Calea Slujirii
James Montgomery Boice
Creştinismul e o problemă foarte ,,individuală" dar nu e ,,individualist". Am vorbit despre creştinism ca fiind individual într-un studiu anterior şi am arătat că aceasta înseamnă, în termeni simpli, că tu trebuie să trăieşti viaţa creştină. Nimeni altcineva nu o poate trăi pentru tine. Nu îţi poţi împuternici soţul sau soţia să te reprezinte înaintea lui Dumnezeu. Copiii tăi nu pot citi Biblia în locul tău, nu se pot ruga sau mărturisi, nu pot face fapte bune în locul tău. Toate aceste lucruri trebuie să le faci tu însuţi. Dar ,,individualist", ei bine, înseamnă altceva. Dicţionarul Webster defineşte ,,individualismul" ca ,,orice doctrină sau practică bazată pe presupunerea că individul, nu societatea, este preocuparea principală sau scopul final".
Creştinismul nu e individualist pentru că întotdeauna îi are în vedere pe alţii. Acest lucru e adevărat în ce priveşte ucenicia şi este prezentat foarte clar în pasajul la care vom privi în continuare.
Domnul Isus Hristos, cu puţin timp înainte de arestarea şi răstignirea Sa, în camera de sus a prezentat o pildă menită să ne înveţe obligaţia pe care o avem să-i slujim pe ceilalţi, dacă suntem urmaşi ai lui Hristos. Cunoaşteţi întâmplarea. Ni se spune că în timpul cinei Isus S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar şi S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean, a îngenuncheat înaintea ucenicilor şi a început să le spele picioarele şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. Când a ajuns la Petru, acestuia nu i-a plăcut ce se întâmplă şi s-a opus. El a spus: ,,Niciodată nu-mi vei spăla picioarele, nu Tu." Isus a replicat că, dacă n-o va face, Petru nu va avea deloc parte cu Isus. Acum, Petru nu a înţeles prea bine ce se întâmplă şi a trecut în acel moment de la o extremă la cealaltă: ,,Ei bine, în acest caz nu-mi spăla doar picioarele, ci şi capul, spală-mă în întregime!" Domnul i-a răspuns: ,,Tu nu înţelegi ce fac eu acum, dar vei înţelege mai târziu. Nu trebuie să-ţi spăl capul. E suficient să-ţi spăl picioarele." Aşa că Petru L-a lăsat să îl spele şi El a făcut-o. La fel a procedat cu toţi celalţi, slujind în acest fel înaintea tuturor ucenicilor. Când a terminat, şi-a luat din nou hainele Sale şi S-a întors la locul Lui. Apoi a întrebat: ,,Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu?" Bineînţeles că nu înţelegeau. Apoi le-a explicat: ,,Voi Mă numiţi 'Învăţătorul şi Domnul', şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun, că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi." (Ioan 13:1-17)
Relatarea aceasta are menirea să ne înveţe că, aşa cum ne-a slujit Isus, la fel şi noi trebuie să ne slujim unii pe alţii. Trebuie să privim la acest lucru în termeni foarte practici. Atunci când vorbim despre dragostea Domnului Isus Hristos pentru noi, care S-a manifestat prin slujire, e uşor să vedem ce a făcut. Putem spune: ,,Ei bine, El a părăsit cerul şi a venit pe pământ ca să moară pe cruce pentru păcatele noastre." Noi nu putem face asta. Aşa că spunem: ,,Atunci cum putem sluji altora? Ce înseamnă cu adevărat să adopţi această atitudine de slujitor pe care Domnul Isus Hristos a arătat-o cu acea ocazie?" Vreau să sugerez următoarele lucruri.
Mai întâi, ascultaţi aceasta pentru că e important. Înainte de toate, trebuie să îi ascultăm pe ceilalţi. Noi ajungem să-L iubim pe Dumnezeu ascultând ce ne spune prin Cuvântul Său. Şi nu numai că ajungem să-L iubim pe Dumnezeu ascultând ce ne spune, dar, când ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeul care e dragoste, descoperim că un lucru ce se poate spune despre Dumnezeu e că El ne ascultă. Dumnezeu nu ne vorbeşte doar ci urechea Sa e deschisă pentru noi în orice vreme. El spune: ,,Veniţi la Mine şi spuneţi-vă problemele. Vorbiţi-mi despre voi. Spuneţi-mi care sunt nevoile voastre. Veniţi înaintea Mea cu cererile voastre şi puteţi fi siguri că cererile voastre vor primi răspuns." Dumnezeu e întotdeauna gata să ne asculte. În acelaşi fel trebuie şi noi să îi ascultăm pe ceilalţi. Problema e că în zilele noastre oamenii au nevoie cu disperare să fie auziţi şi atât de puţini sunt cei care ascultă. Lucrurile stau tocmai invers. Toţi strigă. Lumea noastră e alcătuită din oameni care, într-o formă sau alta, strigă să ne atragă atenţia. Astfel, auzim strigătele oamenilor la televiziune, prin reclamele imense de pe marginea drumului, în magazine, la locul de muncă, la joacă. Oriunde am merge, oamenii încearcă să ne spună ceva şi sunt foarte puţini cei care ascultă.. Iar inima oamenilor are nevoie disperată ca cineva să o asculte. E adevărat, în zilele noastre am încercat să rezolvăm cumva problema. Am dezvoltat o întreagă profesie care se ocupă cu ascultatul. La asta se rezumă psihologia, psihiatria şi consilierea.
Acum, aş vrea să pot spune că în biserica creştină şi în mijlocul creştinilor lucrurile sunt radical diferite. Dar mă tem că nu e chiar aşa. O, cred că există o diferenţă. Prin harul lui Dumnezeu, se poate spune într-un fel că creştinii ascultă aşa cum lumea nu o face. Dar aş fi vrut ca lucrurile să fi fost radical diferite şi mă tem că nu sunt deloc aşa. Tot ce trebuie să faci e să priveşti în propria ta inimă şi să vezi ce se întâmplă în mintea ta atunci când cei din jur încearcă să îţi explice o problemă lungă. Uneori, prin harul lui Dumnezeu, ascultăm cu adevărat şi încercăm să o facem. Dar oare nu e aşa, mai ales dacă problema e lungă şi explicarea ei cere timp, că descoperim cum mintea începe să se gândească la altceva. Descoperim cum mintea trece la alte lucruri. Uneori presupunem că ştim ce urmează să spună interlocutorul nostru şi anticipăm deja răspunsul pe care-l vom da, aşa că nu mai ascultăm cu adevărat. Şi mă tem că, prin felul în care răspundem, ne dăm de gol că nu am ascultat ce avea să ne spună celălalt.
Creştinii ar trebui să asculte ce au de zis oamenii. Acesta e unul din primele şi cele mai importante domenii în care îi putem sluji. E interesant cum, în cartea lui Iacov, la capitolul 5, versetul 16, ni se spune să ne mărturisim unii altora păcatele. Cine, în biserica protestantă de azi, mai ascultă cu adevărat pe altcineva mărturisindu-şi păcatele? Şi totuşi, aşa ni se spune în Iacov -- mărturisiţi-vă unii altora păcatele. Cine ascultă cu adevărat? Vedeţi, dacă vrem să slujim în felul acesta, şi este o slujire biblică, trebuie să începem să ascultăm cu adevărat ce are de spus celălalt. Deci acesta e primul pas. Trebuie să îi ascultăm pe ceilalţi.
Al doilea lucru pe care trebuie să-l facem dacă vrem să urmăm modelul de slujire al lui Hristos este să-i ajutăm pe alţii. Vedeţi, uneori când oamenii vorbesc, ce doresc ei de fapt e să fie ascultaţi şi asta e tot. Aceasta e o slujire foarte importantă.. Doar să-i asculţi pe oameni până la capăt. Nu trebuie să vii cu răspunsuri. Nu trebuie să vii cu soluţii. Simpla ascultare, uneori prin ea însăşi, e o mare parte a soluţiei.
Dar sunt ocazii, şi aşa se întâmplă de cele mai multe ori, când există mai mult decât simpla dorinţă de a fi ascultat. Adesea celălalt încearcă să exprime nevoi reale. Iar atunci când acele nevoi sunt exprimate, avem obligaţia, ca urmaşi ai lui Isus Hristos, să încercăm să ajutăm la împlinirea acelor nevoi. Isus a vorbit despre asta. Am privit deja la unele din aceste texte. Isus a spus că trebuie să-i hrănim pe cei flămânzi. Trebuie să dăm de băut celor însetaţi. Trebuie să-i vizităm pe cei din închisoare. Trebuie să purtăm de grijă celor bolnavi, şi aşa mai departe, pentru mulţimea de nevoi pe care oamenii din jurul nostru le simt şi le exprimă într-un fel sau altul în fiecare zi. Dificultatea stă în faptul că, vedeţi, rareori e ne e convenabil să-i ajutăm pe alţii. Problema pe care o avem în domeniul ascultării e că ne e greu să ascultăm. Credem că ştim răspunsurile înainte să auzim care e problema. Dificultatea pe care o avem în acest domeniu e că nu ne simţim confortabil ajutându-i pe alţii. Presupun că acest lucru e cu atât mai adevărat în zilele noastre din cauza presiunilor pe care le exercită asupra noastră programul încărcat şi lucrurile care trebuie făcute. Nu mai avem timp, sau cel puţin aşa credem, să ne oprim şi să ajutăm pe cineva aşa cum are nevoie să fie ajutat. Şi totuşi, când mă gândesc la natura umană şi reflectez la ceea ce cunosc din istorie, cred că, deşi presiunile pe care trebuie să le suportăm sunt intense, situaţia nu a fost niciodată radical diferită. Mă gândesc, de exemplu, la exemplul Domnului nostru despre bunul samaritean care l-a ajutat pe omul căzut între tâlhari în timp ce mergea spre Ierihon. Nici lui nu i-a fost convenabil. Şi el era în drum spre Ierihon. Avea şi el un program pe care trebuia să-l respecte. Avea şi el afacerea lui. Avea responsabilităţi faţă de familia lui, oricare vor fi fost acestea. Dar s-a oprit şi a dat din timpul său. L-a ajutat pe omul rănit de tâlhari şi s-a abătut de la drumul lui ca să-l ducă până la un han, a rămas acolo peste noapte şi a dat din banii săi. A doua zi, vedeţi, 24 de ore mai târziu, şi-a continuat drumul şi şi-a rezolvat problemele. Când a terminat, în drum spre casă s-a oprit din nou la han ca să vadă dacă nu cumva au fost cheltuieli mai mari decât banii pe care i-a lăsat pentru îngrijirea rănitului.
Avem aici un om care e experimentat disconfortul. Şi totuşi, Domnul nostru spune că el a fost aproapele celui rănit. El a fost modelul. El a fost cel care şi-a slujit cu adevărat fratele. Vedeţi, dacă vrem să slujim aşa cum ne-a spus Isus că trebuie s-o facem, adesea vom descoperi că acest lucru nu e deloc confortabil.
Al treilea lucru pe care îl implică slujirea este dărnicia. Trebuie să dăruim celor din jur. Acum, lumea spune: ,,Ce e al meu e al meu iar ce e al tău e tot al meu dacă pot pune mâna pe el." Creştinii spun: ,,Ce e al meu nu e al meu. E doar un lucru pe care l-am primit de la Dumnezeu şi, prin urmare, îl am în administrare. Sunt responsabil de modul cum îl folosesc, de aceea, dacă tu ai nevoie de el, e al tău." Vedeţi, cele două situaţii sunt total diferite şi avem dificultăţi şi în acest domeniu. Uneori, în creştinism au existat urmaşi ai lui Hristos care s-au simţit îndemnaţi să dăruiască tot ce aveau pentru a arăta prin aceasta, într-un mod radical, că ei nu trăiesc pentru ei înşişi ci pentru alţii. Aşa s-a întâmplat la începuturile Bisericii din Ierusalim. Ni se spune că în acele zile creştinii vindeau tot ce aveau şi dădeau la săraci, iar o parte din bani era dăruită Bisericii pentru a fi împărţită tuturor, apoi trăiau împreună şi aveau toate lucrurile în comun. Nu cred că acesta e modelul prescris pentru toţi, dar e ceva la care trebuie să luăm seama. În special, permiteţi-mi să o spun, dacă banii sunt o problemă, aşa cum sunt pentru cei mai mulţi din zilele noastre. Dacă te înconjori cu lucruri materiale, dacă aceste lucruri au pus stăpânire pe tine, e un lucru ce ar trebui făcut. Trebuie luată în considerare dăruirea, dacă nu în întregime, cel puţin a unei mari părţi din aceste lucruri, ca să ne putem elibera de controlul pe care îl au banii asupra noastră. Ne amintim că, în conversaţia cu tânărul bogat, Isus i-a spuns să vândă tot ce are. Nu a spus acelaşi lucru şi altor oameni, dar l-a spus tânărului bogat. ,,Vinde tot ce ai, dă la săraci şi apoi vino şi urmează-Mă." Pentru că aceasta era bariera care îl împiedica să devină un ucenic. Pe această bază, e posibil să spunem că, la fel cum Dumnezeu cheamă pe cineva la o viaţă de sărăcie, un stil de viaţă simplă, ca să poată dărui iar banii să nu fie o barieră şi să nu deţină controlul asupra vieţii lui, e posibil ca Dumnezeu să cheme pe altcineva să câştige bani, dacă, în slujirea sa pentru Isus Hristos, poate lua acei bani şi să-i folosească într-un mod responsabil, ca administrator numit de Dumnezeu, fie ca să asigure locuri de muncă pentru alţii sau ca să dăruiască aceşti bani. Mai presus de toate, să dăruiască celor în nevoi.
Lucrul care contează aici e atitudinea faţă de Hristos. Trăim noi în această lume ca să acumulăm lucruri pentru noi înşine sau suntem aici administratori ai lui Dumnezeu? Iar dacă suntem aici ca administratori ai Lui, un fel în care putem sluji altora e prin dărnicia noastră atunci când apare câte o nevoie.
Daţi-mi voie să sugerez un al patrulea lucru. Noi trebuie să ne purtăm poverile unii altora. Problema aceasta a purtării poverilor unii altora e una importantă. Atât de importantă încât în al 53-lea capitol al cărţii lui Isaia expresia poate fi folosită pentru a descrie întreaga slujire a lui Hristos. ,,Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui." Atât de importantă încât viaţa creştinului poate fi descrisă ca o purtare. E lepădarea de sine apoi luarea, sau purtarea, crucii pentru a-L urma pe Isus. Pavel ne spune în al şaselea capitol din Galateni, vorbind despre viaţa creştină, că trebuie să ne purtăm sarcinile unii altora, împlinind astfel Legea lui Hristos.
Şi oamenii au cu adevărat poveri. Au multe poveri. Poveri pe care lumea nu le va purta. Poveri care sunt prea grele pentru ei să le poarte. Unul din privilegiile pe care le avem ca şi creştini este să purtăm poverile pe care ceilalţi le cară. Daţi-mi voie să sugerez în acest punct că acesta este un mare avantaj al grupului mic în părtăşia creştină. Şi aceasta din două motive. Mai întâi, doar în contextul unui grup mic, în părtăşia care există acolo poate o persoană să împărtăşească povara pe care o poartă. Trăim într-un mediu creştin în care nu numai că oamenii adesea nu ascultă, dar şi dacă ar asculta, ne-am teme să spunem ce ne frământă de fapt. Pentru că, necunoscându-i pe ceilalţi, ei nu ne ascultă şi nu ştim unde le e inima, iar dacă vorbim despre problemele pe care le avem (probleme la locul de muncă, probleme în familie, probleme cu soţul, cu soţia, cu copiii, oricare ar fi aceste probleme), ne temem că vom fi respinşi. Ne face să ne simţim vulnerabili vorbind despre aceste lucruri care pot foarte bine să fie un eşec din partea noastră. Astfel, ne reţinem şi afişăm un fel de faţadă. Nu încercăm în mod deliberat să îi înşelăm pe ceilalţi, dar pur şi simplu nu vrem să fim răniţi. Şi aşa se face că nu vorbim despre acele lucruri care sunt marile poveri din viaţa noastră. Această situaţie poate fi depăşită într-un grup mic, pentru că într-un grup mic creştinii împărtăşesc cu ceilalţi starea în care se găsesc, ce se întâmplă în vieţile şi inimile lor. Şi, pe măsură ce încrederea şi intimitatea se dezvoltă pe parcursul mai multor luni sau ani, se creează un context receptiv în care o persoană poate spune: ,,Ştiţi, n-am vrut să vorbesc despre asta multă vreme dar trebuie să vă spun ce mă frământă." Toate acele teribile, groaznice poveri ies acum la iveală.
Acesta e primul motiv pentru care un grup mic e important. Mai există şi un al doilea motiv. Trebuie să mărturisesc cu sinceritate, în acest punct, că uneori când avem de-a face cu oamenii, poverile pe care le au aceştia, izvorând dintr-un trecut atât de nefericit, sunt atât de copleşitoare încât este literalmente imposibil pentru o persoană, pentru un creştin, oricât de binevoitor ar fi acesta, să le poarte pe toate. Pur şi simplu nu poţi face faţă. Sunt atât de stringente încât, ca să te opreşti şi să te ocupi de ele, ei bine, trebuie să laşi orice altceva deoparte. Dar ce se întâmplă într-un grup mic? Acele poveri sunt împărtăşite. Nu trebuie o singură persoană să le poarte pe toate. Rareori se întâmplă ca într-un grup toţi să aibă o problemă. De obicei, problemele vin una câte una, sau pe rând la câte o persoană, cel mult la două sau trei odată, şi astfel e posibil, într-un astfel de context, ca povara să fie distribuită. Şi asta e sănătos pentru grup. Face o astfel slujire posibilă pentru individ şi, mai mult, e sănătos pentru cel ce are problema pentru că poate învăţa să stabilească o relaţie cu ceilalţi într-un mod general. Adânc şi personal dar general. Mai bine decât să devină excesiv de ataşat şi dependent de un singur creştin, ceea ce nu contribuie cu adevărat la creştere ci mai degrabă la un gen de dependenţă copilărească. Şi totuşi, vedeţi, în aceasta constă slujirea. Da, să asculţi. Să ajuţi la purtarea poverilor altora.
În al cincilea rând, în slujirea celorlalţi trebuie să rostim adevărul Cuvântului lui Dumnezeu din Evanghelie. Spuneam mai devreme că marea noastră problemă aici e ezitarea în a asculta când celălalt vrea neapărat să vorbească, iar în ordine cronologică aceasta e o problemă prioritară. Trebuie mai întâi să învăţăm aceasta. Trebuie să învăţăm să ne stăpânim limba. Trebuie să învăţăm să tăcem. Trebuie să învăţăm să ascultăm. Trebuie să îl ascultăm pe celălalt până la capăt. Aceste lucruri trebuie să învăţăm să le facem. Dar, după ce am vorbit despre asta, e adevărat şi faptul că vine vremea în relaţia noastră cu ceilalţi când trebuie să vorbim ceea ce ne-a spus Dumnezeu să vorbim. Ar fi ciudat, într-adevăr, dacă n-am face-o. Iată o carte plină de speranţă. Iată o carte care vorbeşte despre păcatul nostru dar nu o face ca să ne doboare ci ca să îl părăsim şi să-l aruncăm la picioarele lui Isus Hristos, unde vom găsi iertarea pe care El o oferă. Iar dacă îi ascultăm pe ceilalţi cum îşi varsă problemele, dacă, fiind creştini, auzim aceste lucruri şi nu spunem, după ce am ascultat până la capăt: ,,A, dar iată vestea minunată pe care o găsim în Evanghelie. Evanghelia spune că, dacă mărturiseşti aceste lucruri, Isus e credincios şi drept ca să te ierte de ele şi să te curăţească de orice nelegiuire." Dacă nu putem spune asta, ei bine, e un lucru într-adevăr ciudat. Ezităm în acest punct. Adesea nu ne place să părem ca unii care au răspunsuri şi, desigur, avem dreptate să fim sensibili la aceasta dacă relatarea mesajului Evangheliei înseamnă să vorbim cu mândrie. Nu trebuie să o facem astfel. Dar acesta este Cuvântul care ne-a fost dat. Acesta e locul unde am fost curăţaţi. Şi, fireşte, pe acesta vrem să îl împărtăşim cu ceilalţi.
Ultimul punct al slujirii despre care vreau să vorbesc este acesta. Trebuie să îl ridicăm pe celălalt. Despre aceasta vorbeşte Pavel în Galateni când spune să îl ridicăm pe celălatl cu duhul blândeţii. Avem privilegiul să îi ajutăm pe oameni în această privinţă. Nu prin tăria noastră. Noi nu avem deloc. Nu prin puterea noastră. Ea lipseşte cu desăvârşire. Nu prin înţelepciunea noastră. Înţelepciunea noastră e nebunie. Ci prin mesajul Evangheliei, atunci când vorbim în Numele lui Dumnezeu şi spunem că prin pocăinţa de păcat obţii iertarea; atunci când, într-un mod pozitiv, îl luăm pe celălalt pe după umeri şi îl readucem din nou în mijlocul nostru şi în părtăşia bisericii.
Ei bine, am ajuns la sfârşitul acestei secţiuni. Şi observ că ultimul lucru pe care îl spune Domnul este acesta: ,,Acum că ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi." Nu e atât de important dacă ai înţeles totul ci lucrul care contează cu adevărat e dacă faci ce ai înţeles. Şi aici El spune, într-un limbaj cât se poate de practic, după ce a trecut prin toate, după ce şi-a prezentat demonstraţia, după ce a explicat-o, după ce a spus că în aceasta constă viaţa de slujire şi ea trebuie să facă parte din tine dacă eşti ucenicul lui... după toate aceste lucruri, El spune: ,,Acum că le ştiţi, ferice de voi dacă le şi faceţi." Fie ca Dumnezeu să ne dea harul să luăm seama la cuvintele Sale pline de înţelepciune.
Tradus de Florin Vidu