„Libertate glorioasă”

(Isaia 11:1-10; Romani 8:18-27)

Dr. Kim Riddlebarger


Dumnezeu nu-i va mântui doar pe cei pe care i-a ales în Cristos, El va mântui toată creaţia din urmările groaznice ale căderii rasei umane în păcat. În Romani 8:18-25 atenţia lui Pavel se mută de la dimensiunea individuală a sfinţirii la dimensiunea cosmică. În ultimele câteva predici am văzut cum Dumnezeu îşi răscumpără poporul Său „în Cristos” prin îndepărtarea de la acesta a blestemului, a condamnării şi a robiei faţă de păcat. Acum vom vedea modul în care Dumnezeu răscumpără „în Cristos” toată creaţia asigurând prin urmare libertate glorioasă pentru toţi oamenii lui Dumnezeu şi pentru tot ce a creat Dumnezeu.

Această secţiune din Romani trebuie iarăşi percepută în lumina contrastului escatologic dintre „deja” şi „nu încă”, respectiv „veacul acesta” şi „veacul ce va veni”, ce suntem „în Cristos” în contrast cu ce am fost „în Adam”. Aşa cum am văzut ultima dată în Romani 8:17, când Pavel a scris: „Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El” – apostolul începe să contrasteze suferinţa asociată acestui veac prezent cu slava veacului ce va veni. Când credincioşii iau parte la suferinţa lui Cristos, la fel şi creaţia geme sub apăsarea picioarelor noastre. Dar pentru cei ce sunt în Cristos suferinţa prezentă va ceda în faţa gloriei escatologice; şi însăşi creaţia va fi eliberată de sub principiul corupţiei sau stricăciunii. Dumnezeu va mântui poporul Său şi va înnoi creaţia Sa.

Mai mulţi comentatori evidenţiază faptul că, în conformitate cu categoriile escatologice ale lui Pavel, suferinţa aparţine „acestui veac rău prezent”, pe când gloria aparţine „veacului ce va veni”. Din pricina căderii rasei umane în păcat suferinţa este o categorie a dimensiunii „deja”, pe când glorificarea în Cristos este trăsătura lui „nu încă”. Din moment ce suferinţa noastră se va sfârşi în cele din urmă la cea de-a doua venire a lui Cristos, speranţa de nestins a creştinilor în mijlocul suferinţei prezente este că gloria veacului ce va veni va deveni o realitate în Ziua lui Isus Cristos. Şi totuşi, aspectul esenţial subliniat de Pavel este că în mijlocul suferinţelor pe care trebuie să le îndurăm în acest veac rău prezent noi luăm parte chiar acum într-o anumită măsură la gloriile lui „nu încă” prin Cuvânt şi sacrament. Prin urmare, tema gloriei şi modul în care participăm la ea acum şi modul în care ne oferă speranţă pentru viitor predomină restul acestui capitol.

Însă nu trebuie să-l înţelegem pe Pavel drept un teolog al suferinţei, nici că suferinţa noastră este esenţa vieţii creştine, deşi noi vom suferi într-adevăr în acest veac rău prezent. Pavel este teologul a cărui atenţie centrală este clar îndreptată spre gloriile escatologice, viitoare, ale lui Cristos. După această glorie tânjim noi şi după ea trebuie să aşteptăm. Acest aspect este important deoarece înseamnă că Pavel nu este milenist (premilenist sau postmilenist – unul care pledează pentru „mileniu”, o perioadă de o mie de ani în care Cristos va domni pe pământ). Nu va fi nicio „eră de aur” pe acest pământ prezent nici înainte nici după revenirea Domnului nostru. În schimb, aşteptarea lui Pavel este a unui cer şi a unui pământ înnoite, strâns legate de această glorie escatologică şi a doua venire a lui Cristos. Ce ne oferă speranţă şi ce dă sens suferinţei noastre prezente nu e promisiunea unui mileniu în care lucrurile sunt parţial înnoite, ci revenirea lui Isus Cristos, Cel de-al doilea Adam, care va judeca lumea, va învia morţii şi va face toate lucrurile noi.

În versetul 17 Pavel a prezentat contrastul între suferinţele pe care credinciosul trebuie să le îndure cu Cristos în acest veac prezent şi gloria lui Cristos, care va fi descoperită în veacul ce va veni. Această afirmaţie slujeşte ca punte de trecere la ceea ce urmează – explicaţia lui Pavel din versetele 18-25 în ce priveşte înnoirea cosmosului.

În versetul 18 Pavel pune în contrast dimensiunea „deja” cu „nu încă” atunci când afirmă: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” Modul în care înţelege Pavel suferinţa prezentă se naşte din anticiparea gloriei viitoare de către acesta. Termenul tradus de NIV „socotesc” poate însemna ceva asemenea unui calcul, o socotire mentală a evidenţelor, ca asigurare puternică şi nu ca îndoială. Pentru Pavel această considerare este ancorată în realitatea suferinţelor lui Cristos pentru păcatele noastre (v. 17) care au fost doar premergătoare gloriei Sale, manifestate la învierea Sa din morţi şi la înălţarea Sa. Da, Cristos a suferit în mâinile oamenilor răi în timpul acestui veac rău prezent. Însă a triumfat în mijlocul lui. Tot aşa, Pavel aşteaptă ca toţi cei ce sunt în uniune cu Cristos să sufere la fel. Suferinţa este o parte inevitabilă a vieţii creştine. Însă, fiindcă Cristos a triumfat asupra morţii, la fel şi noi vom birui, cum a şi explicat de altfel apostolul Pavel – din moment ce suntem în uniune cu Cristos prin credinţă şi pecetluiţi în El cu Duhul Sfânt, noi dăm morţii faptele firii pământeşti şi, prin urmare, trăim.

De aceea Pavel poate spune atât de categoric că suferinţele din viaţa aceasta nu sunt vrednice să se compare („nu pot fi comparate”) cu gloriile veacului ce va veni. În 2Corinteni 4:17-18 el o exprimă în acest mod: „Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.” Acest veac rău prezent trece chiar acum. Va ajunge la un sfârşit catastrofal în Ziua Domnului Isus, când toate lucrurile vor fi făcute noi, atunci când ce este temporal va ceda în faţa a ceea ce este etern.

Este important să se ia în considerare faptul că gloria va fi descoperită, nu creată. Slava lui Cristos este chiar acum o realitate prezentă în cer, deşi nu este încă realizată pe pămât, cu excepţia unor apariţii scurte prin Cuvânt şi sacrament. De aceea Pavel tânjeşte după această glorie. Este parte a veacului ce va veni. Acesta este locul unde îşi pune el speranţa. Imaginile lumii materiale prezente de-a lungul Vechiului Testament, precum în Isaia 11:1-10 (lecţia noastră din Vechiul Testament), care vorbesc despre vii roditoare, lei care stau împreună cu miei etc. descriu slava viitoare în termeni strict pământeşti, caracteristici profeţiei vechi-testamentare. Imaginile lumii pământeşti sunt folosite ca să descrie împlinirea viitoare şi realităţile cereşti care depăşesc cu mult tot ceea ce ar fi putut cunoaşte sau concepe profeţii în mod posibil. Deşi gloria lui Cristos este descoperită în noi la prima înviere (când trecem din moarte la viaţă – adică la naşterea din nou), ea este pe deplin realizată doar la venirea Lui în glorie, la învierea trupului. Aşadar modul în care înţelegem suferinţa prezentă în contrast cu gloria viitoare este prin distincţia „deja/nu încă”. Aspectul central evidenţiat de Pavel este că noi participăm chiar acum, într-un anumit sens, adoptaţi ca fii şi fiice ai lui Dumnezeu, la gloria care va fi realizată pe deplin la revenirea lui Cristos.

În versetul 19 Pavel vorbeşte în continuare despre această tensiune „deja/nu încă” atunci când spune: „firea (creaţia) aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.” Cranfield evidenţiază faptul că „afirmaţia este introdusă ca sprijin pentru declaraţia făcută în v. 18, însă, odată introdusă, necesită altă explicaţie.” Aceasta este explicată în următoarele versete înainte să culmineze în doxologia lui Pavel de la sfârşitul capitolului. Aceasta este explicaţia lui Pavel privind motivul pentru care suferinţa trebuie să continue în pofida lucrării încheiate a lui Cristos şi în pofida faptului că Domnul nostru a triumfat asupra acestui veac rău. Credincioşii trebuie să îndure suferinţa lor cu Cristos până la sfârşitul veacului având perspectiva tensiunii „deja/nu încă”. Dumnezeu îşi mântuieşte poporul Său, adică pe „fiii lui Dumnezeu”; şi El mântuieşte creaţia, care înţeleg că înseamnă lumea materială (opusă lumii spirituale). Pavel merge atât de departe încât personifică creaţia vorbind despre ea ca anticipând răscumpărarea care se va arăta. Această anticipare a restaurării individuale şi cosmice este cea care conferă perspectiva lui Dumnezeu asupra suferinţei noastre prezente.

Pavel foloseşte un cuvânt foarte neobişnuit aici care este tradus de NIV cu „aşteptare plină de ardoare” [„dorinţă înfocată” în versiunea Cornilescu, n.tr.]. Termenul transmite ideea „aşteptării persistente şi cu ardoare”, iar literalmente acesta înseamnă „întinderea capului înainte”. Conform lui Pavel creaţia personificată „îşi întinde gâtul înainte” anticipând descoperirea fiilor lui Dumnezeu, evenimentul care marchează ceea ce Pavel va numi în versetul 21 izbăvirea creaţiei din „robia stricăciunii”. Când gloria escatologică al lui Cristos va fi descoperită la sfârşitul veacului, creaţia va fi de asemenea răscumpărată. Dumnezeu salvează cosmosul şi creaţia însăşi tânjeşte după această restaurare. Pentru a prezenta acest punct de vedere mai emfatic Pavel foloseşte, în limba greacă, doi termeni compuşi (NIV, „aşteaptă” şi „dorinţă/aşteptare înfocată” – v. 19) care oferă împreună o imagine vie a nădejdii cu care creaţia aşteaptă dezvăluirea slavei viitoare. Creaţia aşteaptă descoperirea (apocalypsis) fiilor lui Dumnezeu. Focalizarea lui Pavel este asupra descoperirii gloriei escatologice a lui Cristos în Ziua revenirii Sale. Însă este prezentă aici şi tensiunea centrală „deja/nu încă” pe care nu trebuie s-o trecem cu vederea.

De aceea se referă Pavel acum la faptul că fiii adevăraţi ai lui Dumnezeu vor fi descoperiţi, la un anumit moment, din totalitatea umanităţii. Pavel prezintă un argument care este în anumite privinţe asemănător învăţăturii lui Isus despre separarea grâului de neghină, a oilor de capre, la vremea judecăţii. La cea de-a doua venire a Domnului nostru, fiii şi fiicele lui Dumnezeu, care se află încă în condiţia lor pământească drept robi şi stăpâni, şi care, în anumite privinţe, nu pot fi distinşi de cei reprobaţi sau condamnaţi, vor fi în cele din urmă despărţiţi de fiii şi fiicele lui Adam. Această „aparenţă” de statut inferior nu se va schimba până-n „ziua cea din urmă”, fiindcă nu trebuie să uităm căci chiar acum creştinii sunt cetăţeni ai cerului şi ai veacului ce va veni. De aceea perspectiva milenistă dă greş. Speranţa escatologică a lui Pavel nu este într-o transformare parţială sau/şi graduală a acestui veac, tipic pentru viziunea premilenistă şi postmilenistă, ci speranţa lui Pavel este pe bună dreptate focalizată asupra venirii Domnului şi înnoirii tuturor lucrurilor – adică un cer nou şi un pământ nou.

În versetele 20-21 Pavel îşi continuă explicaţia cu privire la motivul pentru care suferinţele prezente nu pot fi comparate cu gloria escatologică a lui Cristos. „Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.” Folosirea lui „căci” indică faptul că succesiunea logică continuă din cea care a început în versetul 18. Motivul pentru care suferinţele prezente ale poporului lui Dumnezeu nu pot fi comparate cu gloria viitoare a lui Cristos are de-a face cu faptul că „firea a fost supusă deşertăciunii”. Aşa cum Pavel înţelege istoria răscumpărării, căderea i-a afectat nu numai pe Adam şi toţi descendenţii lui, ci căderea a afectat toată creaţia.

Acest lucru este evident în faptul că de la cădere creaţia nu-şi mai împlineşte scopul pentru care fusese iniţial intenţionată. Edenul era locul unde Dumnezeu şi omul se bucurau împreună de o părtăşie neîntreruptă şi unde omul exercita stăpânire asupra întregii creaţii ca reprezentant al lui Dumnezeu. Din cauza păcatului uman scopul iniţial al creaţiei este zădărnicit. Buruienile cresc, durerile femeii la naştere sunt mari, iar sarcina hotărâtă a omului de a lucra produce acum sudoare şi băşici. Chiar stăpânirea omului peste creaturi este diminuată. Ceea ce era bun este supus acum „putrezirii”, „schimbării” şi „haosului”. Dar şi aceasta este parte a decretului lui Dumnezeu. Creaţia a fost supusă acestei deşertăciuni ca urmare a păcatului uman.

Acest fapt s-a explicat amănunţit în propoziţia finală a v. 20, precum şi în v. 21. Zădărnicirea scopului iniţial al creaţiei nu provine dintr-un defect inerent în creaţie. Dumnezeu a creat toate lucrurile „bune”. Zădărnicia provine „nu de voie (nu din propria alegere a creaţiei), ci din pricina celui ce a supus-o.” A argumenta că de fapt creaţia este inerent deficientă înseamnă a adopta un dualism nebiblic şi păgân între spirit şi materie. Trebuie să vedem creaţia ca fiind inerent bună, deşi experimentăm creaţia după cădere. Timpul aorist („a fost supusă”) arată spre un singur moment în timp. Creaţia nu este deficientă. Mai degrabă a fost supusă prin voinţa celui care a supus-o determinându-i pe unii să tragă concluzia că aceasta este o referire generală la cădere sau specific la actul de răzvrătire al lui Adam – un act păcătos al voinţei.

Dacă ne gândim la acest fapt cu atenţie, atribuirea tuturor urmărilor unui act de voinţă a lui Adam va ridica problema următoare: Scriptura nu atribuie niciodată lui Adam sau lui Satan puterea de a produce o aşa schimbare vastă şi plină de consecinţe. Pentru Pavel, supunerea creaţiei a avut un scop final, scop care este reluat expres sau desluşit în versetul următor: [a fost supusă] „cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.” Căderea lui Adam în păcat şi supunerea creaţiei în faţa deşertăciunii nu este cuvântul final.

Deşi Pavel nu spune atât de clar, este oare acesta doar un alt mod de a vorbi despre decretul etern al lui Dumnezeu aplicat în timp printr-un legământ al faptelor şi un legământ al harului aşa cum s-a prezentat mai întâi în Romani 5:12-21? Când Adam păcătuieşte, el atrage după sine blestemul legământului asupra întregii creaţii, ceva ce Dumnezeu a decretat să se întâmple şi despre care citim în Geneza 3:17-19: „blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Atunci când Adam nu ascultă porunca lui Dumnezeu în timpul perioadei de probă în Eden, Dumnezeu supune creaţia deşertăciunii, despre care se vorbeşte în alte locuri ca blestem. Egalarea celui care a supus creaţia deşertăciunii cu cel care o va răscumpăra în cele din urmă înseamnă că a fost voia lui Dumnezeu să supună creaţia deşertăciunii atunci când Adam a păcătuit şi a adus rasa umană sub blestemul ameninţat sub termenii legământului faptelor.

Şi totuşi, această supunere a creaţiei în faţa blestemului nu este condiţia finală a creaţiei. Pavel îşi încheie discuţia pe o notă de mare speranţă şi triumf oferindu-ne motivul ultim pentru care nu putem compara suferinţele noastre prezente cu gloriile viitoare ale lui Isus Cristos. În Romani 6-8 am văzut argumentul lui Pavel privitor la faptul că Dumnezeu va răscumpăra tot poporul Său, iar acum, în versetul 21, apostolul vorbeşte explicit despre răscumpărarea creaţiei: „că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.” Când apostolul foloseşte expresia „că şi ea” (însăşi creaţia), el contrastează ceea ce Cranfield numeşte creaţie „sub-umană” (adică lumea materială) cu răscumpărarea aleşilor lui Dumnezeu. Creaţia se referă la lumea materială (probabil chiar la lumea animală) şi, aşa cum prezintă Pavel, creaţia nu doar că va fi izbăvită din robia prezentă a stricăciunii, ci va fi adusă în aceeaşi libertate glorioasă de care se bucură aleşii lui Dumnezeu ca urmare a răscumpărării lor.

Prin urmare, în mijlocul acestui veac rău prezent Pavel anticipează timpul când robia creaţiei faţă de stricăciune şi blestem cedează în faţa libertăţii, când toate lucrurile sunt făcute noi. În mijlocul suferinţei şi trudei umane din acest veac rău prezent, când tot ce vedem este schimbare continuă şi stricăciune a creaţiei, stricăciune asociată cu blestemul, totuşi, speranţa noastră trebuie să fie ancorată în faptul că Dumnezeu va răscumpăra creaţia chiar în timp ce El îşi va răscumpăra poporul Său. Când trupurile noastre vor fi înviate, la înviere, la fel, în virtutea acestei re-creări cosmice, însăşi creaţia va fi făcută nouă. Aceasta-i ceea ce spune Ioan în Apocalipsa 22:3, unde citim că la re-crearea tuturor lucrurilor „nu va mai fi niciun blestem”. Şi acest lucru îl arată Petru când descrie Ziua Domnului şi înnoirea cosmosului în 2Petru 3:1-18. Aşa este libertatea glorioasă, fiindcă blestemul este îndepărtat!

În versetul 22 Pavel reia tema răbdării în lumina faptului că noi nu putem compara suferinţa prezentă cu gloria viitoare. Subliniind realitatea prezentă a blestemului Pavel spune: „ştim că, până în ziua de azi, toată fiea suspină şi suferă durerile naşterii.” Este practic de la sine evident că lucrurile nu sunt aşa cum ar trebui să fie. Creaţia este căzută. Vorbind despre creaţie în termeni personificaţi, Pavel descrie toată creaţia gemând sau suspinând ca oftatul asociat cu fiorul durerii. Creaţia trece printr-o durere mare foarte asemănătoarea celei resimţită de femeia aflată în durerile naşterii. Amintiţi-vă că imaginea durerilor naşterii a fost folosită de Isus în cuvântarea de pe Muntele Măslinilor (Matei 24:8) pentru a explica paradoxul aparent asociat cu prezenţa simultană a ambelor „semne” specifice „sfârşitului veacului” şi învăţătura lui Isus privind venirea Lui neaşteptată şi bruscă la judecată. De asemenea, aceasta are sens în înţelegerea tensiunii „deja/nu încă” a cursului viitor al istoriei umane. Aşa cum observă Calvin, prezenţa „geamătului” şi „suspinului” de durere nu este asociată cu moartea ci cu viaţa. Acest geamăt, acest suspin nu este „horcăit de moarte”, ci reprezintă durerile naşterii care sunt premergătoare vieţii. Însăşi creaţia geme la anticiparea izbăvirii din blestem, nu dintr-o frică de distrugere. Creaţia geme în anticiparea înnoirii viitoare care se apropie şi nu fiindcă este pe moarte.

Însă creaţia nu geme şi suspină în izolare. Noi suspinăm alături de ea! Blestemul este complet. În versetul 23 Pavel spune: „Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.” În mijlocul suferinţelor noastre noi gemem aşa cum însăşi pământul pe care umblăm geme sub picioarele noastre. Şi, după cum creaţia geme în anticiparea înnoirii cosmice „întinzându-şi gâtul înainte” în anticiparea zilei când va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu, la fel şi noi tânjim după marea înviere şi răscumpărarea finală a trupurilor noastre la sfârşitul veacului. Pavel exprimă iarăşi speranţa creştină în termeni distinct escatologici. Deşi aşteptăm gloriile care vor veni, noi nu permitem haosului creaţiei căzute să ne descurajeze, deoarece, chiar acum, în mijlocul acestui veac prezent rău noi avem „cele dintâi roade ale Duhului”.

Ce vrea să spună oare Pavel prin aceasta? Cel mai probabil el se referă la lucrurile pe care doar ce le-a menţionat mai înainte în capitol. Atâta timp cât suntem în Cristos noi suntem şi în Duhul (Romani 8:9), noi omorâm faptele firii pământeşti (8:13), trăim prin Duhul (8:13), nu mai suntem robi ai fricii (8:15), suntem făcuţi fii şi fiice ale lui Dumnezeu (8:15), suntem călăuziţi de Duhul (8:14), putem striga „Ava”– Tată (8:15), Duhul mărturiseşte că noi suntem ai lui Cristos (8:16), suntem pe deplin moştenitori ai lui Dumnezeu şi ai lui Cristos (8:17) şi, în cele din urmă dar cel mai important în contextul de faţă, noi vom lua parte la suferinţa lui Cristos ca să putem împărtăşi gloria Lui (8:17). În mijlocul suferinţei prezente noi avem „cele dintâi roade ale Duhului”, adică, în gândirea lui Pavel, garanţia învierii viitoare. Cum sunt legate aceste lucruri?

Este vital să legăm aceasta de ceea ce spune Pavel în 1Corinteni 15:20 unde vorbeşte despre învierea lui Cristos ca „pârgă” (cel dintâi rod). Învierea în trup a Domnului nostru este în ultimă instanţă garanţia învierii credinciosului. Toţi credincioşii sunt uniţi cu Cristos prin sălăşluirea Duhului Sfânt. Acest fapt este clar afirmat în Efeseni 1:13-14 unde apostolul scrie: „Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.” Învierea lui Isus Cristos constituie cea dintâi roadă şi, din moment ce Duhul Sfânt locuieşte înăuntrul tuturor celor pe care îi va învia Cristos, Pavel poate folosi un fel de stenografie aici spunând că posesiunea prezentă a Duhului reprezintă „cele dintâi roade”, care garantează „răscumpărarea trupului nostru” (învierea) şi „înfierea ca fii”, care este doar un alt mod de a formula iarăşi ce s-a spus în versetul 19 – firea (creaţia) aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.

Pentru a răspunde dilemei prezentate mai întâi în v. 18 în legătură cu dificultatea punerii în contrast a suferinţei prezente cu slava viitoare, Pavel se întoarce iarăşi la structura lui escatologică din v. 24-25. Speranţa în mijlocul suferinţei prezente provine din aşteptările noastre escatologice. Noi tânjim după binecuvântările lui „nu încă”, fiindcă luăm parte la ele chiar acum, în „deja”. Avem cele dintâi roade şi prin urmare tânjim după înfierea noastră şi după înviere. Pavel o exprimă în acest mod: „Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde: pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.” Răspunsul la problema îndurării suferinţei în timp ce aşteptăm venirea lui Cristos trebuie să fie găsită în distincţia „deja/nu încă” a lui Pavel. Avem speranţa prezentă a izbăvirii viitoare în mijlocul suferinţei noastre fiindcă nădăjduim într-o înviere viitoare. Noi suntem mântuiţi pe temeiul învierii lui Cristos în această speranţă a învierii trupeşti viitoare. Deşi nu o vedem încă, avem speranţa întemeiată pe ce a făcut Isus Cristos pentru noi în viaţa şi moartea Lui. De aceea putem fi răbdători. Dumnezeu nu ne va învia doar pe noi din morţi, El va înnoi şi creaţia!

În strânsă legătură cu versetele precedente Pavel rosteşte acum în v. 26-27 o altă binecuvântare asociată cu sălăşluirea Duhului Sfânt în timp ce suntem uniţi cu Cristos prin credinţă, iar Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră.

Datorită tensiunii „deja/nu încă” credincioşii trebuie să aştepte înnoirea cosmică cu aceeaşi speranţă şi aşteptare cu care aşteptăm învierea trupurilor noastre. Deşi creaţia a fost supusă deşertăciunii, totuşi creştinii au speranţă în mijlocul suferinţei prezente, pentru că acelaşi Duh Sfânt care reprezintă cele dintâi roade ale învierii este cu noi atunci când ne rugăm. Prin urmare, Pavel leagă mijlocirea Duhului direct de suspinul lăuntric al credincioşilor în timp ce ei aşteaptă restaurarea personală şi cosmică atunci când afirmă: „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră.” Când credincioşii suspină înăuntrul lor, care este o expresie a slăbiciunii noastre, noi nu suntem lăsaţi singuri, Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, în mod specific în slăbiciunile noastre în rugăciune. Acesta este cuvântul de speranţă al lui Pavel în mijlocul suferinţei. Duhul Sfânt ne ajută în mijlocul „suspinului” nostru. Pavel spune: „căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.”

Slăbiciunea noastră este evidentă în neştiinţa noastră, în special când aceasta este legată de rugăciune. Când suspinăm în noi aşteptând răscumpărarea trupurilor noastre şi înnoirea cosmosului, slăbiciunea noastră este manifestată în faptul că noi nu ştim nici măcar pentru ce să ne rugăm, cu atât mai puţin cum să ne rugăm. Acest fapt este adevărat, însă nu pare să fie ceea ce spune Pavel. El se referă mai degrabă la cuvintele pe care le folosim şi probabil la obiectele pentru care ne rugăm. Cele două merg împreună. Nu numai că noi nu ne rugăm foarte bine, dar, deşi credem deseori că ştim ce avem nevoie, nu suntem întotdeauna judecători buni nici în privinţa aceasta. Totuşi, probabil că n-ar trebui să separăm prea mult a nu şti „cum” şi a nu şti „pentru ce” să ne rugăm. Atunci când se ia considerare sensul neştiinţei „cum” şi „pentru ce” să ne rugăm, Pavel spune că noi nu ştim cum să ne rugăm în conformitate cu voia lui Dumnezeu (cf. v. 27), de care suntem prea deseori neştiutori. Însă cuvântul speranţei este că, deşi suntem slabi şi ignoranţi, Duhul ne ajută cu îndurare să ne rugăm.

Să nu uităm niciodată că puterea lui Dumnezeu este evidentă în slăbiciunea noastră. Acelaşi Duh Sfânt binecuvântat care locuieşte în noi, care ne călăuzeşte şi ne descoperă că suntem ai lui Cristos, este Cel care ne ajută să ne rugăm. Aşa cum Duhul ne uneşte cu Cristos, tot aşa noi ne aflăm într-o uniune constantă cu Cristos cel înviat şi înălţat prin mijlocirea Duhului. Însă ce vrea să spună Pavel când afirmă că Duhul mijloceşte pentru noi? Există o lungă istorie a bisericii creştine de interpretare a acestui text ca referindu-se la glossolalia (vorbirea în limbi), în care Duhul este înţeles a-l ajuta pe credinciosul care se frământă să rostească o formă de laudă încântătoare, pe care el sau ea nu o poate exprima în cuvinte. Slăbiciunea evidentă a acestei interpretări este că structura gramaticală a lui Pavel o exclude. În primul rând, aceste suspine, pe care cuvintele nu le pot exprima, nu sunt suspinele unui credincios în rugăciune, ci sunt în schimb suspinele Duhului Sfânt – suspinele Lui sunt imperceptibile pentru noi, cuvintele Lui nu sunt rostite, din moment ce Pavel va spune în versetul 27 că Duhul cunoaşte voia lui Dumnezeu. Suspinele Duhului nu sunt rostite, fiindcă ele nu trebuie să fie, din moment ce Dumnezeu ştie intenţia Duhului fără să fie exprimată. Conform lui Doug Moo „aceasta înseamnă, desigur, că «suspinele» creaţiei şi «suspinele» creştinilor «în» ele însele ne pregătesc pentru o asemenea semnificaţie. Eu înţeleg că Pavel spune atunci că eşecul nostru de a cunoaşte voia lui Dumnezeu şi neputinţa ulterioară de a-I cere lui Dumnezeu în mod specific şi negreşit este întâmpinată de Duhul lui Dumnezeu, care exprimă înaintea lui Dumnezeu acele rugăciuni de mijlocire care se potrivesc perfect cu voia lui Dumnezeu. Când nu ştim pentru ce să ne rugăm – da, chiar şi atunci când ne rugăm pentru lucruri care nu sunt cele mai bune pentru noi – nu trebuie să deznădăjduim, fiindcă putem depinde de lucrarea de mijlocire perfectă a Duhului „pentru noi”. Iar acest fapt ar trebui să ne dea tuturor speranţă!

Aceasta duce la următorul aspect al lui Pavel, la care s-a făcut aluzie mai sus: „Şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.” Faptul că Cel care cercetează inima noastră nu este numit, nu este o problemă. Acesta poate fi doar Dumnezeu aşa cum este clar afirmat în câteva texte: Psalmul 7:9 – „Dumnezeule drept, care cercetezi inimile şi rărunchii”; Proverbe 17:3 – „Cel ce încearcă inimile este Domnul”; Fapte 1:24 – „Apoi au făcut următoarea rugăciune: «Doamne, Tu, care cunoşti inimile tuturor oamenilor»”; 1Tesaloniceni 2:4 – „Ci, fiindcă Dumnezeu ne-a găsit vrednici să ne încredinţeze Evanghelia, căutăm să vorbim aşa ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează inima.” Dumnezeu cunoaşte năzuinţa Duhului. După cum evidenţiază un scriitor: „din moment ce Dumnezeu cunoaşte inimile, cu certitudine El cunoaşte ce face Duhul în acele inimi.” Ideea este că, dacă Dumnezeu cunoaşte minţile oamenilor, El cunoaşte sigur gândirea Duhului Sfânt! Pe lângă aceasta, „Dumnezeu cunoaşte gândirea Duhului Sfânt şi, prin urmare, ia pe deplin în seamă mijlocirea Duhului pentru sfinţi. Ar trebui probabil să spunem că, atunci când Dumnezeu cercetează inimile, El află suspine nerostite care sunt mijlocirea Duhului. El cunoaşte năzuinţa Duhului, iar implicaţia este că El răspunde rugăciunilor înălţate astfel.”

Motivul pentru care mijlocirea Duhului Sfânt este eficace este acela că mijlocirea Lui este în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Acest lucru nu poate fi spus despre noi. Fiindcă în slăbiciunea şi nestatornicia noastră noi deseori ne rugăm în ignoranţă şi cu motive păcătoase şi nesocotite. Ne rugăm pentru lucruri pe care noi le considerăm cele mai bune, dar care nu sunt. Aşadar, trebuie să fim încurajaţi ştiind că Duhul lui Dumnezeu ne ajută să ne rugăm, prin mijlocirea pe care o face pentru noi într-o aşa manieră încât voia lui Dumnezeu să fie înfăptuită, chiar dacă noi nu ştim şi nu înţelegem voia lui Dumnezeu aşa cum ar trebui.

Fie ca noi să nu ne pierdem niciodată speranţa, chiar în mijlocul acestui veac rău prezent, în timp ce suferim urmările naturii umane căzute şi în timp ce toată creaţia geme sub picioarele noastre. Fiindcă aşa cum Domnul nostru Isus Cristos a fost înviat din morţi în triumf, tot aşa şi noi vom fi înviaţi. Iar în ziua când vom fi înviaţi, toată creaţia va fi răscumpărată şi izbăvită din stricăciune. Şi, deşi trebuie să aşteptăm şi să ne punem nădejdea în promisiunea lui Dumnezeu, deşi ne „întindem gâtul nostru înainte” alături de tot cosmosul în anticiparea venirii Domnului, noi nu suntem lăsaţi de unii singuri. Duhul Sfânt Cel binecuvântat, care locuieşte în toţi cei care se încred în Cristos, este cu noi în suferinţele noastre ajutându-ne când ne rugăm. Deşi noi suspinăm în slăbiciune şi neştiinţă, suspinele Lui sunt mereu în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Aşadar, în mijlocul suferinţelor noastre prezente, Pavel ne îndreaptă atenţia înainte spre o zi a libertăţii glorioase, când toate lucrurile vor fi făcute noi, când fiicele şi fiii lui Dumnezeu vor fi descoperiţi în cele din urmă şi când blestemul va fi îndepărtat de la creaţie. Şi ce libertate glorioasă va fi! „Maranata” – vino repede Doamne Isuse!

Tradus de Lacrisa Novac


Cuprins | Studii Biblice