Nici unul, nici unul măcar
(Psalmul 53, Romani 3:9-20)
Dr. Kim Riddlebarger
În Romani capitolul 1 Pavel descrie nelegiuirea şi spirala descendentă a păcatului omenesc, care e consecinţa faptului că Neamurile au ales să schimbe adevărul lui Dumnezeu pentru o minciună. Iar apoi, în Romani capitolul 2, Pavel ţinteşte ipocrizia evreilor, împreună cu falsa lor presupunere că posedarea Legii şi a semnului legământului, tăierea împrejur, îi scuteşte cumva de judecata lui Dumnezeu. De fapt, dacă evreii nu ascultă de poruncile primite de la Dumnezeu, Dumnezeu îi consideră călcători de lege şi netăiaţi împrejur. Iar acum, în Romani 3, versetele 9-20, Apostolul deschide Vechiul Testament şi descrie condiţia umană după cădere folosind limbajul necruţător al Psalmistului şi al profeţilor lui Israel. De data asta însă Pavel nu se îndreaptă spre evrei sau Neamuri; Pavel se ocupă de amândouă categoriile. Într-adevăr, înainte ca Pavel să termine, întreaga lume este răspunzătoare înaintea lui Dumnezeu iar Legea lui Dumnezeu ne-a dat în vileag păcătoşenia. Pentru Pavel nu poate exista o înţelegere clară a veştii bune a Evangheliei fără o înţelegere prealabilă a consecinţelor păcatului uman.
Pavel a contrastat deja neprihănirea dată de Dumnezeu şi descoperită în Evanghelie cu mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului uman, descoperită în aceeaşi Evanghelie (pentru că crucea este pentru noi imaginea a ceea ce L-a costat pe Fiul lui Dumnezeu să ne mântuiască de păcatele noastre). Însă crucea le aminteşte şi necredincioşilor de faptul că Dumnezeu este sfânt şi că El trebuie să pedepsească păcatul uman. Astfel, fie Isus Hristos este pedepsit pentru noi, fie noi trebuie să stăm înaintea lui Dumnezeu la judecată şi El trebuie să ne pedepsească pentru propriile noastre păcate. Pavel a arătat deja clar că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea celor ce cred şi că în această Evanghelie este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, o neprihănire care este prin credinţă de la început la sfârşit.
Porţiunea finală a rechizitoriului lui Pavel împotriva rasei umane în Romani 3 versetele 9-20 este o secţiune remarcabilă a cărţii Romani, vorbind din punct de vedere teologic. Pavel nu doar listează un veritabil catalog de pasaje din Vechiul Testament pentru a-şi demonstra ideea, el descrie şi felul în care întreaga persoană este afectată de păcat: minţile noastre, inimile noastre şi voinţele noastre. Din această descriere a naturii umane căzute, tradiţia Reformei şi-a dezvoltat, în parte, doctrinele inabilităţii totale şi a depravării totale. Din aceste versete aflăm noi despre gravitatea condiţiei umane şi despre cât de mult a distorsionat păcatul fiecare aspect al existenţei umane. Mai mult, descoperim că cel puţin unul din scopurile Legii lui Dumnezeu (pe care ni-l va spune Pavel mai târziu în Romani 7:12) este să fie sfântă, neprihănită şi bună. Cel puţin unul din scopurile acestei Legi este să ne conştientizeze de faptul că suntem păcătoşi şi că avem nevoie disperată de un Mântuitor.
Tot în această secţiune din Romani găsim răspunsurile la câteva din întrebările ridicate mai devreme în capitolele 2 şi 3, unde Pavel face apel la acel principiu de bază al legământului - Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Pe cei ce persistă în facerea binelui, Pavel spune că Dumnezeu îi va răsplăti cu viaţa veşnică. Cei ce fac răul vor primi ceea ce merită. Iar acum Pavel ne spune cât de simplu şi clar poate că noi toţi ne-am îndepărtat de Dumnezeu, indiferent dacă suntem evrei sau dintre Neamuri. De fapt, nici unul nu am persistat în facerea binelui, nici unul măcar.
Aşa cum spune Andres Nygren, comentatorul luteran suedez, în micul dar bunul său comentariu la cartea Romani, "Această întreagă secţiune din Romani, începând cu 1:18 şi până la sfârşitul lui 3:20, unde avem descrisă condiţia umană după cădere, este menită să ne arate că totul în acest veac, fără excepţie, este supus mâniei lui Dumnezeu. Totul şi toţi intrăm sub incidenţa mâniei lui Dumnezeu." Astfel, în timp ce evreii încercau să evite să fie puşi în aceeaşi categorie cu Neamurile pe care le dispreţuiau, Pavel citează acum 6 pasaje direct din Scripturile lui Israel, Vechiul Testament, pentru a dovedi păcătoşenia universală a rasei umane. Dacă Neamurile nu sunt scutite de judecata lui Dumnezeu, nici evreii nu sunt.
Haideţi să deschidem acum la prima parte a textului nostru din această dimineaţă, Romani capitolul 3, versetele 9-12, unde Pavel citează din textul Psalmilor 14 şi 53 pentru a trata chestiunea păcătoşeniei umane. Înainte să citeze direct din Scripturile lui Israel, Pavel vrea să arate clar că aduce încă o probă în cazul său continuu pentru demonstrarea păcătoşeniei umane universale. În versetele 1-8 din Romani 3, el răspunde la întrebarea pe care a ridicat-o mai devreme în Romani 3:1: "Care este, deci, întâietatea Iudeului?" Ce avantaj este în faptul că eşti evreu? Unul din avantaje este că evreilor le-au fost date chiar cuvintele lui Dumnezeu, oracolele lui Dumnezeu, Scripturile. Dar aici în versetul 9 Pavel pare că se ocupă încă de subiectul avantajelor evreilor. Însă de data asta, ideea subliniată de Pavel este că avantajele pe care le au evreii, asociate faptului că lor le-au fost date Scripturile, nu îi acordă în nici un fel evreului vreun avantaj faţă de ne-evreu atunci când e vorba să fim judecaţi după faptele noastre. Pentru că, atunci când vine vorba de păcat, evreul nu are nici un avantaj faţă de ne-evreu. Posedarea Scripturilor, posedarea Legii, posedarea semnului legământului, tăierea împrejur, nu îl vor scuti în nici un fel pe evreu să fie judecat după faptele lui sau ale ei.
Pentru a demonstra această idee, în versetul 9 Pavel pune încă o întrebare retorică şi vine imediat cu răspunsul: "Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat."
Există câteva lucruri importante pe care trebuie să le luăm în considerare, pentru că, în contextul argumentului său general în legătură cu natura păcatului uman, pe care l-a început în Romani 1:18, Pavel a arătat clar că evreii nu se găsesc într-o stare mai bună, nu au nici un avantaj faţă de nimeni, inclusiv faţă de Neamuri. Vă puteţi imagina cât de greu le-a fost făţarnicilor şi pioşilor dintre cititorii lui Pavel să audă acest mesaj. Nimic nu-l deranjează pe un ipocrit mai mult decât să-i fie dată în vileag adevărata faţă. Întotdeauna genul de oameni religioşi sunt cei care urăsc cel mai mult Evanghelia harului gratuit. De aceea Îl urau fariseii pe Isus. De aceea îl urau iudaizatorii pe Pavel. De aceea atât de mulţi americani sunt ofensaţi de doctrina îndreptăţirii prezentată de Pavel, în special de partea care îi lasă pe făţarnici să înfrunte mânia lui Dumnezeu la judecată. Oamenii nu vor să audă adevărul că prostituatele şi vameşii, care îşi recunosc păcatele şi se pocăiesc, vor ajunge în cer pentru că Hristos a murit pentru ei şi îi acoperă cu neprihănirea Sa desăvârşită, în timp ce oamenii neprihăniţi, oamenii religioşi (judecători, doctori şi pastori) care nu-şi recunosc păcatele nu vor ajunge în cer. Acest lucru îi supără pe americani.
Pentru că vorbim de păcat, Pavel foloseşte aici pentru prima dată în Romani termenul de "păcat". Pentru Pavel, "păcat" înseamnă un fel de putere care controlează bărbaţii şi femeile şi care îşi are originea în căderea rasei umane din Geneza capitolul 3. Foarte rar vorbeşte Pavel despre păcate la plural - despre actele păcătoase pe care le facem, deşi acesta e modul predominant în care este folosit termenul în restul Noului Testament. Prin urmare, pentru Pavel păcatul nu înseamnă atât de mult ceea ce facem noi. Păcatul este ceea ce suntem noi. Păcătuim pentru că suntem păcătoşi. Ca rezultat direct al căderii rasei umane în Adam, noi suntem păcătoşi prin natura noastră. Pentru că suntem păcătoşi prin natura noastră, întotdeauna vom alege să păcătuim. Este un punct de care Pavel se va ocupa în mai mare detaliu în Romani capitolul 5, versetele 12-19. De fapt, în Romani 7:14 Pavel va descrie condiţia umană ca fiind vândută în robie. Asta ne face păcatul. Ne ţine captivi, suntem sclavii lui, suntem înrobiţi de el până când Isus Hristos ne eliberează atât de vina lui cât şi de sub puterea lui.
În versetul 10 Pavel introduce un citat din textul Septuagintei al Psalmilor 14 şi 53. Septuaginta este traducerea în limba greacă a Vechiului Testament în ebraică. Psalmul 53 este lecţia noastră din Vechiul Testament pentru această dimineaţă. El recită aceste versete folosind formula pe care o găsim în întreaga Biblie: "Este scris..." - care indică autoritatea divină a versetelor ce vor urma. Listarea unei serii de versete pentru a-ţi susţine cazul era o practică rabinică foarte obişnuită care, aşa cum ne aminteşte Edersheim, este ca şi cum ai înşira o serie de perle pe un fir de aţă. Un scriitor vorbeşte despre această serie de texte ca fiind o "punere sub acuzare a păcătoşeniei umane, în care loviturile parcă sunt date cu un ciocan pneumatic". El mai spune că "celor ce le-au fost încredinţate oracolele lui Dumnezeu, evreilor, le este oferit astfel privilegiul paradoxal de a afla din aceleaşi oracole adevărul despre propria lor depravare."
În continuare, Pavel începe să prezinte concluziile rechizitoriului divin împotriva rasei umane, arătând în versetul 10 că "Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar." Este semnificativ faptul că Pavel începe cu aceste cuvinte, pentru că ne-a spus în declaraţia rezumativă a epistolei către Romani că ori de câte ori este predicată Evanghelia se descoperă o neprihănire pe care o dă Dumnezeu. Motivul pentru care o astfel de neprihănire trebuie descoperită de Dumnezeu în Evanghelie este prezentat aici: nu există nici un om neprihănit, nu e nimeni îndreptăţit, nu e nimeni care să poată sta în picioare înaintea lui Dumnezeu. Pentru a face şi mai clar acest adevăr, Pavel accentuează: "nici unul măcar." Asta înseamnă că din cauza păcatului uman nimeni nu posedă o neprihănire care să-i dea dreptul să rămână în picioare înaintea lui Dumnezeu în ziua judecăţii şi să-şi susţină nevinovăţia. Dimpotrivă, din cauza păcatului nimeni nu este neprihănit, nici măcar într-un sens moral. Suntem vinovaţi, suntem corupţi. Păcatul nu ne permite să rămânem în picioare înaintea lui Dumnezeu, de aceea ne merităm condamnarea şi nu ne mai rămâne nici o neprihănire personală sau morală în faţa judecăţii.
Dar Pavel de-abia începe. Păcatul nu doar ne-a furat neprihănirea, el ne-a lăsat şi într-o ignoranţă completă în ce priveşte lucrurile lui Dumnezeu. Astfel că Pavel spune în versetul 11: "Nu este nici unul care să aibă pricepere." Nu e vorba de unii care nu înţeleg, ci nu este nici unul care să înţeleagă. Păcatul a lăsat rasa lui Adam într-o condiţie atât de deplorabilă încât Pavel poate spune într-o epistolă ulterioară, în Efeseni 4:18-19, "...având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie." Acestea nu sunt veşti bune. Păcatul aduce fiecăruia dintre noi o anume împietrire a inimii. Din cauza păcatului, suntem orientaţi acum către păcat şi către noi înşine în loc să ne îndreptăm către Dumnezeu şi către scopurile Sale. Despre asta vorbea Luther atunci când spunea că, fiind aplecaţi asupra noastră înşine, încercăm să suprimăm adevărul lui Dumnezeu prin fapte nelegiuite. Schimbăm bucuroşi adevărul lui Dumnezeu pentru o minciună. Prin urmare, suntem în necunoştinţă în ce priveşte lucrurile lui Dumnezeu. Nu le înţelegem aşa cum ar trebui să o facem. Nu le înţelegem aşa cum ar trebui pentru că nu vrem să le înţelegem aşa cum sunt în realitate. De aceea le spune Pavel corintenilor în 1Corinteni capitolul 2: "Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte." Dacă Dumnezeu nu ne dă o înţelegere a lucrurilor spirituale prin lucrarea Duhului Sfânt, noi nu le vom înţelege niciodată. Evanghelia va rămâne o mare nebunie. Iar toate acestea sunt consecinţele păcatului uman.
Al treilea cui bătut în sicriu este această ultimă declaraţie din versetul 11. "Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu." Din nou, este vital să observăm că Pavel nu spune că sunt unii care nu-L caută pe Dumnezeu, sau sunt mulţi care nu-L caută pe Dumnezeu. Dimpotrivă, Pavel spune că nu este nici unul care să-L caute pe Dumnezeu. De ce? Motivul pe care ni-l aduce Ioan este că oamenii iubesc mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor sunt rele. Oamenii nu-L caută pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este sfânt iar noi suntem păcătoşi. Dacă n-ar fi harul regenerator al lui Dumnezeu şi chemarea pe care ne-a adresat-o prin Evanghelie, L-am urî pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este sfânt. Lui Îi datorăm ascultarea, pentru că suntem făpturile Lui, dar ne-am răzvrătit împotriva Lui în Eden atunci când primul din rasa noastră şi-a ridicat pumnul în faţa lui Dumnezeu şi L-a sfidat, mâncând din pomul din care i s-a interzis să mănânce. Îi datorăm lui Dumnezeu totul, iar El nu ne datorează nimic. Am rămas cu o datorie pe care nu o putem plăti vreodată, iar sfinţenia lui Dumnezeu nu-L lasă să o treacă pur şi simplu cu vederea. De aceea, pentru că Dumnezeu este sfânt şi pentru că El trebuie să ne pedepsească pentru păcatele noastre, noi Îl urâm. Acesta e motivul pentru care, dacă nu avem parte de actul harului şi îndurării divine, noi nu-L vom căuta niciodată pe Dumnezeu.
De fapt, în prima parte a versetului 12, Pavel continuă şi spune: "Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici." Verbul pe care-l foloseşte Pavel aici vorbeşte despre o evitare intenţionată. Întreaga rasă umană (cuvântul "toţi" cuprinde atât evreii cât şi Neamurile) s-au abătut într-un mod premeditat şi intenţionat de Dumnezeu, iar drept rezultat am ajuns cu toţii, aşa cum spune Pavel, nişte netrebnici, nişte oameni fără valoare. Nu avem nici o neprihănire, nu avem nici un lucru pe care să-l putem aduce înaintea tronului lui Dumnezeu.
În Efeseni 2:1-5 Pavel vorbeşte despre această condiţie folosind termeni puţin diferiţi, dar cu acelaşi efect. El scrie: "Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi)." Prin urmare, suntem morţi în păcat. Dacă nu ne învie Dumnezeu în Isus Hristos, noi vom rămâne morţi. Morţii nu pot învia singuri. Spre asta ţinteşte Pavel atunci când vorbeşte despre Evanghelie ca fiind puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor ce cred. Pentru că doar Evanghelia poate aduce viaţă acolo unde este numai moarte.
Ca şi cum cineva din biserica din Roma mai putea crede încă în mod greşit că păcătoşii, bărbaţi şi femei, pot continua să facă binele câştigând astfel viaţa veşnică, aşa cum se afirma mai devreme în Romani 2:6, în ultima propoziţie din versetul 12 Pavel ne spune cu exactitate câţi oameni vor primi binecuvântarea legământului pentru că au făcut binele. "Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar." Încă o dată, din cauza păcatului uman ne-am îndepărtat cu toţii de Dumnezeu. Cu toţii am făcut răul. Suntem nişte netrebnici. Ne-am pierdut neprihănirea. Trăim în ignoranţă în ce priveşte lucrurile lui Dumnezeu. Prin urmare, conform termenilor originali ai legământului faptelor pe care l-a încheiat Dumnezeu cu Adam în numele întregii rase umane, stăm condamnaţi. Nici unul dintre noi nu a făcut binele. Nici unul dintre noi nu L-a căutat pe Dumnezeu. Nici unul dintre noi nu are vreo neprihănire. Nici unul dintre noi nu merită viaţa veşnică. Singurul lucru pe care îl merităm de la Dumnezeu este moartea.
Deci, după ce a demonstrat consecinţele grave ale păcatului, cu referire la vinovăţia noastră înaintea lui Dumnezeu, în versetele 13-18 Pavel trece acum să arate cititorului său că fiecare parte a naturii umane a fost infectată, pătată şi coruptă de păcat. Citând din Psalmul 5:9, "gâtlejul le este un mormânt deschis", Pavel foloseşte aici un cuvânt ca să arate că gâtlejul omului este ca un mormânt care, în loc să fie sigilat, este lăsat deschis. Asta înseamnă că din gâtlejul omului ies în mod constant lucruri necurate. Mai departe, spune Pavel, "se slujesc de limbile lor ca să înşele". Dacă răul iese dinăuntrul nostru, atunci imaginea limbii omului care practică înşelăciunea este cu siguranţă prezentată pentru a ne arăta cum cineva pe faţă ne linguşeşte cu cuvintele lui dar înăuntrul lui speră, chiar unelteşte, să ne facă rău. Astfel de oameni "sub buze au venin de aspidă", un citat din Psalmul 140:3 care ne arată cum, ca un şarpe otrăvitor, cuvintele care ies dinăuntrul nostru sunt intenţionate să distrugă. Astfel, Pavel spune în versetul 14, citând din Psalmul 10, "gura le este plină de blestem şi de amărăciune". Aceasta e forma concretă pe care o iau gâtlejul deschis, limba înşelătoare şi veninul de pe limbile noastre. Încontinuu Îl blestemăm pe Dumnezeu. Încontinuu ne plângem de circumstanţele în care ne găsim. Încontinuu îl vorbim de rău pe aproapele nostru. Rostim cuvinte care au un gust amar şi dezgustător, iar acest lucru e adevărat, spune Pavel, atât în ce priveşte evreii cât şi Neamurile. Aşa cum spune Iacov, "limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău, care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte." Deci, aşa cum vede Pavel lucrurile, cuvintele noastre descoperă ce se găseşte cu adevărat în inimile noastre. Iar ce iese din gurile noastre nu e nimic altceva decât expresia răului care zace înăuntrul nostru.
În versetele 15-17 Pavel citează din Isaia 59, versetele 7-8, un text în care profetul Isaia descrie păcatele lui Israel: "au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul şi pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii". De ce se concentrează Pavel asupra picioarelor? O face ca să arate că acţiunile unei persoane sunt în perfectă armonie cu gâtlejul, gura, limba şi buzele. Faptele noastre ne oglindesc cuvintele. Oamenii păcătoşi sunt predispuşi să verse sânge. Altfel spus, să comită acte de violenţă. Această consecinţă a furiei umane este că ruina şi nenorocirea urmează, astfel încât nu e vorba de un comportament excepţional, vorbim aici de comportamentul uman caracteristic. Suntem predispuşi la acte de violenţă, astfel că pacea dispare. Pacea devine excepţia, în loc să fie regula. Aşa cum spunea teologul elveţian Carl Bart în comentariul său asupra cărţii Romani (pe care l-a scris la sfârşitul Primului Război Mondial); el spune: "În aceste versete descoperim că întregul curs al istoriei omenirii se incriminează singur pronunţând această acuzare." Aceste cuvinte sunt atât de adevărate, dacă privim la trecutul civilizaţiei occidentale.
Pasajul final reprezintă rechizitoriul lui Pavel pe care îl găsim în versetul 18 unde citează din Psalmul 36:1: "Frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor." Fiind plini de păcat din cap până în picioare, după ce au suprimat adevărul prin acte nelegiuite, după ce au schimbat adevărul lui Dumnezeu pentru o minciună, oamenii devin atât de obişnuiţi cu păcatul lor încât Pavel poate spune că nu se mai tem de Dumnezeu. Oamenii nu se mai gândesc că vine o zi în care Dumnezeu va judeca lumea. Nu se mai tem de Dumnezeu. Dar ar trebui să o facă. Parcă îi auzim pe unii din cititorii lui Pavel, ascultători din audienţă, spunând, atunci când s-a citit înaintea lor această scrisoare, "Bine, aceste lucruri sunt adevărate în ce priveşte Neamurile, dar cum rămâne cu evreii?" Pavel continuă şi arată cât se poate de clar că evreii sunt la fel de vinovaţi ca şi Neamurile, chiar dacă lor le-au fost încredinţate poruncile. De fapt, acesta e motivul pentru care Dumnezeu i-a dat lui Israel Legea - ca să-i sensibilizeze şi ca să expună păcatul uman. Implicaţiile din versetele pe care Pavel tocmai le-a citat din Psalmi şi din Profeţi ar trebui să fie evidente.
Pavel încheie în prima parte a versetului 19, "Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege." Ţinând cont de faptul că nici unul din versetele citate mai devreme nu sunt din Pentateuh (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament), referirea lui Pavel la Lege în acest verset este probabil o referire la Lege în cel mai larg sens al acesteia, un fel de Tora sau Vechiul Testament. Chiar dacă Pavel de obicei vorbeşte despre Lege în cel mai restrâns sens al acesteia (cele Zece Porunci), e o practică rabinică foarte obişnuită să vorbeşti despre întregul Vechi Testament ca fiind Tora, sau Legea. Acesta pare să fie cazul aici, în toată această secţiune din Romani. Ideea prezentată de Pavel este că Legea vorbeşte celor ce sunt sub ea. Adică, celor ce sunt în Lege (literal, în text), evreii. Din moment ce evreii au fost binecuvântaţi cu avantajul de a fi în Lege (lor le-au fost date Scripturile), avantajul lasă loc acum responsabilităţii care însoţeşte această binecuvântare. Evreii sunt în Lege, prin urmare tot ce spune Legea le spune evreilor ca naţiune. Ce spune Legea atunci când porunceşte şi descoperă voia lui Dumnezeu, le spune în mod specific celor ce sunt în legământ. Aşa cum a arătat în mod clar Pavel, Legea îi condamnă pe cei ce nu o ascultă. Deoarece Israel posedă acest cuvânt de la Dumnezeu, evreii, mai mult decât oricare altă naţiune, ar trebui să fie conştienţi că această descriere a naturii umane căzute li se aplică în primul rând şi în principal lor.
Rezultatul faptului că Israel este în Lege e "pentru ca orice gură să fie astupată şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu." Deoarece Dumnezeu Îşi descoperă voia lui Israel folosindu-se de Cuvântul Său, Scripturile, adică Legea în acest sens larg, Israel nu se mai poate lăuda cu posedarea Legii şi a semnului legământului, tăierea împrejur. Israel nu se mai poate lăuda cu superioritatea morală asupra Neamurilor, chiar dacă tot ce a spus Pavel despre Neamuri în Romani 1 e absolut adevărat. Evreii nu se mai pot adresa Neamurilor cu un încrezut sentiment de securitate atunci când e vorba de judecata ce urmează să vină. Pentru că, odată ce Dumnezeu a vorbit în Cuvântul Său, El are ultimul cuvânt. Evreii trebuie acum să tacă şi să accepte verdictul lui Dumnezeu şi în ceea ce-i priveşte. Cuvintele lor şi laudele lor nu mai contează. Odată ce vinovăţia lui Israel este văzută ca fiind egală cu cea a Neamurilor, atunci atât evreii cât şi Neamurile, întreaga lume, stau răspunzători înaintea lui Dumnezeu. Nimeni nu este neprihănit. Nimeni nu L-a căutat pe Dumnezeu. Nimeni nu a făcut binele. Dumnezeu va răsplăti fiecărei persoane după cum a lucrat. Iar toţi am făcut răul, evrei şi Neamuri. Deoarece suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu în acest sens suntem pasibili de acuzare. Vine o zi a judecăţii în care atât evreii cât şi Neamurile vor da socoteală pentru faptele lor. Şi nu va fi o zi bună. Acestea nu sunt veşti bune.
Verdictul final este anunţat de Pavel în versetul 20 când Pavel face aluzie la Psalmul 143:2 de unde aflăm că Legea şi-a îndeplinit lucrarea, "Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin lege vine cunoştinţa deplină a păcatului." Prin faptele Legii. Nu din cauză că ceva nu e în regulă cu Legea, ci pentru că noi suntem păcătoşi şi nu ascultăm de Lege. De aceea, intrăm sub incidenţa blestemului lui Dumnezeu. Din punct de vedere istoric, protestanţii au crezut din totdeauna că această expresie folosită de Pavel, "faptele Legii", se referă la acele fapte bune pe care Dumnezeu le cere de la noi şi pe care, din cauza păcatului uman, în realitate nimeni nu este în stare să le facă. Evreii au înţeles greşit adevăratul scop al Legii în acest sens, aşa cum a făcut şi Biserica Romană medievală. Acesta e motivul pentru care a fost atât de uşor pentru Reformatori să meargă înaintea romanilor şi să respingă catolicismul roman datorită unui astfel de limbaj. Nu putem fi îndreptăţiţi prin faptele Legii, aşa cum învăţa Roma.
Cu toate acestea, recent avocaţii acestei aşa-numite "noi perspective asupra lui Pavel"... (veţi auzi mai multe despre aceasta în anii ce urmează. E deja perspectiva predominantă chiar şi în seminariile evanghelice, şi asta pe baza scrierilor lui E.P. Sanders şi James Dunn), această nouă perspectivă susţine că expresia "faptele Legii" nu se referă câtuşi de puţin la faptele bune în sens tradiţional. Dimpotrivă, ea se referă la lucrurile culturale - aşa numitele "borne de hotar" care îi despart pe evrei de Neamuri. Astfel, faptele Legii se presupune că includ lucruri precum tăierea împrejur, respectarea legilor dietetice, ţinerea zilelor de sărbătoare, şi aşa mai departe. Deci, dacă acest lucru e adevărat, atunci Pavel nu îi condamnă pe evrei pentru că nu ascultă de Lege, el îi condamnă pe evrei pentru că folosesc Legea şi tăierea împrejur, zilele de sărbătoare şi legile dietetice ca să excludă cu făţărnicie Neamurile de la a face parte din legământ, atunci când Neamurile au ajuns să creadă în Mesia lui Israel. Pentru o mulţime de motive (nu avem timp să le discutăm în această dimineaţă), această nouă perspectivă asupra lui Pavel eşuează lamentabil încercând să explice chiar şi sensul cel mai de bază al scrisorilor lui Pavel. Nu poate oferi vreo explicaţie pentru contextul istoric care a dus la scrierea acestor scrisori, nici nu poate descrie într-un mod adecvat iudaismul celui de-al doilea templu - adică iudaismul de pe vremea lui Isus şi a lui Pavel. Dar, mai important pentru discuţia noastră din această dimineaţă, avocaţii acestei noi perspective nu pot explica deloc limbajul folosit deja de Pavel în Romani 2:13. "Pentru că nu cei ce aud Legea, sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi." Din moment ce nimeni, evrei sau Neamuri, nu au împlinit Legea, nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu. Pavel nu îi mustră pe evrei pentru că exclud Neamurile din legământ. El îi mustră pe evrei pentru presupunerea greşită că posedarea Legii e acelaşi lucru cu împlinirea Legii. Însă doar cei ce împlinesc Legea vor fi îndreptăţiţi. Iar, din moment ce nimeni nu a împlinit Legea, prin urmare nimeni nu va fi îndreptăţit. E cât se poate de simplu.
Care a fost atunci adevăratul scop al Legii? Motivul pentru care Legea, care este neprihănită şi bună, nu ne îndreptăţeşte este pentru că nu o ţinem. Din Legea lui Dumnezeu aflăm ce cere Dumnezeu de la noi. Mai aflăm ce fapte bune trebuie să facem ca să putem câştiga viaţa ce ne-a fost promisă prin legământul original al faptelor, republicat în cele Zece Porunci. Problema nu e cu Legea. Problema e cu noi. Atunci când ne dăm seama că nu am împlinit Legea şi când ne dăm seama că am persistat în facerea răului, e inevitabil de clar (cel puţin ar trebui să fie, şi vă rog stăruitor să vă asiguraţi că aşa este) că merităm condamnarea dreaptă a lui Dumnezeu. Acesta este adevăratul scop al Legii - aşa-numita "a doua utilizare" a Legii, discutată aici. Legea ne învaţă despre păcat. Ea ne spune ce e păcatul şi cât de păcătoşi suntem. De aceea poate spune Pavel, "prin lege vine cunoştinţa deplină a păcatului". Legea ne arată cât de departe suntem de ceea ce cere Dumnezeu de la noi şi cât de adevărat este că suntem vinovaţi de păcatele noastre. Dacă ne măsurăm comparându-ne unii cu alţii, aşa cum făceau evreii cu Neamurile, ne-am putea considera în mod greşit că suntem neprihăniţi. E uşor să priveşti în jur şi să găseşti oameni cu probleme, apoi să spui: "E sunt cu mult mai bun decât ei." Şi reciproca e adevărată, oamenii pot privi la mine, gândindu-se: "Sunt cu mult mai bun decât el." Dar nu acesta e standardul pe care-l va folosi Dumnezeu ca să ne măsoare. Standardul pe care-l va folosi Dumnezeu în ziua judecăţii este Legea, iar noi niciodată nu ne vom ridica la cerinţele ei neprihănite. De aceea poate declara Pavel atât de accentuat, "Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar." Ei bine, există Unul care a ţinut Legea şi care este cu desăvârşire neprihănit, şi în versetele următoare ne vom ocupa de ce a făcut El pentru noi. Însă nu poate exista vestea bună a lucrării mântuitoare a lui Isus Hristos fără vestea rea a păcatului uman. Şi haideţi să fim cât se poate de clari în această privinţă, vestea rea e cu adevărat rea.
Ce ar trebui atunci să luăm cu noi ca o aplicaţie în această dimineaţă, după un pasaj atât de vesel cum e cel pe care tocmai l-am parcurs? Începem simplu cu faptul că în acest pasaj Pavel ne spune multe lucruri despre condiţia umană din perspectiva lui Dumnezeu. Nu există nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să înţeleagă lucrurile lui Dumnezeu. Nu există nici unul care să-L caute pe Dumnezeu. Pentru că toţi s-au îndepărtat. Deoarece intrăm sub incidenţa acestui rechizitoriu divin, suntem cu toţii nişte oameni lipsiţi de orice valoare, în ce priveşte neprihănirea morală care câştigă favoarea lui Dumnezeu. Nimeni de aici, nimeni de pe acest pământ nu a persistat în facerea binelui astfel încât să poată câştiga viaţa veşnică respectând termenii legământului original pe care Dumnezeu l-a făcut cu Adam; sau măcar ai legământului pe care Dumnezeu l-a făcut cu Israel pe Muntele Sinai. Asta înseamnă că noi, ca şi creştini, trebuie să respingem acest optimism încrezător cu privire la bunătatea şi capacitatea umană, atât de tipic pentru cultura americană şi atât de răspândit printre evanghelicii americani. Deşi această evaluare optimistă a naturii umane este o componentă cheie a culturii şi vieţii americane, realitatea este că concepţia lui Pavel este mult diferită de cea a lui Thomas Pane, a lui Thomas Jefferson sau chiar a lui Charles Finney, toţi trăgându-şi seva din izvoarele Iluminismului, instituţionalizând această idee a bunătăţii umane în viaţa americană. Concepţia lui Pavel nu este aceeaşi cu cea a culturii americane.
Aceste versete ne mai spun clar că, din cauza păcatului, nimeni nu-L caută pe Dumnezeu. Acest lucru ar trebui să ne modeleze doctrina despre păcat şi cu siguranţă ar trebui să aibă un impact asupra felului în care abordăm evanghelizarea. Nu vreau să spun prea multe despre asta, dar absurditatea ideii de organizare a unui serviciu de închinare creştin care să îi atragă pe aşa-numiţii "căutători", atunci când nu există nici un astfel de căutător, ar trebui să fie cât se poate de evidentă. Însă, datorită faptului că americanul de rând vede natura umană ca fiind bună în esenţă, noi credem că toţi oamenii au nevoie de câteva stimulente ca să devină creştini. Însă, dacă nimeni nu-L caută pe Dumnezeu, nici măcar unul, la ce mai servesc aceste stimulente? Lucrul pe care spune Pavel că trebuie să-l audă astfel de păcătoşi este Evanghelia. Şi asta pentru că numai Evanghelia poate da viaţă celor ce sunt morţi în păcat. După cum spune Pavel, nu există noţiunea de păcătos care Îl caută pe Dumnezeu. Dimpotrivă, Pavel ne învaţă că Însuşi Dumnezeu este evanghelistul. Totuşi, în mod cert Dumnezeu se poate folosi de instrumente umane. Dumnezeu caută păcătoşii şi îi caută prin Evanghelie. Pentru că în Evanghelie Dumnezeu descoperă înaintea păcătoşilor neprihănirea desăvârşită a lui Isus Hristos, care este disponibilă în mod gratuit tuturor celor ce cred. Evanghelia, nu voinţa umană, este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Pavel e cât se poate de clar în această privinţă. Şi aşa trebuie să fim şi noi.
Iar apoi, în final, în acest pasaj - repetând cele spuse în Romani 2:6-13 - Pavel ne învaţă că Dumnezeu ne va judeca după faptele noastre. De aceea, vă rog insistent, niciodată, niciodată să nu cereţi dreptatea lui Dumnezeu. Pentru că s-ar putea să primiţi ce aţi cerut. Dacă ceri să ţi se facă dreptate, vei fi privit ca un călcător de lege. Vei intra sub condamnarea dreaptă a lui Dumnezeu şi nu vei mai avea nici o nădejde să ajungi în cer. Evanghelia nu e mesajul că Dumnezeu uită legământul original al faptelor, că uită toate acele ocazii în care am încălcat Legea Lui şi că ne iartă de păcatele noastre prin simpla ignorare a ce am făcut. Dimpotrivă, mesajul Evangheliei este despre moartea lui Isus Hristos pentru păcatele noastre, despre pedeapsa pe care a primit-o pentru păcatele noastre, împlinind cerinţele neprihănite ale Legii prin ascultarea Sa desăvârşită de toate poruncile lui Dumnezeu în gândire, în cuvânt şi în faptă, în fiecare moment al vieţii Sale. Aceasta e Evanghelia. Cu adevărat, în Evanghelie Dumnezeu ne dăruieşte în mod gratuit ceea ce ne-a cerut prin Lege. E vorba de neprihănirea desăvârşită a lui Isus Hristos, care îi face pe păcătoşii vinovaţi ca noi să fie consideraţi oameni cu desăvârşire neprihăniţi, care au păzit poruncile lui Dumnezeu în fiecare moment al vieţii.
Dar nu vom înţelege niciodată ce este de fapt Evanghelia, vestea bună, dacă nu suntem zdrobiţi mai întâi de aceste cuvinte: "Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar." Însă în Evanghelie se descoperă o neprihănire desăvârşită de la Dumnezeu. O neprihănire care este prin credinţă, de la început la sfârşit.
Haideţi să ne rugăm.
Tată ceresc, suntem zdrobiţi de aceste cuvinte ale Apostolului, care ne amintesc de gravitatea păcatului nostru; ne amintesc de situaţia noastră disperată; ne amintesc că, fără lucrarea mântuitoare a lui Isus Hristos, nu avem nici o speranţă să ajungem în cer. Şi totuşi, o Doamne, cât de minunată e vestea că Isus Hristos nu a păcătuit niciodată; că El este cu desăvârşire neprihănit; că a murit pentru toate acele ocazii în care am încălcat poruncile Tale; şi că prin credinţa în El Tu ne ierţi de păcatele noastre, ne îmbraci cu neprihănirea Lui desăvârşită şi ne priveşti ca şi cum am fi la fel de neprihăniţi ca scumpul Tău Fiu. Ajută-ne, o Doamne, să ne cântărim în lumina acuzaţiilor Tale. Ajută-ne, o Doamne, să ne agăţăm de acea promisiune glorioasă a Evangheliei, că Tu ne dăruieşti tot ce ceri de la noi. De aceea ne putem apropia fără teamă, fără să fim îngroziţi, ştiind că păcatele noastre sunt iertate şi că suntem cu adevărat împlinitori ai Legii, nu călcători de Lege. În Numele glorios şi cu desăvârşire neprihănit al lui Hristos ne rugăm acum şi Îţi aducem mulţumiri. Amin.
Tradus de Florin Vidu