care Legea le are asupra păcătoşilor (păcat, moarte şi condamnare), unii ar putea considera că Legea este un lucru păcătos. Chiar faptul că Pavel pune această întrebare constituia o provocare pentru felul în care creştinii evrei din biserica din Roma înţelegeau Legea. Cum se poate ca un lucru pe care Dumnezeu l-a intenţionat să fie bun, să aducă de fapt atâta distrugere asupra rasei umane?
Pavel a spus deja câteva lucruri foarte şocante despre Lege, astfel încât cititorii şi ascultătorii săi puteau crede că Apostolul privea poruncile lui Dumnezeu ca fiind ceva rău. În Romani 5:20 Pavel scria: "Legea a venit ca să se înmulţească greşeala." În Romani 6:14 el a spus: "Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har." Iar acum Pavel pune întrebarea: "Legea este ceva păcătos?" tocmai ca să se ocupe de această problemă. Încă o dată, Pavel răspunde la propria întrebare cu un negativ emfatic: "Nicidecum!" Pavel va explica faptul că Legea nu este ceva păcătos, ci Legea ne arată cât de păcătoşi suntem noi. De fapt, predicarea Legii în faţa păcătoşilor este ca şi cum ai arunca benzină peste nişte tăciuni aprinşi. Legea îşi va face lucrarea.
În versetul 7, Pavel spune: "Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin lege." Problema nu e la Lege. Problema e la noi. Desigur, e binevenită în acest punct o explicaţie, pentru că toţi cunoaşteţi cartea Romani; ştiţi că în Romani capitolul 2 Pavel a spus deja că oricine cunoaşte poruncile lui Dumnezeu pentru că sunt înscrise pe inimă. Toţi oamenii au o anumită noţiune despre bine şi rău iar codul moral este practic universal. Cei care nu au Legea ştiu foarte bine că au făcut ceva greşit. Însă oamenii care nu au Legea nu înţeleg ce este în realitate facerea răului - un păcat împotriva unui Dumnezeu sfânt. Deci, există o mare diferenţă între încălcarea unui cod moral omenesc şi înfăptuirea păcatului pe care Dumnezeu Însuşi îl interzice. Avem nevoie ca Legea să ne arate că facem răul. Avem nevoie ca Legea să ne arate că răul pe care îl facem este păcat. Iar atunci când văd că relele pe care le fac sunt păcate împotriva lui Dumnezeu, în mod inevitabil asta înseamnă că devin neliniştit şi încep să văd că am nevoie de un Mântuitor. După cum spune Pavel în Galateni 3:24: "Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă."
Acest lucru e important din mai multe puncte de vedere, pentru că legea e înscrisă pe inimile tuturor bărbaţilor şi femeilor, fără excepţie, datorită creaţiei şi sub legământul original al faptelor. Iar această lege este codificată în Legea scrisă, în legământul mozaic. De aceea predicarea Legii li se pare oamenilor ceva cunoscut, pentru că Legea pune în cuvinte ceea ce ei ştiau deja că e adevărat. Deci, putem spune că, într-un fel, oamenii ştiu ce este păcatul chiar şi fără să aibă Legea, însă nu asta vrea să arate Pavel aici. Pavel vrea să demonstreze că, din moment ce Legea este scrisă pe inimă, atunci când Legea este proclamată păcatul care zace ascuns în noi dintr-o dată se trezeşte la viaţă. Legea scrisă ne mută de la subiectiv - simt că ce fac ar putea fi greşit, la obiectiv - Dumnezeu spune că e greşit. Când cineva aude proclamându-se Legea, nu se mai simte doar vinovat; el ştie că de-acum că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, care a dat Legea. Calvin ne aminteşte că păcatul se găseşte în noi, nu în Lege. Cauza lui este dorinţa coruptă a firii noastre pământeşti. Ajungem să o cunoaştem atunci când descoperim neprihănirea lui Dumnezeu declarată în Lege. Fără Lege, spune Calvin, suntem fie prea împietriţi ca să discernem propria noastră depravare, fie am ajuns total insensibili prin auto-măgulire.
Legea ne arată ce suntem de fapt prin natura şi prin alegerea noastră - păcătoşi. Legea ne aduce înapoi la realitate. Legea ne arată cum ne vede Dumnezeu - ca păcătoşi. Ni se aminteşte din nou care sunt consecinţele serioase ale predicării Legii. Legea ne stârneşte şi mai mult să păcătuim. Legea ne descoperă păcătoşenia. Legea aduce vinovăţia. Aduce condamnarea. Aduce moartea asupra păcătosului, fără ca acesta să mai aibă vreo speranţă de eliberare. Predicarea Legii fără Evanghelie este legalism şi înseamnă să laşi oamenii fără speranţă, sub condamnare. Predicarea moralizatoare, cu care suntem obişnuiţi cei mai mulţi dintre noi, lasă şi ea oamenii cu impresia falsă că creştinismul este o religie de etică şi morală, în timp ce toate aceste predici moralizatoare devin de fapt terenul propice pentru niveluri şi mai mari de imoralitate. Legea îşi va face lucrarea.
Acelora dintre noi care am crescut în biserici legaliste ni se va părea familiară evaluarea făcută de John Warwick Montgomery. El spune: "În micul orăşel din statul New York în care am crescut era o biserică în care se condamna cu desăvârşire dansul şi majoritatea celorlalte forme de contact social între tineri. Această biserică avea un succes destul de mare în acest sens, dar exista o mică problemă. Numărul fetelor care rămâneau însărcinate în acea adunare era cu mult mai mare decât în oricare altă biserică din comunitate. De ce? Pastorul era atât de preocupat să predice lucruri pe care Biblia le lasă ca probleme deschise încât predicarea împotriva imoralităţii s-a pierdut pe drum." E trist, dar adevărat. Legalistul nu oferă ascultătorilor săi vreo eliberare de vină. Iar moralistul le spune ascultătorilor săi că păcatul este ceva extern şi problema păcatului poate fi rezolvată dacă ne hotărâm să ne străduim mai mult. Acesta e motivul pentru care atât legalismul cât şi moralismul sunt extrem de distructive pentru creştinismul biblic.
În ultima parte a versetului 7 Pavel trece de la teoretic la concret. "De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă legea nu mi-ar fi spus: 'Să nu pofteşti!'" A zecea poruncă este cea mai potrivită în acest scop pentru a explica ce face predicarea Legii, pentru că e singura poruncă în care se merge mai departe de acţiunea exterioară ajungând la rădăcina interioară a problemei. Ştim acest lucru din Matei capitolul 5. Isus s-a ocupat de fiecare poruncă aproximativ în acelaşi fel, spunându-le fariseilor: "Aţi auzit că s-a zis..., dar Eu vă spun..." Substantivul folosit în traducerea NIV pentru a arăta ce înseamnă să pofteşti prezintă ideea unei dorinţe puternice şi este folosit ocazional în Noul Testament pentru dorinţe bune, însă în majoritatea copleşitoare a cazurilor înseamnă lucruri de genul poftă sau lăcomie după lucruri păcătoase. Deci cuvântul poftă este o traducere corectă, un mod potrivit de a prezenta lucrurile. Pavel citează aici din Lege (Exod 20 sau Deuteronom 5), deşi nu menţionează lucrurile specificate în poruncile originale. Deci cel mai bine e să luăm referirea lui Pavel la poftă într-un sens mai larg - dorinţa după orice lucru păcătos. Aşa se face că, atunci când Legea este predicată, ea stârneşte în noi dorinţa să facem tocmai acel lucru pe care Legea l-a declarat ca fiind păcătos. Nu aş fi ştiut că ceva e greşit dacă Legea nu mi-ar fi spus să nu-l fac.
Cheia aici este această prefaţă escatologică, a timpurilor din urmă, la cartea Romani, pe care ne-am străduit să o prezentăm până acum. Pavel vorbeşte despre ce era el - timpul trecut - ca reprezentant al lui Israel, încă în Adam, încă sub condamnarea Legii, înainte de răstignirea sa împreună cu Hristos şi îngroparea împreună cu El prin botez. Ca evreu, rob al păcatului, al Legii şi al morţii, Pavel nu avea nici un fel de putere să reziste dorinţelor păcătoase care îl chinuiau. Atunci când a auzit Legea, a dorit să facă lucrurile interzise de Lege. Se găsea încă sub controlul firii pământeşti. Era caracterizat de dominaţia stăpânirii lui Adam. Era fără putere. În textul nostru din Romani 7:14 şi versetele următoare, Pavel va continua să vorbească despre ce face Legea pentru cei ce sunt în Hristos. Legea încă stârneşte dorinţe păcătoase în creştini, pentru că încă suntem în aceste trupuri de carne până la înviere. Însă diferenţa constă în faptul că în Hristos dorim acum să facem binele - ceea ce nu s-a întâmplat pe când eram în Adam. Dorim să împlinim poruncile. Avem puterea să facem acest lucru pentru că păcatul nu mai stăpâneşte peste noi. Nu mai suntem sub stăpânirea Legii. Dimpotrivă, suntem sub har. Cu toate acestea, mult prea adesea ne comportăm ca şi cum am fi în Adam. De aceea ne porunceşte Pavel să ne socotim morţi faţă de păcat dar vii pentru Dumnezeu. Aici începe sfinţirea - cu înţelegerea a ce am fost în Adam şi ce suntem acum în Hristos.
Deci, ce se întâmplă cu cineva care este încă în Adam - un necreştin care aude Legea? Pavel ne arată cum trece păcatul la acţiune, în versetul 8, folosindu-se de Lege. "Apoi păcatul a luat prilejul şi a făcut să se nască în mine prin poruncă tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort." Imaginea introdusă aici de Pavel este imaginea unui război. Când se predică Legea, păcatul se trezeşte la viaţă. Pavel foloseşte un termen care descrie păcatul angajat într-un fel de operaţiune militară. Păcatul ia porunca şi foloseşte porunca drept bază de operaţiuni. Din acel moment, el produce tot felul de dorinţe păcătoase. Cineva scria: "E o caracteristică tristă a naturii umane aceea că orice interdicţie tinde să trezească în noi dorinţa de a încălca acea interdicţie." Preaiubiţilor, când auzim Legea, păcatul se trezeşte la viaţă şi aprinde în noi dorinţa să facem tocmai lucrul pe care n-ar trebui să-l facem. În noi izbucneşte un război. De aceea spunem că Legea stârneşte şi înrăutăţeşte păcătoşenia umană. Păcatul de-abia aşteaptă să se trezească la viaţă. Iar Legea de-abia aşteaptă să stârnească păcatul.
În continuare, trebuie să vedem ce vrea să spună Pavel prin cuvintele "fără Lege, păcatul este mort", în a doua parte a versetului 8. Răspunsul e relativ simplu. Dacă n-ar exista Legea, nu ar exista vreo încălcare a Legii. Fără poruncă nu poate exista neascultarea. Pavel stabileşte faptul că, în practică, Legea nu funcţionează ca o metodă de mântuire. Dimpotrivă, ea este o metodă prin care se stabileşte vinovăţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Ne oferă un lucru împotriva căruia să păcătuim. În acest fel, ea devine un aliat al păcatului. Porunca este intenţionată pentru binele nostru, însă e posibil să vedem porunca drept o limitare a libertăţii noastre. Văzută în această lumină, ea devine un motiv de resentiment. Devine un lucru împotriva căruia ne opunem. Fără ceva împotriva căruia să ne răzvrătim, n-ar exista răzvrătirea. Fără Lege, ştim că păcatul este prezent dar păcatul nu este stârnit până când nu-l stârneşte Legea. Pavel ne spune în 1Corinteni 15:56: "Puterea păcatului este Legea." El ne sugerează că păcătoşenia adormită se trezeşte la viaţă ori de câte ori se predică Legea. De fapt, putem vedea acest lucru încă din zorii istoriei răscumpărării, pentru că în relatarea din Geneza vă amintiţi că şarpele l-a putut ataca pe Adam doar după ce s-a dat porunca în Geneza 2:17. Doar după ce omul a primit porunca să nu mănânce din acel pom, Satan a avut un obiectiv specific pe care să îl atace. Calvin a tras concluzia din acest lucru că toate relele apar datorită păcatului şi firii pământeşti corupte. Însă Legea dă ocazie păcatului. De aceea legalismul şi moralismul sunt atât de distructive. Când se predică Legea, ea îşi va face lucrarea. Ne va lăsa fără speranţă. Va oferi motiv şi şansă păcatului să erupă în niveluri din ce în ce mai mari de răutate.
În versetul 9, Pavel declară: "Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat şi eu am murit." Există mai multe interpretări ale acestui verset foarte complicat, începând cu cea a lui Calvin, care a argumentat că Pavel vorbeşte despre felul în care a văzut Legea înainte de convertire şi cum, pe atunci, îşi imagina că împlineşte cerinţele Legii, doar ca să ajungă în momentul convertirii la descoperirea cumplită că de fapt nu a împlinit deloc cerinţele Legii. Este o interpretare foarte plauzibilă. Are sens. Însă toate interpretările moderne o ajustează puţin, şi eu cred că pe bună dreptate, arătând că Pavel foloseşte în greacă un "eu" emfatic - cum obişnuieşte să facă atunci când vrea să arate că aceasta nu e doar experienţa lui ci vorbeşte în numele tuturor celor ce sunt sub Lege, a celor ce sunt în Adam, şi care, din perspectiva sclaviei lor faţă de păcat, cred că împlinesc cerinţele neprihănite ale Legii, când de fapt nu o fac. Cheia aici pentru o înţelegere corectă este expresia: "Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam..." Folosirea timpului trecut, "odinioară", înseamnă clar că Pavel vorbeşte despre o experienţă trecută, nu o realitate prezentă. Contrastul e şi mai clar în Romani 7:14 şi în continuare pentru că acolo Pavel foloseşte timpul prezent. E greu de înţeles cum un băiat evreu evlavios ca Pavel a putut să fie fără Lege. Încă din primele zile ale vieţii a fost instruit cum să-L slujească pe Dumnezeu. Însă expresia "fără Lege" ar putea fi folosită în sensul că a fost un timp în experienţa lui când nu şi-a dat seama de forţa cerinţelor Legii; un timp când nu s-a găsit sub condamnarea păcatului. Ştim că în altă parte chiar Pavel se referă la o vreme când a fost fără vină în ce priveşte neprihănirea dată de Lege. El descrie acest lucru în Filipeni 3, când spune că se considera neprihănit. Se credea în deplină conformitate cu Legea. Seamănă în acest sens cu tânărul bogat care, când a fost confruntat de Isus cu cerinţele Legii, a spus: "Am făcut toate aceste lucruri din tinereţea mea." Pavel nu e viu pentru că încă nu a fost convertit. Vorbind retoric, Pavel încă nu şi-a dat seama că nu a împlinit Legea, iar această neîmplinire a Legii i-a adus sentinţa morţii. Parafrazând, Pavel spune: "Credeam că sunt viu. Credeam că totul e în regulă. Ignoranţa însemna fericire." Pavel nu îşi dădea seama de adevărata lui stare şi credea că totul e în regulă. Apoi a venit porunca, a fost predicată Legea şi Pavel a înţeles: "Sunt un om mort." Succesiunea evenimentelor de aici e foarte importantă. "Odinioară (timpul trecut) eram viu pentru că credeam că împlinesc Legea." Asta înseamnă expresia "fără Lege" înţeleasă corect. "Apoi a venit porunca (porunca să nu poftesc) şi păcatul s-a trezit la viaţă iar eu am murit." Ca un evreu evlavios, Pavel credea că trăieşte în conformitate cu Legea. Credea că e viu. Asta doar pentru că era fără Lege - fără Legea înţeleasă corect. Însă când a venit această poruncă specifică de a nu pofti, acum înţeleasă corect, dintr-o dată Pavel a început să poftească în aşa măsură încât şi-a dat seama că a încălcat Legea şi că se găsea sub sentinţa morţii. Păcatul a fost prezent tot timpul, însă era adormit. Când a venit porunca, n-a mai fost posibilă ignorarea realităţii cumplite şi astfel păcatul s-a trezit la viaţă. Când au venit poruncile, l-au omorât pentru totdeauna pe acest fariseu mândru care îi mulţumea lui Dumnezeu că nu este la fel ca ceilalţi oameni; era atât de sigur de neprihănirea lui înaintea lui Dumnezeu, însă acest păcătos fericit (cum spune un scriitor) a fost omorât. Pentru că i-a fost arătată seriozitatea păcatului, nu atât a păcatului la modul general, cât a propriului său păcat. Pavel realizează acum că Legea, care este sfântă, poate aduce moartea. Păcatul a fost demascat şi arătat ce este în realitate.
Astfel că în versetul 10 Pavel caută acum un răspuns la întrebarea fundamentală ridicată de această linie de argumentaţie. Legea trebuia să aducă viaţa sau să aducă moartea? Pavel spune, într-un fel surprinzător: "Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea." Cu siguranţă, se cer aici câteva explicaţii. Legământul mozaic, Legea, se baza în mod clar pe un principiu al faptelor. Conform termenilor legământului încheiat de Dumnezeu cu Israel pe Muntele Sinai, legământul mozaic, poporul lui Dumnezeu, nu Dumnezeu Însuşi, jură pentru a-l ratifica. Asta înseamnă în mod simplu că ascultarea poruncilor ne aduce binecuvântarea; în acest caz, viaţa. În timp ce neascultarea aceloraşi porunci în mod necesar aduce blestemul, sau moartea. La asta pare să se gândească Pavel aici. În mod clar, aceste cuvinte sunt ecou al Predicii lui Isus de pe Munte în Matei 5-7. Dacă cineva de aici în această dimineaţă ar asculta în mod desăvârşit de poruncile legământului mozaic, cele Zece Porunci, ar primi ca răsplată viaţa. De aceea e necesar ca Isus să vină ca mijlocitor al legământului harului pentru a împlini în mod desăvârşit Legea, astfel încât păcătoşii să poată fi îndreptăţiţi, pentru că neprihănirea lui Hristos este trecută în contul nostru prin credinţă.
Din acest motiv, Pavel poate declara în versetul 12: "Aşa că Legea, negreşit, este sfântă şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună." Am văzut în lecţia noastră din Vechiul Testament în această dimineaţă că, atunci când profetul Isaia şi-a dat seama că se găsea în prezenţa lui Dumnezeu, nu a înţeles doar că Dumnezeu e sfânt, el a înţeles şi că este un păcătos sortit pierzării pentru că stătea înaintea unui Dumnezeu sfânt. Legea reflectă sfinţenia Autorului ei. Problema nu e la Lege, care descoperă voia şi caracterul sfânt al lui Dumnezeu. Legea este sfântă, chiar dacă aduce moartea. Problema e cu păcătoşenia omenească, care este demascată, stârnită, înrăutăţită de Legea care în ea însăşi e sfântă, neprihănită şi bună, la fel ca voia lui Dumnezeu pe care o descoperă. Isaia a fost copleşit de vina lui în prezenţa unui Dumnezeu sfânt. De aceea şi noi suntem convinşi de păcatele noastre atunci când suntem confruntaţi cu poruncile sfinte ale lui Dumnezeu.
În versetul 11 Pavel repetă o mare parte a celor deja spuse în versetul 8: "Pentru că păcatul a luat prilejul prin ea, m-a amăgit şi prin însăşi porunca aceasta m-a lovit cu moartea." Încă o dată, păcatul foloseşte poruncile lui Dumnezeu ca un fel de bază de operaţiuni. Însă de data asta atenţia se îndreaptă către faptul că păcatul l-a înşelat până şi pe Pavel. Limbajul folosit aici este în mod clar un ecou al capitolului 3 din Geneza, în care şarpele i-a spus Evei: "Hotărât că nu veţi muri." Amintiţi-vă că în relatarea din Geneza Satan s-a concentrat asupra negativului. "Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: 'Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?'" - mutând atenţia de la declaraţia pozitivă dată de Dumnezeu lui Adam şi Eva: pot mânca din orice copac din grădină, cu o singură excepţie. Păcatul ne amăgeşte până în punctul în care aduce asupra noastră blestemul. Poruncile lui Dumnezeu fiind direcţionate către dobândirea vieţii, păcatul nostru e acela care prinde prilejul şi ne ucide prin ceva ce e bun. Astfel, deşi poruncile sunt sfinte, neprihănite şi bune, deşi ne sunt date cu scopul de a ne aduce viaţa, ele stârnesc păcatul şi aduc moartea. Păcatul se trezeşte la viaţă folosind aceste porunci drept bază de operaţiuni. Poate că am crezut că suntem în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Însă atunci când vine porunca, păcatul se trezeşte la viaţă iar noi murim.
Aşa cum a făcut mai devreme în versetul 7, Pavel caută să demonstreze acest lucru punând din nou o întrebare retorică în versetul 13: "Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea?" Unii văd această întrebare ca fiind aceeaşi cu cea din versetul 7, însă există o mare diferenţă între ele. Acolo Pavel era preocupat dacă Legea era sau nu un lucru păcătos. Modul în care a respins acea poziţie i-ar putea face pe unii să tragă concluzia că porunca era cea care i-a adus moartea. Într-adevăr, era cât pe ce să spună tocmai acest lucru în versetul 10: "Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea." Însă Pavel niciodată nu a intenţionat ca noi să vedem Legea într-o lumină negativă. Pavel spune că Legea este bună. Întrebarea lui de aici este: Cum se face că un lucru bun aduce moartea? Deci putem spune astfel: Dacă Legea este bună şi totuşi din prezenţa ei a rezultat moartea, înseamnă oare că un lucru bun a devenit moarte pentru mine, e vinovat de moartea mea? La această întrebare primim din nou răspunsul categoric al lui Pavel: "Nicidecum!" Legea este un lucru bun. Legea nu poate fi învinovăţită pentru moartea mea. Chiar dacă noi toţi suntem socotiţi păcătoşi în Adam, ideea subliniată de Pavel aici este că doar pe propriul nostru păcat, doar pe propriile noastre încălcări intenţionate ale Legii lui Dumnezeu putem da vina pentru sentinţa morţii care atârnă asupra noastră, dacă nu suntem în Isus Hristos.
În versetul 13 Pavel reafirmă această relaţie dintre păcat şi Lege. "Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă." Deşi există şi alte motive pentru care Legea trebuie predicată, din comentariile lui Pavel de aici descoperim declarate explicit cel puţin două scopuri ale Legii. Unul din motivele pentru care Dumnezeu a dat Legea este ca prin Lege să recunoaştem ce este păcatul în realitate - un păcat. Voia lui Dumnezeu nu mai este ascunsă de noi, nu mai este doar o opinie, nu mai este dosită în vreun colţ al inimii noastre sub forma unui vag simţ al binelui şi răului. Voia lui Dumnezeu a fost publicată în cele Zece Porunci ca să o putem vedea cu toţii, iar orice încălcare a vreuneia din aceste porunci prin gândire, vorbire sau faptă, este păcat. Celălalt motiv este ca prin Lege păcătoşenia păcatului să fie intensificată şi mai mult. Păcatul nu este un simplu defect de caracter sau o greşeală de judecată, cum încerca John Wesley să argumenteze într-un mod foarte neconvingător. Legea a fost dată pentru ca păcatul să poată fi văzut aşa cum este în realitate. Fără Lege nu am fi recunoscut adâncimile răutăţii păcatului. Nu l-am fi văzut ca o răzvrătire personală împotriva poruncilor lui Dumnezeu. Prin urmare, ori de câte ori citim sau auzim Legea lui Dumnezeu, nu numai că ştim ce este păcatul, ştim şi că propriul nostru păcat este o trădare personală împotriva Creatorului şi Răscumpărătorului nostru. Pentru că Legea lui Dumnezeu e sfântă iar poruncile Lui sunt sfinte, neprihănite şi bune, păcatul nostru poate fi văzut drept ceea ce este în realitate - păcat. Un păcat din cale-afară de păcătos.
De aceea, pentru ca vreunul din fiii sau vreuna din fiicele lui Adam să fie eliberaţi de păcat şi moarte, trebuie să fim eliberaţi de condamnarea Legii. Poruncile au venit. Ele ne-au stârnit să păcătuim. Ne-au arătat şi mai mult că am încălcat Legea şi suntem sub blestemul lui Dumnezeu dacă nu Îl avem pe Isus Hristos, doar prin credinţă. Însă, dacă suntem uniţi cu Isus Hristos prin credinţă, am fost îngropaţi împreună cu El prin botez şi am fost înviaţi împreună cu El la o viaţă nouă. Împlinirea desăvârşită a Legii de către Isus este trecută în contul nostru ca şi cum ar fi a noastră. Moartea Lui plăteşte pentru vina tuturor ocaziilor în care ne-am răzvrătit împotriva poruncilor, care sunt sfinte, neprihănite şi bune. Prin credinţa în Isus Hristos am fost eliberaţi de condamnarea Legii, pentru că în Isus Hristos suntem văzuţi de-acum drept sfinţi, neprihăniţi şi buni, pentru că sfinţenia, neprihănirea şi bunătatea lui Hristos a fost trecută în contul nostru. Chiar dacă Legea încă ne descoperă păcatul şi încă ne stârneşte către niveluri şi mai mari de păcat, în Isus Hristos am fost eliberaţi de puterea de condamnare a Legii. În loc să pronunţe blestemul lui Dumnezeu asupra noastră, Legea declară acum că am fost eliberaţi, pentru că Hristos a împlinit aceste porunci. Iar poruncile care odată ne condamnau, acum ne învaţă voia lui Dumnezeu pe care nu am fi cunoscut-o, astfel încât suntem liberi să-L ascultăm pe Dumnezeu cu inimile pline de recunoştinţă. Chiar dacă nu am fi ştiut ce este păcatul dacă n-ar fi fost Legea, nu am fi ştiut nici ce este harul despărţiţi de Isus Hristos, care a murit pentru fiecare din acele ocazii în care Legea Lui sfântă, neprihănită şi bună ne-a stârnit către niveluri şi mai mari de păcat şi ne-a descoperit cine şi ce suntem cu adevărat. Acelaşi Isus ne-a dat binecuvântatul Său Duh Sfânt astfel încât acum suntem liberi să ascultăm aceleaşi porunci care sunt înscrise pe inimile noastre. Legea ne-a descoperit păcatul, însă acum suntem în Isus Hristos, care ne descoperă nu condamnarea ci cum să trăim vieţi de recunoştinţă înaintea unui Dumnezeu sfânt. Pentru că am fost eliberaţi de Cel sfânt, neprihănit şi bun care ne-a socotit drept sfinţi, neprihăniţi şi buni, liberi să ascultăm poruncile cu o recunoştinţă adevărată. Amin.
Tradus de Florin Vidu