Intrarea în odihna de Sabat
Pentru înţelegerea poziţiei creştinului faţă de Sabat
de Ryan Habbena
Cu câţiva ani în urmă, un pastor zonal a publicat într-una din revistele creştine locale câteva articole. Acestea erau pe de o parte o declaraţie publică iar pe de alta o adevărată provocare: “Toţi creştinii sunt chemaţi să păzească Sabatul în fiecare zi de sâmbătă. Invit pe oricine să dezbatem acest subiect” . Provocarea a fost în cele din urmă acceptată şi am participat şi eu la una din aceste dezbateri publice. În timpul acestei dezbateri am fost introdus într-un studiu expozitiv asupra Epistolelor către Galateni şi Evrei. În timp ce ascultam expunerile celor doi bărbaţi asupra acestui subiect, în mintea mea făceam o comparaţie cu ceea ce studiasem până atunci. Ceea ce m-a frapat a fost faptul că problemele teologice cu care s-a confruntat biserica din secolul întâi au rămas la fel de cruciale şi azi, după două mii de ani.
Poate aţi citit în Vechiul Testament porunca de a păzi Sabatul şi v-aţi întrebat: “Cum se aplică azi, pentru mine, această poruncă?” Istoria interpretărilor biblice a scos la iveală mai multe răspunsuri cu privire la acest subiect. Mulţi propovăduiesc că Sabatul trebuie respectat de creştini după rânduiala vechiului legământ (de exemplu: să nu se facă nicio lucrare în timpul Sabatului [sâmbăta]). Aceşti învăţători scot în evidenţă faptul că păzirea Sabatului este una din cele zece porunci. Ei argumentează spunând: “Devreme ce avem încredinţarea că poruncile împotriva uciderilor, furturilor, curviei sunt încă valabile, de ce am crede faptul că porunca privitor la păzirea Sabatului ar fi fost anulată?”
În acest studiu voi demnonstra faptul că Noul Testament ne învaţă că adevărata “odihnă de Sabat” nu poate fi găsită prin păzirea unei rânduieli a vechiului legământ, ci mai degrabă prin credinţa în persoana şi lucrarea desăvârşită a lui Isus Cristos. De vreme ce învăţătura nou-testamentală este prioritară, haideţi să explorăm întreaga învăţătură a lui Cristos şi a apostolilor Săi privitor la locul pe care îl ocupă Sabatul în viaţa creştinului.
Intrarea în adevărata odihnă de Sabat
Primul text cu care vom interacţiona este Epistola către Evrei. Scopul principal al cărţii este îndemnarea creştinilor de a rămâne în lucrarea perfectă şi completă a lui Isus Cristos şi de a nu se întoarce la cerinţele legământului mozaic. De fapt, Mesia şi lucrarea sa sunt descrise ca fiind mult mai importante decât tot ceea ce s-a ţinut cu sfinţenie în vechiul legământ: Moise, preoţia, îngerii, jertfele şi Sabatul. În capitolul patru al acestei epistole ni se oferă posibilitatea unei discerneri pătrunzătoare a punctului de vedere nou-testamental asupra Sabatului
Porunca referitoare la Sabat este pusă de autorul inspirat de Duhul Sfânt în directă relaţie cu făgăduinţa intrării în odihna veşnică a lui Dumnezeu. El afirmă că acei care nu vor să asculte de cuvântul salvator al lui Dumnezeu nu vor intra niciodată în această odihnă (vezi 3:11, 19) iar acei ce ascultă şi cred mesajul adus de Fiul Său au şi intrat în ea. El scrie:
Să luăm, dar, bine seama, că atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu. Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor Cuvântul care le-a fost propovăduit nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit. Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în „odihna” despre care a vorbit. ( Evrei 4:1-3a)
Trebuie să înţelegem faptul că modalitatea de intrare în „odihna de Sabat” a lui Dumnezeu este credinţa. Toţi cei credincioşi se odihnesc nu prin faptele legii ci prin credinţa în Isus. Autorul Epistolei către Evrei aminteşte în continuare despre odihna de Sabat pe care o găsim în noul legământ: ”Rămâne, dar, o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. (Evrei 4:9-10)
Păzirea Sabatului, la fel ca şi jertfele vechiului legământ şi preoţia, prefigura ziua când poporul lui Dumnezeu va găsi odihna pentru sufletele lor împovărate prin puterea crucii. Isus a împlinit legea şi noi, care credem, am intrat în adevarata odihnă de Sabat.
În lumina acestor idei, trebuie să ne amintim întotdeauna de îndemnurile lui Pavel pentru coloseni, care la rândul lor au fost tulburaţi de cei susţineau întoarcerea la aşezămintele vechiului legământ:
Nimeni, dar, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Cristos. (Coloseni 2:16-17)
Acestea sunt nişte cuvinte demne de luat în seamă. Toate lucrurile din vechiul legământ sunt o umbră a Mântuitorului. Deoarece, în esenţă, Isus a fost împlinirea legii, noi nu mai trebuie să ne întoarcem la umbre.
Într-un text asemănător, în scrierile lui către galateni, Pavel a fost atât de mâhnit din cauza celor care se întorceau la aşezămintele vechiului legământ în loc să rămână în simplitatea credinţei în Cristos, încât i-a mustrat aspru spunându-le:
Dar acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu sau, mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou? Voi păziţi zile, luni, vremuri şi ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi. (Galateni 4:9-11)
Suntem avertizaţi să nu ne întoarcem la umbrele vechiului legământ sau să ne temem de cei care ne-ar judeca pentru că nu le păzim. Dimpotrivă, teama noastră ar trebui îndreptată într-o altă direcţie. Autorul cărţii Evrei continuă:
Să luăm, dar, bine seama, că atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu. (Evrei 4:1)
Când luăm în considerare scopul principal al cărţii Evrei, cu toate implicaţiile sale, vom întâmpina o subtilă ironie. În calitate de cititori, sutem avertizaţi să nu ne întoarcem la aşezămintele vechiului legământ din pricina glorioasei mântuiri care tocmai a venit, anulând legea mozaică (vezi Evrei 1:1-3, 3:1-6, 8:6 ). Dacă cineva aderă la păzirea Sabatului ca la o necesitate pentru împăcarea cu Dumnezeu, aceasta nu le va fi suficientă pentru intrarea în odihna Lui. Aceştia devin „călcătorii de Sabat” din pricina faptului că nu au intrat în adevărata odihnă prin credinţă, după criteriile stabilite în noul legământ de Cristos şi de apostolii săi. Pe de altă parte, cei care cred doar în Cristos şi doar în lucrarea săvârşită de El drept calea de a dobândi pacea cu Dumnezeu au şi intrat în adevărata odihnă veşnică, adusă prin sângele lui Cristos. Prin harul Său, aceştia sunt adevăraţii „păzitori ai Sabatului”. Aceasta este ironia.
Sâmbăta, duminica, orice zi?
Datorită secolelor de tradiţie iudaică care au precedat venirea lui Cristos, nu e deloc de mirare că această nouă învăţătură a Noului Testament a creat mari controverse în rândul culturii iudaice din acele timpuri. Pe măsură ce controversele şi-au făcut loc şi în biserica creştină, s-au ridicat întrebări de genul: Când să ne închinăm? Cum să-i privim pe cei care şi-au pus deoparte o zi anume de închinare? Cum să-i privim pe cei pentru care toate zilele sunt la fel? Aceste întrebări au continuat să fie puse mereu de-a lungul secolelor de istorie a bisericii şi şi-au găsit în acelaşi timp un mare şir de răspunsuri!
În Romani 14, apostolul Pavel a răspuns acestor întrebări în felul următor:
Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea. Unul socoteşte o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. (Romani 14:4-5)
Dacă Pavel ar fi vrut să dea porunca păzirii obligatorii a Sabatului creştinilor noului legământ, aici ar fi fost locul potrivit să o facă. Unul dintre subiectele la care făcuse referire a fost „a socoti o zi mai presus decât alta”, cu referire la zilele de închinare. Totuşi, în loc să lase o poruncă clară, obligatorie în privinţa unei zile de închinare, mai degrabă stabileşte prin inspiraţia Duhului Sfânt ceva cu totul diferit: libertate de închinare sub noul legământ.
Cu ceva timp în urmă, într-o dispută asupra obligativităţii păzirii Sabatului, mi-am confruntat opozantul cu acest pasaj şi toate implicaţiile sale. El a replicat: „Petru ne spune că Pavel scrie adeseori lucruri grele de înţeles. Acest pasaj este unul din ele.” Deoarece răspunsul său a fost derutant, era evident că nu avea unul potrivit în ce priveşte acest verset.
„Sabatul” duminical?
Pe lângă faptul că nu există o poruncă de păzire obligatorie a sâmbetei drept zi de Sabat sub noul legământ, acest pasaj ne arată faptul că nu există niciun „Sabat duminical”. Unii au răspuns acestei întrebări privitoare la ziua de Sabat cum că aceasta a fost transferată de la ziua de sâmbătă la cea de duminică, motivând cu faptul că se datorează zilei învierii lui Isus. Un astfel de exemplu este aşa-numitul „Sabat puritan”. M. James Sawyer explică dinamica gândirii sale:
Puritanii au stabilit un Sabat creştin (duminica) în timpul căruia creştinii trebuie „nu numai să se odihnească toată ziua de lucrările, cuvintele şi gândurile lor la ocupaţiile si distracţiile lor pământeşti, dar trebuie să fie implicaţi şi în închinarea lor atât publică dar şi privată înaintea lui Dumnezeu, precum şi în îndatoririle lor privitor la milostenie si binefacere.” Puritanii au considerat obligatorie păzirea acestui fel de Sabat şi au făcut-o cu cea mai mare seriozitate. De fapt, ei credeau atât de profund în aderarea la Sabat, încât susţineau că dezastrele naturale erau rezulatul nepăzirii Sabatului.
Pentru întărirea acestei învăţături este important de notat faptul că nu există nicăieri în Noul Testament vreun text în care autorul să pună pe picior de egalitate prima zi din săptămână (duminica sau „Ziua Domnului”) cu Sabatul. Luând în considerare acest lucru, împreună cu învăţătura apostolului Pavel privitor la zilele de închinare din capitolul 14 din Romani, este clar stabilit faptul că nu există vreo poruncă ce să oblige credincioşii noului legământ să se închine într-o zi anume. Din contră, creştinilor li se dă libertatea, prin Evanghelie, să se adune împreună la închinare după cum socotesc de cuviinţă. Totuşi, nu trebuie înţeles greşit acest lucru, deoarece este vital să ne închinăm împreună. „Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie. (Evrei 10:25) Totuşi, sub noul legământ avem libertatea când să ne stabilim închinarea şi să nu impunem altuia încredinţarea noastră. Dacă o comunitate vrea să se strângă, să se odihnească şi să se închine sâmbăta, sunt liberi s-o facă. Acelaşi principiu este valabil şi pentru ziua de duminică. Practica periculoasă, care trebuie evitată, este de a impune tuturor creştinilor porunca să păzească o zi anume.
Odihna în lucrarea desăvârşită a lui Isus
Multe inimi sunt tulburate de cei care propovăduiesc necesitatea păzirii Sabatului vechi-testamental. Aceste învăţături greşite spun în felul următor:
Dovada de netăgăduit a Bibliei şi a istoriei arată faptul că Sabatul zilei a şaptea – sâmbăta – este adevărata zi de odihnă şi închinare înaintea Domnului. Dumnezeu îşi manifestă prezenţa Sa în această zi. El are părtăşie cu poporul Său în această zi precum şi în zilele de sărbătoare de peste an, poruncite de El pentru a fi păzite cu scopul închinării înaintea Lui. Odată ce ai cunoştinţă de aceasta şi Dumnezeu te face responsabil de asta, ce faci? Isus Cristos porunceşte: „pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”. Te pocăieşti de păcatele tale şi te întorci la Dumnezeu sau continui în păcatele tale? De asta depinde viaţa sau moartea veşnică.
Dimpotrivă, noi nu ar trebui să îngăduim unor astfel de învăţături să eclipseze în mintea noastră importanţa lucrării desăvârşite a lui Isus.
Ori de câte ori dezbat subiectul Sabatului cu cei care cred că nouă încă ni se cere să păzim Sabatul ca să devenim plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, sunt mâhnit de vederile lor: Isus şi lucrarea Sa sunt minimalizate şi sunt înlocuite cu zelul pentru legea lui Moise. Ne aducem bine aminte:
Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. (Romani 8:3-4)
Odată ce Împăratul nostru a venit şi a împlinit legea, noi trebuie să ne rezemăm în continuare pe El în vederea mântuirii, sfinţirii şi ocrotirii. Când întâlnim oameni care ne condamnă pentru faptul că nu îi suntem plăcuţi lui Dumnezeu din pricină că nu păzim porunca Sabatului vechi-testamental, ar trebi să le facem de cunoscut Evanghelia harului şi să ne îndreptăm privirea spre Atotsuficientul nostru Mântuitor. Vom şti atunci ce înseamnă să luăm seama la invitaţia făcută de Isus:
Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. (Matei 11:28-29)
Tradus de Eusebiu Sopterean