Unirea cu Hristos
de Michael Horton
Salvador a fost un spion cubanez, infiltrat în Miami pentru a afla secrete militare de la guvernul Statelor Unite. Cu toate acestea, naţionaliştii cubanezi cu care Salvador s-a asociat fără a-şi dezvălui identitatea reală l-au determinat în cele din urmă pe abilul spion să renunţe la loialitatea lui faţă de Castro. Ca urmare, Salvador s-a predat guvernului Statelor Unite iar acesta i-a oferit azil, protecţie şi o nouă identitate. Guvernul a înscenat "uciderea" lui Salvador astfel încât oficialii lui Castro să îşi considere spionul mort, iar odată acest plan îndeplinit lui Salvador i s-au eliberat documente noi, a primit un nume nou şi o nouă viaţă.
Pavel face apel la acest gen de limbaj atunci când răspunde la întrebarea: "Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?" cu familiarul său răspuns: "Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui" (Rom. 6:1-5).
Apostolul merge mai departe şi vorbeşte despre răstignirea vechii noastre identităţi şi despre îngroparea acesteia, în timp ce credinciosul e trezit la o nouă viaţă. "Să nu uităm niciodată că vechiul nostru eu a murit împreună cu El pe cruce, astfel încât tirania păcatului asupra noastră să poată fi sfărâmată - pentru că despre un om mort se poate spune pe drept cuvânt că este liber de sub puterea păcatului" (v.7, traducerea Phillips).
Israel şi-a căutat multă vreme identitatea prin conformarea la cerinţele Legii. Prin ritualurile exterioare, mulţi credeau că unirea cu Legea şi cu Moise va duce la identitatea ce aduce împlinire, speranţă şi mântuire. Însă numai Hristos a avut în El Însuşi, atât în esenţa Sa cât şi în faptele Sale, neprihănirea pe care Dumnezeu o cere de la omenire. De aceea, doar prin unirea cu Hristos credinciosul poate să se bucure de identitatea celui ce Îi aparţine lui Dumnezeu. "Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har" (v.14).
Această nouă identitate nu e ceva ce putem obţine prin convertirea noastră sau prin încercarea noastră de a ne-o asuma. Ea ne este dată de Dumnezeu în îndurarea Sa, fără ca noi să avem vreo contribuţie în acest sens şi fără ca ceva din noi să o merite. La fel cum Salvador nu mai putea să se întoarcă vreodată la vechea sa identitate şi era de-acum devotat celor ce i-au dat această nouă identitate, tot aşa "eliberaţi din slujirea păcatului, voi aţi intrat în slujba neprihănirii" (v.19). Înainte, nu am fi răspuns favorabil la nici una din cerinţele neprihănirii, dar acum, pentru că suntem uniţi cu Hristos, sentimente noi şi un devotament nou produc o slujire nouă.
Este important să ne dăm seama că Hristos nu vine să îmbunătăţească vechiul eu, să îl călăuzească şi să îl redirecţioneze către o viaţă mai bună; El vine să ne ucidă, ca să ne poată trezi la o viaţă nouă. El nu este prietenul omului cel vechi, bucuros să îl poată ajuta pe acesta. Este duşmanul lui de moarte, care intenţionează să îl înlocuiască cu un om nou. Observaţi că naşterea din nou nu este acelaşi lucru cu îndreptăţirea. Teologul wesleyan contemporan, John Lawson, confundă îndreptăţirea cu naşterea din nou exact în aceeaşi manieră în care au făcut-o învăţaţii medievali: "Îndreptăţirea este etapa iniţială şi esenţială a unei vieţi noi, schimbată în bine în minte şi în inimă, în voinţă şi în faptă." Mai mult, "regenerarea este un cuvânt care descrie primul pas din viaţa credinţei mântuitoare în Hristos. Termenul legal 'îndreptăţire' se referă la acest pas..." (Introducere la doctrina creştină: Zondervan, pag. 226-7).
Noi nu suntem îndreptăţiţi prin convertire; dimpotrivă, convertirea sau naşterea din nou este darul lui Dumnezeu dat celor ce sunt morţi spirituali şi, prin urmare, incapabili să Îl aleagă pe Hristos. În naşterea din nou, Dumnezeu acordă credinţa necesară pentru a răspunde pozitiv şi prin această credinţă, nu prin convertire în ea însăşi, o persoană este acceptată de Dumnezeu.
Ce este "unirea cu Hristos"?
Dacă această doctrină este, aşa cum scria John Murray, "adevărul central al întregii doctrine a mântuirii," ce înseamnă ea şi de ce este atât de importantă?
Mai întâi, unirea cu Hristos descrie realitatea despre care scria Pavel în Romani, capitolul şase. Aşa cum soţul şi soţia sunt uniţi prin căsătorie iar părintele şi copilul sunt uniţi prin naştere, tot aşa şi noi suntem uniţi cu Hristos prin botezul Duhului Sfânt. Cei ce sunt familiari cu discursurile istorice (chiar şi contemporane) ale predicării reformate şi luterane vor recunoaşte imediat accentul pus pe lucrarea obiectivă a lui Hristos în istorie. Teme ca alegerea, întruparea, ispăşirea înlocuitoare, ascultarea activă şi pasivă a lui Hristos, îndreptăţirea, înfierea şi aspectul obiectiv al sfinţirii (adică declaraţia că noi suntem deja sfinţi în Hristos), formează dieta predicilor celor mai bune şi mai credincioase Bibliei. Fiecare din aceste teme au rolul să aducă aminte credinciosului că neprihănirea lui sau a ei nu se găseşte înăuntru, ci în afară.
Cu toate acestea, există un aspect subiectiv al unirii noastre cu Hristos care primeşte o atenţie egală în Scriptură şi, prin urmare, cere o atenţie egală din partea noastră. Calvin scria, "Trebuie să înţelegem că atât timp cât Hristos rămâne în afara noastră, iar noi suntem despărţiţi de El, tot ce a suferit El şi tot ce a făcut pentru mântuirea rasei umane rămâne în zadar şi fără nici o valoare pentru noi... Tot ce are El nu înseamnă nimic pentru noi până nu creştem într-un singur trup cu El" (Teze, III.i.1).
Toată neprihănirea noastră, toată sfinţenia, răscumpărarea şi binecuvântarea se găseşte în afara noastră - în Persoana şi în lucrarea lui Hristos. Aceasta a fost declaraţia Scripturilor şi, urmând textul sacru, al reformatorilor, în faţa unei neprihăniri subiective ce se găseşte în credincios. Şi totuşi, aşa cum arată Calvin, această "neprihănire străină" care îi aparţine altcuiva din exteriorul nostru nu ar însemna nimic dacă această neprihănire ar rămâne pentru totdeauna în afara noastră. În acest punct ne-ar putea ajuta o ilustraţie. În primul meu an de colegiu, am plecat în Europa cu câţiva prieteni şi am rămas fără bani. Din fericire, părinţii mei au fost de acord să depună suficienţi bani în contul meu pentru a acoperi cheltuielile. Erau acei bani ai mei de-acum? Nu i-am câştigat eu. Nu am lucrat pentru ei. Nu erau ai mei în sensul că am făcut ceva ca să-i obţin. Dar acum erau în contul meu şi puteam să îi consider proprietatea mea.
Deşi nimic din neprihănirea noastră nu e a noastră, Hristos este al nostru! Deşi nimic din sfinţenia noastră nu ne aparţine, putem spune, păstrând respectul cuvenit, că Hristos ne aparţine! Demonii ştiu că Hristos e neprihănit, dar ei nu cred, nu pot să creadă, că El este neprihănirea lor.
De aceea, este esenţial să îndreptăm atât privirea necredincioşilor cât şi a credincioşilor spre Hristos în afara propriilor lor experienţe şi fapte subiective, dar asta nu e totul! Hristos, Cel care a făcut tot ce era necesar pentru mântuirea noastră în istorie în afara noastră, acum vine să locuiască în noi în persoana Duhului Său Sfânt. "Dumnezeu a voit să facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia printre neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei" (Col. 1:27). Deşi siguranţa noastră este înrădăcinată în lucrarea obiectivă a lui Hristos pentru noi, este în acelaşi timp adevărat faptul că noi "cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său" (1 Ioan 4:13).
Ioan foloseşte această expresie a unirii în Evanghelia sa, unde se vorbeşte despre Isus ca fiind viţa, iar credincioşii sunt mlădiţele (Ioan 15). La fel cum mlădiţa e moartă despărţită de hrana dătătoare de viaţă a viţei, tot aşa oamenii sunt morţi spirituali dacă nu sunt legaţi de viţă. În altă parte, "Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el" (Ioan 6:56). După cum botezul este un semn şi o pecete a legării noastre de viţă (începutul unirii noastre), Cina Domnului este un semn şi o pecete a hranei noastre pe care o primim fără întrerupere din viţă.
Pavel apelează la această doctrină ca principiu organizator al întregii sale teologii sistematice. Contrastul dintre primul Adam şi al doilea Adam din Romani 5 se bazează pe acest concept. "În Adam" noi avem tot ce are el: păcatul originar, judecata, condamnarea, frica, înstrăinarea; "în Hristos" noi avem parte de toată neprihănirea, sfinţenia, viaţa veşnică, îndreptăţirea, înfierea şi binecuvântarea Sa. Mai mult, "măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus..." (Efes. 2:5). "Am fost răstignit împreună cu Hristos," declară Pavel, "şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Gal. 2:20).
Astfel, această doctrină este cercul ce uneşte spiţele mântuirii şi le menţine în unghiul potrivit. Expresia "În Hristos" (adică prin unirea cu El) apare, după cum am numărat eu, de nouă ori în primul capitol din Efeseni. Aleşi în Hristos înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu ne-a dat harul să fim acceptaţi "în Prea Iubitul Lui". El nu ne poate iubi direct din cauza păcătoşeniei noastre, dar ne poate iubi atunci când suntem uniţi cu Hristos, pentru că El este Cel iubit de Tatăl. "În El avem răscumpărarea"; "în El am fost făcuţi moştenitori", şi aşa mai departe.
Unirea cu Hristos şi convertirea
Această doctrină este un alt fel de a spune "Numai Hristos!" Toate binecuvântările spirituale din locurile cereşti se găsesc în El. Chiar şi darurile Duhului Sfânt sunt prin şi pentru slujirea lui Hristos Mijlocitorul. Nimeni nu se botează în Duhul Sfânt, ci este botezat de Duhul Sfânt în Hristos.
Regenerarea, sau naşterea din nou, este începutul acestei uniri. Dumnezeu aduce această legătură şi botezul chiar înainte să existe vreun semn de viaţă - pe când "voi eraţi morţi... Dumnezeu v-a adus la viaţă" (Efes. 2:1). Primul dar al acestei uniri este credinţa, unicul instrument prin care putem trăi şi putem rămâne în această viţă. Dar aceasta e o viţă bogată, plină de sevă hrănitoare ca să producă un rod îmbelşugat. Deşi noi nu suntem legaţi de viţă şi nici nu rămânem în ea din cauza rodului (care mlădiţă depinde de rod?), cei ce sunt cu adevărat mădulare ale lui Hristos în mod inevitabil aduc roadă. Prin unirea cu Hristos noi primim neprihănirea Sa atribuită (îndreptăţirea) precum şi neprihănirea Sa împărtăşită (sfinţirea).
Deci, convertirea la Hristos este un aspect al lucrării anterioare a harului lui Dumnezeu de unire a noastră cu Fiul Său. De aceea, în acest punct este esenţial să raportăm acest lucru la situaţia contemporană.
1. O schemă în două etape
Religia centrată pe om a creat întotdeauna două căi către viaţă: una pentru cel înzestrat spiritual şi alta pentru cei ce se mulţumesc cu cerul, dar nu îi preocupă "viaţa din belşug". Roman-catolicismul (medieval şi modern) a prezentat aceasta prin distincţia dintre preoţime şi alţii din categoria "celor religioşi" pe de o parte, şi "cei laici" pe de altă parte. Mai mult, există cei ce s-au complăcut în păcate scuzabile (cele care întrerup părtăşia cu Dumnezeu) şi păcate de moarte (cele care şterg tabla şi fac o persoană să înceapă din nou de la zero).
Evanghelicii au făcut parţial acelaşi lucru, urmărind versiunea "Vieţii Înalte" a convertirii şi a vieţii creştine, în care super-sfinţii (adesea implicaţi în "slujire creştină totală") sunt "umpluţi de Duhul Sfânt", în timp ce creştinii normali (adică "fireşti") reuşesc să ajungă în cer, dar fără să aibă vreunul din darurile Duhului Sfânt.
"Duhul Sfânt ne va umple cu puterea Sa în momentul în care ne supunem în totalitate", declară Bill Bright, fondatorul organizaţiei Campus Crusade for Christ. "Dumnezeu şi-ar încălca propriile legi spirituale dacă l-ar forţa pe om să-I îndeplinească poruncile." E tragic faptul că "În momentul convertirii voinţa umană se supune temporar în faţa voinţei lui Dumnezeu," dar "după convertire inima îşi pierde frecvent prima sa dragoste" şi prin urmare ne cere să căutăm o nouă umplere. La fel cum credinciosul medieval se folosea de un anume ritual pentru a umple vasul harului care a început să picure din cauza unui păcat scuzabil, Bill Bright îndeamnă: "Dacă un creştin nu este umplut, el nu ascultă de porunca lui Dumnezeu şi păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu." Ce se cere este ca acel creştin firesc să urmeze paşii care trebuie să-i fi fost familiari şi călugărului medieval: mai întâi, "meditează"; apoi, "obişnuieşte-te să petreci în fiecare zi un timp bine definit în rugăciune pentru călăuzirea lui Dumnezeu..."; creştinul trebuie de asemenea să îşi mărturisească fiecare păcat, pentru că "păcatul nemărturisit îi împiedică pe mulţi creştini să fie umpluţi cu Duhul Sfânt" (Manual pentru maturitate creştină, CCCI, pag. 133-145).
Charles Finney este citat aprobator de către Bright: "Creştinii sunt la fel de vinovaţi pentru că nu sunt umpluţi cu Duhul Sfânt ca şi păcătoşii pentru că nu se pocăiesc. Sunt chiar mai vinovaţi, pentru că, având mai multă lumină, ei sunt cu atât mai vinovaţi." Şi Norman B. Harrison este citat: "Viaţa umplută de Duhul Sfânt... este singura viaţă care îi poate fi plăcută lui Dumnezeu." Desigur, moştenitorii Reformei le răspund moştenitorilor evului mediu din zilele noastre că există o singură viaţă ce Îi poate fi plăcută lui Dumnezeu, şi aceea este viaţa lui Hristos. Pentru că viaţa Sa este acceptată iar noi suntem în El, ascunşi în El într-un fel, noi Îi suntem plăcuţi lui Dumnezeu şi suntem umpluţi de Duhul Sfânt, pentru că fiecare credincios beneficiază de tot ce are şi Hristos.
Ce fel de tată se împarte pe sine şi îşi împarte toate averile doar câtorva favoriţi iar celorlalţi le refuză tot ce are mai bun? Poate că unii vor răspunde, "Nu e vorba aici de generozitatea tatălui, ci de consimţământul fiilor de a primi." Deşi acest lucru are coerenţă logică, el descoperă o perspectivă teologică fundamental diferită. Unirea cu Hristos nu este rezultatul deciziei, strădaniei, căutării, supunerii sau capitulării umane, ci a lui Hristos. Deşi suntem chemaţi să fim "plini de Duh" (Efes. 5:18), e vorba de o figură de stil: "Nu vă îmbătaţi de vin... Dimpotrivă, fiţi plini de Duh." În alte cuvinte, asiguraţi-vă că sunteţi sub influenţa care trebuie!
2. Confundarea indicativului cu imperativul
Peste tot Scripturile ne oferă atât declaraţia a ce suntem noi în Hristos (indicativ) cât şi porunca să răspundem acestei declaraţii într-un anume mod (imperativ). De exemplu, Pavel nu rosteşte pur şi simplu un imperativ de genul, "Renunţă să mai trăieşti cu prietenul tău." El spune, "Noi, cei ce am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?" Pavel nu-i cheamă pe oameni să moară faţă de păcat; el nu îi invită să intre într-un nivel mai înalt al vieţii îmbelşugate; nu se face apel la credincios să devină altceva decât ce el este deja. Credinciosul a murit, a fost îngropat, a înviat şi este aşezat împreună cu Hristos în locurile cereşti, şi aşa mai departe. Acestea nu sunt platouri pentru creştinii victorioşi care s-au predat cu totul, ci sunt realităţi pentru fiecare credincios, indiferent de cât de mică i-ar fi credinţa sau cât de slabă i-ar fi pocăinţa.
Astfel, trebuie să încetăm în încercarea noastră de a-i converti pe credincioşi la aceste realităţi prin imperative: "Fă asta", "Mărturiseşte aceasta", "Urmează aceşti paşi", şi aşa mai departe. Unirea cu Hristos ne aduce la convertire iar convertirea ne conduce imediat la toate aceste realităţi astfel încât, aşa cum scrie Sinclair Ferguson, "Factorul determinant al existenţei mele nu mai este trecutul meu. Este trecutul lui Hristos" (Spiritualitatea creştină: cinci puncte de vedere, Zondervan, p. 57).
Pentru cei ce vorbesc ca şi cum umplerea cu Duhul Sfânt, darurile Duhului, îndreptăţirea, naşterea din nou şi unirea cu Hristos sunt lucruri ce pot fi obţinute prin ascultare de imperative, Pavel insistă: "Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: 'Cine se laudă, să se laude în Domnul'" (1 Cor. 1:30-31).
3. Pasivitate şi legalism
Unii creştini accentuează într-atât o pasivitate de genul "renunţă şi lasă-L pe Dumnezeu să lucreze" încât, chiar şi după convertire, ei se comportă de parcă ar crede că sunt încă "morţi în greşeli şi păcate" şi nu "înţeleg lucrurile Duhului lui Dumnezeu". Dorind să atribuie totul harului şi lucrării lui Dumnezeu, ei confundă îndreptăţirea şi sfinţirea într-o măsură la fel de mare ca şi cei ce vor să sublinieze implicarea umană. În convertirea noastră iniţială noi suntem pasivi: mai degrabă acţionaţi decât activi, aşa cum spunea Luter. Suntem îndreptăţiţi primind ce altcineva a câştigat în locul nostru. Dar creştem în sfinţire trăind ce altcineva a câştigat pentru noi. Amândouă sunt daruri pe care le moştenim de la altcineva, dar primul este primit în mod pasiv iar al doilea este căutat în mod activ. Dacă aş fi sărac şi un binefăcător mi-ar depune un miliard de dolari în cont, aş fi considerat miliardar; dar ar exista nevoia să împart această nouă bogăţie cu prietenii mei care trăiesc pe stradă. Darul a fost primit în mod pasiv, însă a fost folosit în mod activ pentru a face bine.
Dacă sfinţirea este confundată cu îndreptăţirea, voi pierde încordarea, realismul şi rigurozitatea necesare pentru luptele vieţii creştine; dacă îndreptăţirea este confundată cu sfinţirea, rezultatul nu va avea nici o valoare răscumpărătoare. De aceea, haideţi să facem deosebirea dintre convertire şi îndreptăţire, şi să ne dăm seama de faptul că convertirea iniţială este o primire pasivă a acceptării noastre în Hristos de către Dumnezeu în îndurarea Lui, în timp ce procesul convertirii ce are loc pe toată durata vieţii este o urmărire activă a sfinţeniei şi neprihănirii, exact lucrurile pe care Evanghelia ne promite că le avem deja pe deplin şi în întregime în Hristos.
În concluzie, haideţi să medităm la promisiunea minunată că în Hristos noi avem toate bogăţiile Sale, nu doar una sau două dintre ele. Încercăm să Îl imităm? Da - nu doar ca exemplul nostru moral, la fel cum marinarii greci poate că îl venerau pe Neptun sau filozofii greci venerau etica lui Aristotel, ci ca şi Cap ce locuieşte în noi. Aşa cum frăţiorul mai mic îşi priveşte copleşit de respect şi admiraţie fratele mai mare, haideţi să Îl imităm şi noi pe Fratele nostru Mai Mare motivaţi de faptul că prin întruparea, moartea, învierea, înălţarea şi mijlocirea Sa noi suntem trup din trupul Lui şi os din oasele Sale. Căci "Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul" (Evr. 2:11).
Prin urmare, chemarea pentru cel convertit nu este "Vino la Hristos; doar El îţi poate da puterea să trăieşti viaţa creştină din belşug!" Ci, mai degrabă, "Vino la Hristos; doar El poate fi belşugul tău", aşa cum numai Tatăl este Cel "care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos" (Efes. 1:3).
Tradus de Florin Vidu